IRITAŢIA (discurs perpetuu)

Mihail Grămescu


Epilog (3 mai 1983, seara, acasă)

1.
Nu, nu este nici o greşeală: această istorioară începe cu un epilog. Iată: mai am puţin şi termin de elaborat textul integral şi încă nu m-am stabilit ce este: ori roman, ori epistolă, ori eseu, ori cal verde pe perete; este, aşa cum ai putut citi pe copertă, un discurs perpetuu, ceea ce vrea să zică doar că eu m-am aşezat la masa de scris şi am început să povestesc, şi am tot povestit aşa până când am considerat că am spus tot ce aveam de spus – nu mi-am propus cu anticipaţie nici o limită, nici un număr de pagini în care să-mi îngrădesc exprimarea şi, după aceea, îmi era cu neputinţă să ştiu ce va fi când se va termina; este o naraţiune continuă; din acest motiv, consider eu, interesantă ca element de studiu pentru maniera de elaborare şi păstrarea datării – este, prin urmare, un text conţinându-şi înglobată în sine propria-i Istorie Literară! Vai, ce nu pot să-i sufăr eu pe şmecherii ăştia care iau câte o carte şi încep să scoată de la naftalină toate gioarsele defunctului autor care a murit de foame! pur şi simplu a murit de foame, s-a târâit ca un amărât pe lume, scriind cu sânge şi sudoare un manuscris, prelucrându-l, făcând din el un semn care să-l reprezinte peste spaţiu şi timp celor care nu l-au cunoscut, şi după ce a dat în primire ca un erou necunoscut (adică stupid, cum ar fi zis răposatul Ionescu: „Nu, nu eroii sunt cei puternici, adevăraţii eroi sunt cei ce supravieţuiesc!” ori: „un leu mort nu valorează nici cât un şobolan viu” – adevăruri pe care le susţineam aidoma şi eu la vremea respectivă – acestea fiind primele lucruri care ne-au apropiat) vine un şmecher cu mânecuţe albe şi diplomă de doctor-profesor, câte un fund de tuci care, dacă tot nu a fost el în stare să emită nici cea mai vagă rază de lumină, simte, prin compensaţie, nevoia să-i înveţe pe alţii cum să o facă, reflectând cu fonta lui aburită şi făcându-şi drept scop în viaţă să reflecte – deformat, strâmb, nu importă, dar să reflecte! – lumina altora, vine, atunci, un istoric literar şi scrie studii peste studii, grămădind pagini cât de zece ori opera, încasând pe ele tot de zece ori cât autorul, dacă nu chiar de două zeci de ori, spre a se umfla în pene pe sine (şi tocmai de aceea nu am de gând să las nimic după moarte de mâncare cariilor de bibliotecă, arzând manuscrisele şi ciornele cu o plăcere de Paşadia şi, dacă va fi vreodată să se facă vâlvă pe seama mea, am ambiţia ca singurul istoric literar competent al operelor mele să fiu tot eu, contribuind cu textul ce urmează la ce mi-am propus, şi mâncând şi eu o bucăţică de pâine albă din tingirile şi fundurile de tuci din pricina cărora abia am avut loc să public pe parcursul anilor); (nici faţă de critici nu resimt eu mare căldură sufletească; şi de aceea am catadicsit a-mi intitula „creaţia” discurs perpetuu – care va să zică nici roman, nici nuvelă, nici altceva asemenea; criticii, după gustul meu, intră şi ei tot în categoria fundurilor de tuci care vin să te înveţe ce nici ei nu ştiu; iar pe autorul care se poate aşeza la masa de scris nonşalant, afirmând: „eu o să scriu acum un roman”, îl desfid, şi îl desfid cu şi mai mult foc dacă poate să-mi spună de la început câte pagini o să aibă, fiindcă asta ar proba că nu are nimic de zis; când ai ceva de zis, cred eu, te aşezi şi începi să scrii fără să ai habar cât o să iasă până la sfârşit, mult sau puţin – tu îţi propui doar să comunici lumii Adevărul tău, şi te opreşti din lucru când consideri că ai spus ce aveai de spus, ori asta se poate chema doar că emiţi un text, nu că ai conştiinţa anticipată a ceea ce va fi el – iată de ce eu nu mă refer la scrierile mele cu altă denumire decât de „texte”, fiindcă, oricum, texte sunt sigur, dar că textul este un roman sau o nuvelă, nu-i revine autorului dreptul de a-l încadra, fiindcă autorul e subiectiv, iar dacă o face totuşi, atunci nu a mai avut ceva de spus, necontând cum, ci a dat o probă de măiestrie creând o operă manieristă; un eseu, să zicem; criticii pleacă de la o idee profund eronată şi derutantă pentru public: că forma a premers opera, după care, dă-i, încep ei să-şi pună în valoare cunoştinţele generale prin formule cât mai bombastice: şi-ce-dacă nu au priceput nimic din ce spune răposatul? dar cât de frumos şi exact îi încadrează ei creaţia!).
Stabilisem cu Aurora, cu nevastă-mea, să mă aştepte la socru-meu şi, când ies de la serviciu, să mă duc şi eu şi să rămân peste noapte acolo. Am vorbit cu ea pe la ora trei şi ceva, când am ieşit pâş-pâş de la Piscină şi am urcat până sus (socru-meu stă chiar în spatele Hotelului Bucureşti, unde lucrez eu ca laborant la staţia de dedurizare a apei pentru Piscină).
Când m-am întors la serviciu, Victor, maistrul, mă căutase şi nu mă găsise (evident! sunt şi eu un biet corp fizic, nu pot fi în două locuri în acelaşi timp) şi decretase că n-am venit la serviciu. Aşa că m-am dus la biroul lui şi am demonstrat că, uite, sunt! El s-a bucurat mult şi asta a fost tot. Am stat apoi la mine în subsol, „la şobolani”, şi am scris, şi am tot scris, până pe la nouă şi ceva, când am plecat la socru-meu, unde însă Aurora nu mai era, că plecase acasă, în Rahova, unde stăm noi. Fenomenul era să se soldeze cu accidentarea mea. Când am urcat în tramvai, vatmanul a închis uşa exact când am pus eu piciorul pe scară – sunt convins că a făcut-o cu premeditare: aşa se distrează ei vatmanii când nu au ce face! – dar am scăpat ieftin: mi s-a rupt doar mânerul la borsetă. Şi atunci, prin nu ştiu ce asociaţie de idei, am realizat că povestea mea, la a cărei ultimă parte scrisesem ilegal la serviciu, s-a încheiat. Până în clipa aceea trăisem cu impresia că mai am ceva de scris, dar, dintr-o dată, am înţeles că e gata şi că discursul meu cuprinde Adevărul pe care-l aveam eu de zis. Că mai am să-i fac unele completări neesenţiale, unele stilizări de transcriere, dar că povestea s-a sfârşit. Însă pentru ca publicul să aibă acces la întregul tâlc al naraţiunii, mai era nevoie de nişte elemente care premerg în timp debutul naraţiunii mele: o introducere în cadru. Dar cum textul meu este un discurs perpetuu, cum am precizat, şi cum aceste pagini care premerg începutul vin abia la sfârşit, iată că textul meu debutează cu un Epilog. Şi, mi se pare firesc, dacă tot începe cu un Epilog, să se încheie cu un Prolog.

