joi, 30 iulie 2009

Geo Călugăru despre Cafeneaua de nisip


Cafeneaua de nisip, poeme de Constantin Kapitza, Editura Granada 2009

Familist convins, poetul Constantin Kapitza închină şi acest volum de poeme Cafeneaua de nisip, apărut la Editura Granada, familiei. Este cel de-al cincilea volum de autor, care, ca şi celelalte, este focalizat cam pe aceleaşi obsesii de care încearcă să se elibereze.
Autorul pare ispitit de un atunci, plasat în trecut, „în care părea că omul nu mai făcea umbră, de temă, într-o ţară prea înaltă”. Precizarea e consemnată înainte poemului cu care se deschide volumul.
Cafeneaua-de-nisip este spaţiul unde „Maşina de citit / în memoriile ascunse / ci toţi oamenii ei / s-a curăţat de pământ / cu savoarea cafelei / sau a ceaiului băut”.
Intuind nedumerirea noastră, Kapitza devine poruncitor. „Priveşte ce-a mai urmat! / ...Oamenii, ei, copacii îţi spun secretul: / se mişcau, se plimbau, se întorceau/ şi se terminau”. Cine şi ce însufleţea cafeneaua? eşti tentat să întrebi. Poetul te face să înţelegi, explicându-ţi într-o formulare fără echivoc: „Cafeneaua de nisip se-nfierbânta / cu oameni efervescenţi / obosiţi de gânduri uitate, / luminate de biserica / a cărei umbră se mută ascunsă / spre altundeva”.
Întâmplările zilnice din acel atunci, când nimic nu scăpa neascultat şi taxat după voinţa şi interesele celor ce dispuneau asemenea îndeletniciri nefireşti, dau socoteală despre faptul că: „De ani, de oameni trecuţi / prin cercurile de vânt / descoperiţi mai târziu / ne speriam”.
Poetul Kapitza face recurs la memoria celor mai în vârsta pentru a pune adevărul în drepturile ce i se cuvin, între ele, foarte important acela de a fi cunoscut. „Dar nu era umbra umbrelor / la un moment dat, / atent ascultat?” (p. 38-39). Se simţea în acel de tristă amintire atunci o dureroasă presiune asupra adolescenţilor şi tinerilor, ale căror elanuri animate de o firească sete de libertate, intrau în coliziune cu constrângerile, deseori absurde, ale regimului totalitar. În minţile lor înfierbântate se năşteau tot felul de idei care, în unele cazuri, erau asumate de către cei mai curajoşi, ispitiţi să consimtă la riscuri: „Deodată, unora le sări o idee / despre un marş-înot / peste Dunărea noastră şi a lor, / spre o Iugoslavie / la care ajungi sau mori. / Trenuri, avioane, mişcare prin creieri / spre o Timişoară / ce părea într-o altă ţară”. În acest climar de oprimare generalizată „undeva se bea primul pahar cu venin”! Prin forţa cu care îşi făceau cunoscute opţiunile, tinerii erau mereu în atenţia elementelor ce asigurau ordinea pe care, nu o dată, le exasperau prin tenacitatea cu care îşi afirmau ceea ce credeau şi gândeau: -„Bă, dar voi nu vă mai îmbolnăviţi dracului o dată, / de-o tuse sau junghi, dare-ar Caru cu Bere / peste voi”! (Fuga, p. 30-31).
Tema defilării oglinzilor din volumul anterior Umbra lui Schwartz este reluată, îmbogăţită cu noi înţelesuri în poezia Foaie de capăt, sub pecetea unor idei cheie: dorinţi care se păstrau, muţenia oamenilor trec ători, mirările amiezii, iubiri care tresăreau, ascultările civilizaţiei în tăcerea simţurilor. În această apăsătoare atmosferă „Chipurile căutau / ieşirile umbrei / din mângâierile percepţiei / mergeau singure / spre capătul netrăit al timpului”. (Foaie de capăt, p. 68-69).
Toate experienţele, trăite sau închipuite de autor, au o finalitate care se cheamă „hotarele viitorului”, în legătură cu care „înţelegerile-şi aveau locul / pe gardurile curţii bisericii// ...cu aprige cuvinte aduse de alţii / din deal de Văcăreşti”... În pofida acestor constrângeri „Capetele ne erau sus, / ca frunzele din vârful copacilor // ...Măsurând tot ce creştea / în apropierea serii / mă îndepărtam încet / ca un înfometat în anatomia lui / spre alte vremi / la hotarele viitorului”! (Hotarele viitorului, p.86-87-88).
Poetul Constantin Kapitza caută Adevărul pe Buzele mirării ascultând Vocea tremurătoare a lunii. Câinele de mâine îi vesteşte trezirea, pentru a pleca într-o călătorie să întâlnească un Alt Pan. Ochii cafelei caută printre Ziduri în Strigătul de ieri – Cuvinte fericite. Răul şi binele, într-o aceeaşi Reverberaţie, vor convieţui între Hotarele viitorului, peste care stăpâneşte în eternitate Pasărea timpului.
În ultimul poem al volumului, pasărea timpului, ne întâlnim cu Kapitza în ipostază de filozof, demonstrând în manieră inconfundabilă adevărul conţinut în memorabila formulare eminesciană „Trecutul şi prezentul / Sunt a filei două feţe / Vede-n capăt începutul / Cine ştie să le-nveţe”.
Rămâne mereu – crede poetul – ceva care scapă atenţiei noastre din tumultuoasa viaţă ce ne prinde în vârtejul său, cu sau fără voia noastră, fapt care ni-l arată convingător în poezia Pasărea timpului, din care voi reproduce aici: „Eu n-am avut timp / N-am avut timp de trecut / pentru că timpul era ocupat cu altceva / în acele vremuri: / cu alte vieţi trecând / salvator pe lângă mine / precum caii sângerânzi / cu feţele scăldate / pe strada mea / la porţile închise, / una vara / alta iarna, / când amorţeau trandafirii / îngheţaţi / după naşterea anotimpurilor / înalte şi bântuite / de buze şi sâni piramidali / de o pasăre cântătoare. / De aceea n-am avut timp / nici să-mi scriu numele începutului / ce zace şi acum / în geanta memoriei. // Viitorul? Trecut care nu se termină niciodată / din nerăbdare, / Trecutul? Viitor ce nu-şi poate lăsa / decât semnătura”.
Volumul Cafeneaua de nisip – o certitudine privind un poet ale cărui resurse de imaginaţie pusă în spaţiul creaţiei poetice pune în lumină neaşteptate surprize pe care le dorim şi le aşteptăm. 






 

mihail gramescu Copyright © 2009 Premium Blogger Dashboard Designed by SAER