2.
Nevastă-mea e un papagal, pe cuvântul meu! Crezusem că a venit acasă ca să-mi croiască mie pantalonii pentru care mi-am luat material cu două zile în urmă. Da’ de unde! M-a văzut pe mine că scriu în draci, m-a auzit că scriu şi la serviciu tot timpul, şi a apucat-o şi pe ea scrisul. Când am venit şi m-am aruncat pe masa de scris să-mi notez ideile de mai sus, ea, instalată în fotoliul meu, scârţâia cu porcăria aia de Rotring ca o autoare măreaţă ce e. S-a contaminat de deprinderea spurcată de a scrie literatură cu un Rotring de la gâlma de Viorel, care-i scrie aşa scrisorile. Tocmai de aceea îmi vine să-i bag pe gât scula aia idioată „Made in Germani”, şi să-i fac guleraş de dantelă din „capodoperele” ei nemaipomenite.

4 mai 1983
Dina

1.
În afară de nevastă-mea, căreia îi citesc ce scriu aproape imediat după ce termin, dar care este un „spectator ocazional”, fiindcă nu îmi spune niciodată nimic interesant despre ce i-am citit, nu se emoţionează, nu mă critică şi, în general, mă ascultă cu aerul că am oprit-o din treabă şi că abia aşteaptă să isprăvesc ca să se ducă la ale ei, ascultându-mă doar ca să-mi facă mie hatârul; în afară de taică-meu, căruia îi cer întotdeauna părerea înainte de a prezenta textele editurilor fiindcă, deşi opiniile noastre diferă foarte mult, a fost şi el editor şi, ascultându-l, pot intui mai bine ochiul cu care îmi vor privi lucrările cei de care depinde apariţia lor; în afară de maică-mea, care mi le bate la maşină la serviciu şi care, în general, îmi face observaţii stilistice pe propriile ei erori de dactilografiere; Dina cea blondă de la Biofarm a fost prima persoană din viaţa mea care mi-a citit scrierile, mai cerându-mi de fiecare dată altele, singurul om care, în discuţii, mi-a plasat cu dexteritate citate din mine însumi, dovedind nu numai că-mi lecturase textele cu atenţie, dar că şi luase în consideraţie zisele mele, că o afectaseră, că făcuseră corp comun cu propria ei experienţă de viaţă.
O dată, Dina a acceptat invitaţia mea şi a venit la noi. I-am citit cu ocazia respectivă primul şi, până în clipa de faţă, singurul text de proză al Aurorei de care sunt şi eu mulţumit. A ascultat în tăcere, după care a constatat cu mirare că seamănă îngrozitor de bine cu ceea ce scriu eu. „E firesc”, am apărat-o eu pe Aurora, „sunt o personalitate puternică, scriu de ani de zile, mi-am format o serie de principii estetice greu de combătut, un sistem care se reflectă în conştiinţa ei. Nu putea sta atâţia ani lângă mine fără urmări”.
Dar adevărul rămâne adevăr: ceea ce scrie Aurora, izbutit sau nu, poezie sau proză, există la umbra mea. Şi asta o face invidioasă pe mine. Poate că şi pe mine,în locul ei, m-ar face invidios.
Dan Apostol a fost cel dintâi care, în afară de mine, i-a apreciat poeziile. „Să mi le dai să le duc la Săptămâna să ţi le public”. Dan se pretinde colaborator permanent al lui Barbu.
„Vezi ce egoist eşti?” mi-a reproşat Aurora. „Dan mi-a lăudat poeziile, iar tu nu vorbeşti niciodată despre ce scriu eu! Citeşti prin cenacluri ce-ţi trimite Mirela, te entuziasmezi de ce scrie Almira, dar pe mine”…
Pe ea nimic. I-am adus aminte că eu i-am stilizat versurile. Că sunt bucăţică ruptă din poeziile mele. Că nici eu nu pot publica poezii fiindcă trebuie să treci prin concursuri de debut, şi ştim noi ce înseamnă asta. Până la urmă a acceptat argumentele, dar numai aparent. Se consideră o nedreptăţită.
Ieri, nevastă-mea scria iar. Mi-am aruncat ochii peste zmângălelile alea de Rotring. Sună exact cum sună paginile astea ale mele. Cred că în lipsa mea de acasă mi-a răsfoit manuscrisele. Dar asta nu are nici o importanţă. Important este că scrie ca un papagal. M-a văzut pe mine că scriu, hop şi ea!

2.
Am răsfoit ieri prin hârţoage şi am găsit două pagini mai vechi, pe care am să le inserez aici, fiindcă sunt în legătură cu Dina şi fiindcă mi se par a fi literatură:
Nevastă-mea a dat drumul la radio şi m-a deşteptat în acordurile mobilizatoare ale pianului acompaniind-o pe gimnasta înviorătoare. Aurora forfotea prin casă, eu stăteam în fund în mijlocul patului, şi aia de la radio dădea comenzi precise care ne ajutau să ne dezvoltăm armonioşi: „Drepţi! Picioarele înainte! Mâinile pe umăr! Aşa: unu-doi. Apucaţi-vă mâinile cu vârfurile de la picioare: trei-patru. Jumătate de rotaţie la stânga: şapte-opt. Săriţi! Bravo! Încă o dată! Aşa! Şi respiraţi adânc! Săriţi!”
Cuprins spontan de elan m-am repezit să-i rup gura, dar consoarta a protestat vehement că nu o să ştie cât e ceasul, drept pentru care a trebuit să mai suport şi corul daltoniştilor din opera Paiaţe de Bărbierul din Sevilla înainte de a apuca să mă închid în baie şi să mă fac pe ei de râs.
După aceea, nevastă-mea a plecat în sfârşit la serviciu şi eu am dat năvală să închid haragaia care continua să orăcăie tot felul de chestii utile. Până să-mi iau giaca, până m-am mai fâţâit de colo-acolo fără nici o noimă, gata! întârziasem deja la fabrică. Dricul 330 „cursă rapidă” a prins toate stopurile posibile şi chiar şi vreo două imposibile, aşa că prietenul meu, portarul, cum m-a văzut, cum mi-a oprit legitimaţia să-şi facă un pustiu de bine cu mine, că nu-mi mai reţinuseră prietenii de la personal 10% din salariu de mult: de luna trecută.
M-am consolat la gândul că banii n-aduc fericirea şi am dat buluc în Secţie unde Petrică, schimbul de noapte, spărgea nuci în măsele că nu mai veneam. Am preluat leapşa predată de el, am făcut schimb de complezenţe referitoare la părinţi, surori şi soţii şi ne-am despărţit cu torţe cărându-ne unul altuia ghionţi în spate.
Nici nu şezusem eu bine când apare Dina val-vârtej şi-mi dă vestea că gata, s-a spart gheaţa! a hotărât nea directorul să mă mute disciplinar la Extracte, unde se toacă plămânii de la Abator şi se dizolvă în eter, într-o hală în aer liber (este luna lui februarie şi se dârdâie la minus 17º C, dar la umbră). Ea îmi spune beleaua iar eu îi zâmbesc suav. Şi ce dacă, negăsind alt loc de muncă şi nici ne-mai-făcând faţă la acesta, peste o zi, două, o lună sau poate puţin mai mult, cine ştie, o să mă sinucid? Mai devreme sau mai târziu toţi murim… „Cenuşă din cenuşă”…
Dina e cea mai dulce gagică din fabrică. La început, când venisem aici, mă simţeam singur şi oropsit. Însă într-o noapte neagră „când vântul bătea şi Ghiorghiţă nu venea” cum ne asigură şlagărul, apare minunea blondă, doar cu un pic mai înaltă ca fi-miu, Tudor, numai că Tudor are opt anişori şi jumătate, pe când Dina nu are în nici un caz nouă.
Ne studiem reciproc: ea lung, eu estimativ. Ea zice: „tu eşti ăla nou?”, eu îi zâmbesc până la urechi, ea izbucneşte în râs, eu îi spun că e frumoasă, ea se mai suceşte, se mai învârteşte, şi se cară la Birou, însă cu un aer trist de tot şi melancolic ce nu s-a mai pomenit.
„Mă, să vezi că am jignit-o!” îmi spun, aşa că o iau după ea şi o întreb:
- V-am jignit?
- Nu, zice ea. Nu m-ai jignit.
- Atunci de ce sunteţi tristă?
- Nu sunt tristă.
- Hai să vă ghicesc în ochi, îi zic. Ştiţi, unii ghicesc în cafea, alţii în palmă, alţii în bobi. Eu ghicesc în ochii oamenilor.
- Şi în ochii mei ce vezi?
- Că sunteţi căsătorită.
- Asta ai văzut pe inelar.
- Că nu sunteţi fericită.
Ochii ei au o sclipire. Nu zice nici da, nici ba. Se zgâieşte doar la mine, cu cioburile de cristal albastre şi reci, îşi potriveşte bluza pe ea, îşi muşcă buza de jos şi aşa, tara-tara, se duce toată noaptea cu taclale.
- Halal şef de tură am fost, îmi zâmbeşte în zori.
Când a venit vara şi ieşeam din schimb la şase dimineaţa, mergeam să ne plimbăm prin Herăstrău. Când ieşeam din schimbul doi o conduceam, la zece seara, până acasă.
- Ce o să-i spui nevesti-ti? mă întreba.
- Că am fost să mă plimb cu o gagică.
- Nu te cred.
Şi totuşi asta era realitatea. Aşa procedam.
- Vezi tu, îi explicam Dinei, eu nu cunosc gelozia şi nici nu o suport la alţii pe pielea mea.
În Herăstrău era linişte la orele alea noctambule. Păsările ciripeau. Părul ei blond sclipea în soarele matinal. Fericirea? Ce e fericirea? O femeie cu care te plimbi prin Universul abundent al unei veri triste, prin Herăstrău, la ora 6,30 a.m. Tu îi întinzi mâna. Ea zâmbeşte. Ochii cârpiţi de nesomn înceţoşează imaginea ca în tablourile impresioniştilor de pe la 1889.
Nici măcar n-am sărutat-o pe Dina. Şi totuşi, care au fost relaţiile dintre noi?

3.
Aveam 32 de ani. Vârsta la care Hristos începuse a-şi propovădui doctrina menită să-şi lase amprenta două mii de ani peste Planetă. La vârsta mea Iisus ieşea din anonimat. Eu? Eu eram ucenic strungar, cărător cu cârca la Biofarm, femeie de serviciu. Puteam să fac avion din diploma mea de bacalaureat pentru care irosisem inutil cinci ani din preţioasa mea existenţă: nu găseam post, nimeni nu avea nevoie de serviciile mele.
Crişna Mundi (sic! „Lumina Lumii”… vulgarizată local – GM 2004) closetar. Dina cea blondă mă întreba ce aş vrea să fiu de fapt şi de ce sunt nemulţumit cu starea mea actuală. Ce aş vrea să fiu? Frizer de capete! Gâde! Am eu o listă cu foarte mulţi şmecheri cărora le-aş înfige cu mare plăcere tigvele în ţăpuşă. Când veţi vedea pe marginea drumurilor, în loc de copăcei, ţepe împodobite cu trofee patibulare, puteţi fi siguri că m-am ajuns, că am ajuns pe locul destinat mie de Istoria cea Crudă. „Perpetua Revoluţie”, de care tot zicea Lenin şi pe care nu a făcut-o niciodată. Dar într-un stat, cică, socialist.

4.
„Îşi bat joc de mine. Pur şi simplu îşi bat joc de mine punându-mă la cele mai înjositoare activităţi. Prin hazard sau premeditare, fără voia mea, sunt călit sufleteşte pentru un rol cumplit în Istorie: pentru rolul Răzbunătorului. Aş putea furniza oricând o listă cu mii şi mii de nume de jigodii care au apăsat pe mine cu bocancii lor împuţiţi, şi dacă au apăsat pe mine, ar fi putut apăsa pe oricine altcineva în locul meu, doar ca să împiedice Lumina din drumul ei spre ochii Oamenilor privind către Cer. Mă vedeau ce sunt şi cine sunt, dar se ambiţionau să lupte cu Zborul meu Spre Înalt, cu Creşterea mea Spre Tărie, înverşunaţi ca de o mare nelegiuire. Nu pui o privighetoare să tragă la jug! Nu înhămaţi privighetorile! Vestitoarea Luminii din Înalt trebuie lăsată să Zboare! Altfel, pe lume, nu ar mai exista Adevăr şi Dreptate.
Când voi ajunge în Slavă, o să retez cu sabie de foc tot ce mi-a stat cândva în cale!
Voi fi nedrept? Dar nu voi, nefericiţilor, m-aţi călăuzit pe drumul spinilor? Nu voi mi-aţi arătat care vă e dreptatea? Nu mi-aţi propovăduit chiar voi Adevărul oţelului nemilos? De ce vă nedumeriţi de oţelul intransigent cu care vă voi milui? Fratele meu, Fiul Omului, acum 2000 de ani, v-a botezat cu Duh Sfânt. Eu, Omul, vă voi boteza cu sabie şi foc!

5.
- Te cred, îmi spune Dina. Eu te cred. Eu cred în tine.
- Tu, poate. Eu nu! Dacă mă voi stinge pe Drumul Luminii? Sau dacă doar par flacără şi nu sunt decât cenuşă! Orbire. Dacă mişelia şi împilarea au totuşi dreptate? Dacă nu sunt nici eu nimic? Dacă nu voi ajunge niciodată „frizer de capete”? Şi întreaga mea viaţă şi speranţă nu sunt decât un iremediabil nonsens?
- Nu-i nimic, mi-a răspuns ea. Eu cred în tine. Biruitorule!
Ne-am despărţit în staţia maşinii. Ea mi-a făcut semn prin geamul din spate în vreme ce coada râmei roşii cu burduf ţopăia isteric peste caldarâmul denivelat al Oraşului Fericit. Am luat-o spre casă în răsăritul însângerat. Ochii umflaţi de nesomn îmi lăcrămau. Acasă, Aurora, bosumflată şi abia trezită, mă aştepta cu un aer reprobativ şi inchizitorial, tolănită în fotoliul de lângă uşă. Aştepta să-i explic într-un fel întârzierea, şi atunci i-am spus adevărul. Falsificând, totuşi. Că „am condus-o acasă pe colega mea şi că am stat cu ea de vorbă despre destin”. Vorbind, îmi era greaţă de ce spuneam. Îmi venea să vomit de greaţă.
În ziua aceea Aurora nici măcar nu mi-a zâmbit. Ostentativ a procedat aşa, ca să mă pedepsească. Era îmbibată de ură şi de răutate. Iar inima mea tânjea şi mai pătimaş după tandreţea şi dragostea de care eram privat de destinul meu aspru până şi în propriul cămin, alături de propria soţie.

6. (3 mai 1983, la serviciu)
M-am gândit pe drum la următorul aforism: „În parte se reflectă Întregul. Dar Adevărul nu stă decât în Sumă, însă în nici unul din elementele ei”.
Cred că aforismul se referă la discursul meu perpetuu, care seamănă cu un efect holografic. Dar s-ar putea extinde, am impresia, şi asupra altor creaţii, sau chiar referitor la cunoaştere în general, în special cea socială.

7.
Îmi aduc aminte de primele mele contacte cu Biofarmul. După toată tevatura cu transferul, după semnarea foilor de protecţia muncii, după importanţa care se acordase fiecărui amănunt, ai fi zis că o să fiu angajat cel puţin inginer.
Când am pătruns în secţie am rămas năuc. Era un zgomot total, un infern de zgomot. Două femei aplecate peste un cazan, legate la cap cu baticuri, transpirate şi încruntate, desfăceau capacele flacoanelor rupându-le capsele dopurilor. Întru această acţiune utilă, însă al cărei sens nu îl pătrundeam încă („recuperare” se numea operaţiunea – adică adunau substanţa din seriile care ieşiseră nesterile în vederea reluării procesului de fabricaţie; „Nu se respectă procesul tehnologic!” se văitau şefii; „Produsul românesc e prost”, îmi şopteau colegii; nu ştiu care dintre ei avea dreptate, dar ce-i drept nici precauţiile de sterilitate nu se respectau, că Petrică, unul dintre colegii mei de lucru, bea cu sârg alcoolul dat pentru sterilizare) (lucram tot timpul sub ultraviolete, de atunci mi-au apărut primele fire albe). În activitatea lor cele două femei se slujeau de marginea îndoită a celor câteva cazane în care aruncau flacoanele, într-o primitivitate demnă de secolul 17 cu începuturile lui manufacturiere.
La început nu am auzit nimic. Apoi în conştiinţa mea au prins să se strecoare diverse crâmpeie de dialog (despre „domnişoara” – şi abia mult mai târziu am înţeles că „domnişoara” era o subingineră stagiară de care depindeam noi ierarhic, despre „Petrică” pe care nu îl chema de fapt Petrică, dar noi îi spuneam Petrică fiindcă…) aici comunicarea se frângea din pricina compresoarelor de la sistemul de refrigerare care acopereau totul cu huruitul lor. Cea mai tânără dintre cele două femei, decolorată cu perhidrol, se numea Geta. Geta Maftei. Am cunoscut cândva la cenaclul lui Opriş o fată foarte talentată şi frumoasă pe care o chema tot Geta. Dar Geta Matei. Venea la Ateneul Tineretului dar refuza să vină şi în altă parte. Acolo se ducea pe argumentul că: „în felul acesta mai am şi eu ocazia să călătoresc prin ţară cu cenaclul”.
Când am auzit numele ce-mi rezona cunoscut m-am zgâit cu atenţie la noua mea colegă, dar nu era Geta-cenaclista, ci Geta-laboranta, moldoveancă din Iaşi divorţată de miliţianul care o lăsase în Bucureşti singură cu o fetiţă de şase ani în braţe.
Treptat m-am obişnuit şi cu zgomotul acela teribil din secţie. M-am obişnuit şi cu mirosul de Trofopar care făcea muştele grase şi frumoase pe o rază de câţiva kilometri împrejurul fabricii. M-am obişnuit şi cu turele de noapte, m-am împrietenit şi cu Petrică pe care nu îl chema Petrică dar căruia toată lumea îi spunea Petrică şi care era „băiatul Biofarmului” fiindcă lucra acolo de 25 de ani la cei 39 ai săi. În toamna aceea i-au dat, de altfel, şi casă, prin sindicat.
Primul meu conflict cu conducerea l-am avut după o noapte în care mi-am adus maşina de scris la lucru. Noaptea era extrem de plicticos la secţia Liofilizare.
A doua zi m-a chemat „pila mea”, directorul. Cică:
- N-ai de lucru?
- Ba da.
- Atunci de ce scrii la maşină în timpul programului?
La poartă era un afiş demenţial avertizând că: „Salariaţii nu au voie să-şi completeze cultura generală în timpul programului” (sic!).
Cred că m-au blestemat toţi colegii, fiindcă după conflictul acesta ni s-a dublat norma de recuperări pe timpul turelor de noapte.

8.
Dina mi se păruse la început deosebit de frumoasă. Avea un zâmbet al ei, şuchiu, trist şi şăgalnic totodată. Arăta ca un trol mic şi scump.
- Până în mai de ce nu ne-am văzut? am întrebat-o. Sunt angajat aici din februarie.
- Am fost internată.
Fusese la „9”. Tentativă de sinucidere.
Dina-blonda a fost singurul argument pentru care am poposit atâta timp: un an întreg, în infernul din Biofarm.
Într-o noapte i-am cântat cântecul lui Dănuţ Petcu: „Să mă duc, să nu mă duc… Aş vrea totuşi să apuc O zi frumoasă’ apoi să plec Ori singur ori pereche cu umbra mea; Dar de mă duc, de nu mă duc, Pământul ştie să aştepte Un om plecat spre el de mult; Ori din pământ, de unde-oi fi, În iarbă-n flori de mă prefac, La viaţă voi privi de jos în sus, Şi am să tac, Ori din pământ de unde-oi fi, În iarbă-n flori de mă prefac, La viaţă voi privi de jos, În sus, Şi am să tac”.
I-am povestit şi de flăcăul de la Arte Plastice care picta din puncte şi care era absolut genial, prea genial ca să mai poată rămâne printre noi.
Ne strânsesem o adevărată menajerie acolo, în Salonul de agitaţi al Pavilionului 7 Psihiatrie. Era în 1973. Dan cânta la chitară. Ălălalt picta. Eu scriam. Eram un adevărat „Cenaclu”.
Şi Dina râdea, îngustându-şi ochii de peruzea.

9.
- Scrii? mă întreba Dina, aplecându-mi-se peste umăr.
- Da, îi răspundeam eu fără să ridic fruntea.
- Ce scrii?
Avea aerul fetelor „de pe vremea mea”. Aurora, de pildă, este complet altă generaţie, cu altă viziune despre lume, cu alte aspiraţii. Aurora se înţelege cu Dan Apostol. Eu mă înţelegeam cu Dina.
Copilăriserăm în acelaşi cartier. Stătuse pe aceeaşi stradă cu Adriana-du-te-du-te-şi-uită-mă-iute, din pricina căreia vrusese Romeo să se sinucidă. Adriana s-a culcat cu Claudiu-pictorul-nonfigurativ-care-s-a-dopănit-în-Israel-să-se-facă-mercenar, apoi cu Mecu, apoi s-a făcut ghid ONT şi s-a fript cu Mark-neamţul şi, până la urmă, binişor-binişor, s-a dopănit şi ea în Israel, că securistă era doar dinspre tată, dinspre mamă fiind evreică sadea. Mai vine şi acum în ţară, cam o dată pe an şi, din cauza asta, Mecu şi-a depus actele, ca un băiat isteţ ce e, şi a rămas fără serviciu. (Norocul lui că ulterior s-a răzgândit, şi i-au găsit ai lui ceva la un Birou Personal).
Dina locuise pe strada Trandafirului, lângă Popa Nan, în patria adolescenţei mele. Mă întrebam adesea dacă ne-om mai fi întâlnit mai înainte de a fi colegi la Biofarm şi nu eram sigur nici că da, nici că ba. Îmi părea că o ştiu din veci.
Când colegii au început să clevetească, noi ne-am prefăcut străini şi reci. Ea s-a mutat de la bărba-su (oare din cauza mea?) înapoi, în casa mamei ei, pe strada cu nume de floare. Am vizitat-o o dată, însă ea avea febră şi îi curgea nasul.
- Ce cauţi tu în întreprinderea asta stupidă, m-a întrebat.
- Pe tine, i-am răspuns.
Era o răutate din partea ei să-mi pună o asemenea întrebare.
- Ştii ce îmi place la tine cel mai mult? sărise ea de la una la alta. Faptul că nu te dai la mine, că nu vrei să te culci cu mine.
- Cine ţi-a zis că nu vreau?
- Vrei?
- Da, însă nu oricum. Nu oriunde. În principiu te vreau, sunt şi eu ca toţi bărbaţii. Dar iubirea noastră nu are nici o şansă şi mi se pare penibil să mă caţăr pe tine ca un câine în călduri…
Noaptea liliecii ţiuiau prelung prin aerul îmbălsămat. O conduceam până la Piaţa Unirii şi eram pentru câteva clipe un senior înzăuat pornit într-o cruciadă erotică. Eram aşa pentru că aşa îi plăcea ei să fiu.
Într-una dintre nopţi i-am dus volumul meu de poezii. Dimineaţa, când m-am dus să-l iau înapoi, am găsit-o copiind sârguincioasă din el.
- Chiar nu mai scrii poezii?
- Nu. Astea sunt scrise cu vreo zece ani în urmă.
- Păcat.
I-am compus, special pentru ea, două rebo-cripto-poezioare. Una dintre ele se numea Efigia din el şi ea (El şi ea însuma ei – adică Efigia DINEI.
După ce i-am făcut cunoştinţă cu Aurora, mi-a spus că-i e dragă.
- Ai o soţie foarte frumoasă. De ce-ţi mai pierzi timpul cu mine când ai asemenea soţie?
- Numai turtureii sunt monogami. „Vai săraca turturea cum bea apă la cişmea”… Dar omul nu-i turturea, deşi bea şi el apă la cişmea. E mamifer, naşte pui vii, cu sânge cald!
- Ştii că şi eu i-am povestit soţului meu de tine?
- Şi ce-a zis?
Se strâmbă a râs.
- Nu a zis nimic. Atunci când nu e beat, ne înţelegem bine. Singurul lui cusur este că are tărtăcuţă de inginer. Când vrei să schimbi o vorbă cu el îţi spargi capul de un perete de beton. Însă dacă bea, se transformă într-un animal.
- Te bate?
Nu îmi răspunde. Da, cred că o şi bate.
După Consfătuirea de la Sibiu i-am povestit Dinei despre Mirela.
- Câţi ani are?
- 17.
A oftat:
- Mamă-doamne ce îndrăgostită trebuie să fie de tine!
- Ea de mine?
- Da.
- Bine, dar nu am schimbat nici un cuvânt între noi…
- N-are nici o importanţă.
- Mai iute eu sunt îndrăgostit de ea. Aşa mi se pare firesc.
- Nu, a clătinat ea din cap.
Şi mi s-a făcut lumină în minte. Am pătruns într-o clipă o faţetă a caracterului femeii care-mi rămăsese până atunci tăinuită, fiindcă judecam sexul opus ca pe nişte fiinţe altminteri decât mine. Sunt mai inhibate, e adevărat, mai timide, însă suntem cu toţii la fel. Nu suntem decât unul şi acelaşi lucru: în toţi vorbeşte Natura şi Trufia pe două voci diferite, glăsuind însă în acelaşi timp în sufletul nostru. Pentru toţi: „L’amour? C’etait le premiere venue”, cum spunea Claudel.
De când m-am transferat la Piscină, Dina nu mi-a mai dat telefon decât o singură dată. Am rămas singur pe lume, eu şi Adevărul meu. Eu şi Aurora mea. Eu şi sâmbătă 29 mai 1983. Eu şi „mamă ce îndrăgostită trebuie să fie de tine!”
Dacă Dina ar fi tăcut, nu ar mai fi oftat şi nu ar fi rostit atunci vorbele astea, Mirela nu ar fi existat. Şi eu aş fi fost încă şi mai singur. Sau, cine ştie?... „Bărbatul nu e turturea”.

22 mai 1983
(„Bărbatul nu e galinacee” suna formularea mea iniţială. Dar citindu-i lui taică-meu textul, a sărit până-n tavan: „Cum, dar cocoşul are o sută de neveste”!
- Tu prin galinacee înţelegi găina domestică? l-am întrebat.
- În primul rând la ea mă duce mintea, a aprobat el.
Aşa că am schimbat cu turtureaua, deşi cocoşul sălbatic este şi el monogam, nefiind cu nimic diferit, din punctul acesta de vedere, de turturel.
Însă o fi şi aici un tâlc: oare „cocoşelul – domestic – cu nouă creste şi o sută de neveste” s-o fi… spurcat la poligamie prin mimetism moral de la corupătorii civilizatori pe lângă care a convieţuit prea îndelungat?)
După 10 ani de căsnicie nu mai vezi la cel de lângă tine decât cusururile. Şi dacă în ăştia 10 ani cei doi nu au reuşit să devină prieteni, după 10 ani nu-şi mai sunt nimic.

(22 iunie 1983)
Şeful meu de pe vremea când am lucrat la Institutul de Cercetări al Silviculturii a fost profesorul Beldie. Imposibil să nu-l fi văzut prin Bucureşti, cu pantalonii lui de golf, cu vestonul de damă şi cu poşetuţa pe umăr! Beldie ăsta era însă un şef nemaipomenit şi o personalitate absolut ieşită din comun – savant de talie europeană, intelectual cu o cultură universalistă, şef-de-colectiv eficient şi îndrăgit de toţi subalternii. Se certa cu inspectorii care-i pretindeau păstrarea strictă a rigorilor birocratice.
- De ce nu vin oamenii la timp? îl întreabă proaspătul ministru Pati în inspecţie.
- Fiindcă şi eu întârzii. Începem programul la ora 9, în schimb, prin compensaţie plecăm cu două ore mai devreme acasă…
- Imposibil! Imposibil! se intrigă birocratul. Dacă dumneavoastră, ca şef-de-colectiv puteţi veni şi pleca oricând – este dreptul dumneavostră – ceilalţi însă trebuie să vină la ora stabilită în programul de lucru!
- Ei, bravo! Bine mi-ar sta! pufneşte Beldie. Eu să vin la ora nouă şi lor să le pretind să vină de la şapte. Eventual, nu? să le dau şi amenzi dacă întârzie?
- Da, aşa e normal… Aşa procedează şefii-de-colective…
- Ce-mi pasă mie cum procedează alţii! Domne, eu am de făcut un plan. Oamenii îşi realizează sarcinile. Cum şi când, îi priveşte, treaba lor! Dacă nu-şi fac planul, nu primesc salariul. Dacă îşi pot îndeplini îndatoririle de serviciu în două ore, bravo lor! Nu suntem încă în Comunism – nu pot pretinde de la fiecare tot cât poate da. Eu îi pretind atât cât e planificat. Dacă unul lucrează mai mult, altul trândăveşte. Aşa-i în Cercetare.
- Bine dar dumneata aduci o sfidare flagrantă şi făţişă disciplinei de producţie!…
- Dacă nu vă convine, chiar acum îmi depun demisia, răspunde Beldie apatic. Am mai depus-o de patru ori şi mi-a fost respinsă. Iar dacă aveţi nevoie de mine, mă lăsaţi să lucrez cum ştiu eu! E clar?
Era un om şi jumătate Beldie al nostru (e drept, şi reprezentant ONU pe Europa de est în probleme de Mediu, avea el un fel de „spate asigurat”). N-am mai pomenit, de la el încoace, vreun şef pe măsură-i. Şi dr.-prof. Doniţă, care i-a urmat la conducerea colectivului Ecologie după ce profesorul Beldie a ieşit la pensie era un tip, dar diferenţa dintre ei era cea dintre un geniu şi un simplu talent, cu merite incontestabile, dar umane, fireşti, fără nimic uluitor.
Ei bine, Beldie ăsta avea două bancuri pe care le repeta tuturor, deşi toţi le ştiau foarte bine (ne-mai-punând la socoteală şi poanta-standard de întâi şi opt martie, când Beldie se ducea la Direcţie rujat, fardat, cu pămătuful de mărţişoare în piept, să întrebe dacă „Azi, noi, femeile, nu plecăm mai devreme acasă?”):
Poanta numărul unu: - Eu sunt un băutor de vin. Am băut toate soiurile de vin, am fost şi-n Franţa, şi-n Italia, dar zilele trecute am descoperit că mai există un soi pe care nu l-am încercat. Când am ajuns la Gostatul din colţ am văzut un afiş nou, pe lângă cele cu „vin de regiune”, „vinul casei”, „vin de Murfatlar”, „nu avem Fetească albă” şi aşa mai departe. Pe noul afiş scria: „vin imediat”.
Poanta numărul doi: - E adevărat că găina bătrână face ciorba bună. Dar cuiva căruia timp de 15, 20 de ani nu îi dai să mănânce decât ciorbă, cât de bună ar fi, tot i se acreşte de atâta ciorbă şi i se mai face şi lui chef de o pulpiţă de puicuţă fragedă la frigare.
De obicei, după gluma asta ne povestea cum l-a găsit nevastă-sa înşelând-o. De câteva zile îl urmărea şi, ţac! într-o zi vine inopinat acasă, special să-l surprindă. Şi-l surprinde. Numai că… Beldie era în pat cu un tip.
Şi atunci consoarta îi zice:
- Dacă ai fi fost cu o femeie, te sugrumam, îţi scoteam ochii, dar aşa… cum aş putea să fiu geloasă pe un bărbat?
Nu râdeţi de şeful meu Beldie, domnilor lupi moralişti. Pentru sufletul său bun, probabil că Dumnezeu o să-l ierte. Şi, în cei cinci ani în care mi-a fost şef, nu am avut de suportat din parte-i nici măcar o vorbă nelalocul ei. În vreme ce alţi şefi, care nu puteau fi – în nici un caz – acuzaţi de perversiune, m-au „regulat” ca nişte mârlani ce erau, ori de câte ori şi oricum le-a stat în putinţă şi le-a venit lor mai bine. Şi apoi, omul e dator să încerce pe lumea asta tot şi toate câtă vreme nu-i pricinuieşte altuia neplăcere. Când nu voi mai fi bărbat, dacă o să mă complac să supravieţuiesc evenimentului, n-ar fi deloc exclus să încerc şi eu cum e să fii femeie. Iar dacă e cineva care pretinde că nu a avut niciodată curiozitatea asta, măcar în principiu, apoi acela este un fricos, sau mult prea înghesuit la minte şi lipsit de imaginaţie. Vorba lu’ Papet: „Bărbaţii se impart în două categorii: care practică perversiunile sexuale, şi care pretind că ei nu practică perversiuni sexuale”.
Şi femeile, cred eu, cam tot aşa.)

Marţi 25 mai, seara, venind de la Universal Fandom cu Aurora, îi înjuram, şi pe Ştefan, şi pe Dan Apostol, şi pe Rodica Bretin, şi pe toţi:
- Îmi bag picioarele! Păi ce mama dracului! Rodica şi Dan sunt nişte măgari! Eu am insistat să fie Rodica preşedintă la Universal Fandom tocmai cu ideea că aşa or să vină şi ei la şedinţă. Bun, înţeleg că nu au timp. Dar cât să vină o dată pe săptămână la cenaclul unde este preşedintă şi-ar putea face. Şi eu sunt ocupat, dar găsesc totuşi vreme să ajung şi la întâlniri. Nu poţi să te afirmi individual. Acum, la noi. Ori, ei de profitat, profită de pe urma Mişcării, dar de pus umărul, nici gând. Fanzinul stă pe umerii lui Ghidoveanu, cenaclul pe ai mei… M-am săturat! O să încep să-i hărtănesc. Şi pe Dan, şi pe Rodica. Sunt nişte cutre.
- Auzi, spune Aurora, înainte de a fi fost poanta dintre mine şi Dan, îţi erau amândoi simpatici.
- Perfect adevărat, îi confirm.
- Şi acum de ce eşti atât de duşmănos? Între mine şi Dan nu a fost nimic, ai cuvântul meu. Îmi e simpatic, dar…
- A muşcat din caşcaval, spun.
- Nu a muşcat din nici un caşcaval, spune ea.
- Ba a căzut în cursă.
- Nu a căzut în nimic. Între noi nu e nimic.
- Ascultă, Aurora, îi zic, tu eşti capcana mea pentru „prieteni”. Nu sunt gelos, nu sunt răutăcios, nu o fac din cauza ta, ci din cauza lor. Eu nu mă interpun între tine şi nimeni. Chiar te „ofer”, te las expusă. Dar dacă vreunul care se bate cu pumnu-n piept că mi-e prieten cade în cursă, îmi devine duşman, mi se dovedeşte a-mi fi duşman. Eu nu pot să îl împiedic să profite de „slăbiciunea” relaţiilor dintre noi doi, dar dacă profită, îl sfâşii.
- Aşa ai exagerat şi cu Viorel… miorlăie ea.
- Nu am exagerat nimic. Era o cutră. Şi s-a manifestat ca atare. O cutră e cutră, mai devreme sau mai târziu, pe toate planurile. Ţi se vinde că ţi-e prieten şi cum prinde ocazia te muşcă pe la spate. Iar eu le ofer o ocazie. Ei încearcă să muşte, eu mă lămuresc cu cine am de-a face, şi îi taxez.
- Pe Mirela de ce nu o taxezi?
- Fiindcă nu e acelaşi lucru.
- Sigur, în cazul tău nu e acelaşi lucru!
- Nu e. Nu e totuna un bărbat şi o femeie. Unui bărbat cu mai multe femei îi creşte valoarea socială. Unei femei cu mai mulţi bărbaţi îi scade. Bărbatul infidel este considerat mai bărbat. Femeia infidelă este catalogată de „curvă”. Nu eu gândesc aşa. Ceilalţi. Oamenii gândesc şi se comportă în conformitate cu acest principiu nejust. Şi apoi, Mirela nu ţi s-a vândut ţie de prietenă, pe când Viorel pretindea că mi-e prieten.
- Dar tu lui?
Îmi muşc buzele. Dar eu lui? Poate că şi eu am procedat la fel.
- Înainte de a face primul pas l-am întrebat dacă e ceva între el şi Mirela, şi el a răspuns, textual: „Nici nu e, nici nu a fost nimic între noi”. Just?
- Just, oftează Aurora.
Am dreptate, dar în acelaşi timp dreptatea mea este numai aparentă. Trebuia să fiu orb la Sibiu ca să nu văd că Viorel era îndrăgostit de Mirela. Şi eu nu eram orb şi văzusem. Dar, pe de altă parte, profitasem de orgoliul lui. Ştiam că o să fie fraier şi o să zică „nu e nimic între noi”, dându-mi mie posibilitatea să mă spăl pe mâini ca Pilat. Sunt şi eu o jigodie.
- Oricum, zic, Dănuţ a profitat. Şoricelul a muşcat din caşcaval şi s-a întâlnit cu tine, singură. Că nu a făcut nimic asta îl priveşte, dar prieten nu-mi e. Iar Viorel a făcut acelaşi lucru. Ca prieteni ai mei nu au ce secrete să aibă cu soţia mea. Eu nu am procedat aşa cu nici un prieten. Măcar aparenţa am acoperit-o întotdeauna.
„Aiurea”, îmi zic. „Aiurea! Te lauzi”.
- Tu eşti proba focului, zic.
- Bine, dar nu mi-a făcut curte! se contrariază ea.
- Dar s-a întâlnit cu tine. Ăsta este întotdeauna începutul. Nu am ce să vă fac dacă nu aţi profitat fiindcă sunteţi inhibaţi. Timizii îşi au şi ei începuturile lor. Şi continuările lor.
Mergem pe jos de la metrou către Piaţa Palatului. Acolo, lângă Biserica Luterană, stau socrii. Am hotărât să dormim la ei în seara asta ca să fiu mâine mai aproape de Gară.
- Tu rămâi la ai tăi zilele astea? o întreb.
- Nu. Mă duc la noi acasă, zice.
- De ce nu stai la ai tăi?
- N-am chef. Se uită maică-mea urât la mine.
„Aiurea”, îmi spun. „Ai tu ceva în minte. Îl ai pe Dănuţ, sau treaba ta pe cine. Doar nu o să cred că vei sta acolo singură patru zile de nebună”.
- Tot nu te-ai hotărât să mergi cu mine? o întreb.
- Nu.
- Bine. Mai ai timp.
O trecusem şi pe ea pe lista făcută de Dumitrescu la Solaris, şi drumul nu ar fi costat nimic. Dar ea pretinde că nu vrea să meargă cu mine ca să nu se interpună între mine şi Mirela. Eu cred că preferă să rămână singură, treaba ei de ce. Ştie, i-am spus, că Mirela vine cu maică-sa. Şi chiar dacă nu ar fi venit cu maică-sa, venea cu fra-su. Oricum, eu nu o să fac nimic cu ea, aşa cum nu am făcut nici când a fost la Bucureşti, la noi, fiindcă… fiindcă şi eu sunt un timid. Sau nu sunt timid şi atunci sunt un adevărat „cavaler”, un „gentleman”. Treaba mea ce sunt.
Poate mai bine că nu vine Aurora. Nu-i mai suport nevricalele. De obicei are un aer de matroană rănită ori de câte ori merge cu mine pe la chestii din astea.
Pătrundem în bloc. Este deja târziu. Urcăm la etajul 8. Îmi arunc ochii spre uşa Aniţeilor. „Gabi ar fi fost altfel decât Aurora”, îmi zic. „Sau”, privesc spre uşa Popeştilor, „sau Camelia. Dar eu m-am căsătorit tocmai cu Aurora.”
Deschidem. Intru în casă. E întuneric. Socrii sau nu sunt acasă, sau s-au culcat deja. Ne culcăm şi noi, orbecăind prin întuneric.

2.
„Trei surori am iubit, trei cărări, trei morminte”, zice Radu Stanca. Eu am iubit mai multe „surori”. Şi mai iubesc încă, mai iubesc! „Mai sunt încă roze, mai sunt, şi tot parfumate şi ele, Aşa cum erau şi acele când ceru-l credeam pe pământ; Mai sunt încă roze, mai sunt!” (Asta n-a mai zis-o Stanca, a zis-o Macedonski).

3.
Locuiau toate trei la acelaşi etaj. Aurora şi Camelia fuseseră colege şi erau cam de aceeaşi vârstă. Gabi era cu patru ani mai mică. Se cunoşteau din copilărie, se jucaseră împreună, îşi împărtăşiseră, poate, una alteia, dorinţele, planurile de viitor, ambiţiile. Cândva, Camelia şi Aurora îşi juraseră una alteia prietenie veşnică… Sperau să se căsătorească în acelaşi timp amândouă şi să rămână toată viaţa împreună, să convieţuiască în bună înţelegere crescându-şi la un loc odraslele, să-şi petreacă vara concediile împreună, la mare, aşa cum în copilărie îşi petreceau vacanţele. Ia, vise de puştoaice tembele!
Cum aveau un pic de timp liber, dădeau fuga în grădina cu boschete învolburate de roze a Cişmigiului. Rozele îşi cerneau petalele pe apa fântânilor arteziene iar apa le purta printre crinii înalţi şi dezinvolţi şi printre capetele ciufulite ale crizantemelor. Aurora era leonină, majestuoasă, indiferentă. Tatăl ei era director, „comunist din ilegalitate”, persoană importantă în aparatul de stat. Singurul nor negru adumbrindu-i figura exemplară de intelectual cu şapcă de vinilin şi parpalac negru de scai era drama familiară: soţia nu-l iubea, nu-l iubise niciodată, zicea ea, şi nu îl luase decât din considerente de interes material văzând în el „un bărbat de viitor”. Dar el se vădise mult mai prejos de visele ei.
În accesele de depresie, directorul revistei pentru străinătate îşi teroriza familia cu farse de suicid. De aceea Aurora era tristă şi retrasă, păstrând un aer resemnat şi rănit.
Camelia avea tată vitreg. Taică-su taică-su fusese condamnat şi Lia, mama Cameliei, profitase de condamnare pentru a divorţa, fiindcă masculul feroce le bătea ca o fiară, cheltuia banii cu femeile şi era, după cum s-a descoperit la procesul de fraudă, „un element necinstit”, care făcea ruşine societăţii. Tatăl adoptiv al Cameliei, domnul Popescu, era IGS-ist, „om cu greutate”, puternic, temut şi respectat de toţi. Dar Camelia, deşi tatăl vitreg se purtase întotdeauna frumos cu ea, nu-l agrea şi pace. După ce Camelia a intrat la liceu a plecat în Ardeal, la bunicii dinspre partea tatălui, dar după bacalaureat s-a întors, a făcut un copil din flori, şi tot domnul Popescu i-a cumpărat şi mobilat o garsonieră proprietate personală.
Gabi era fiica renumitului artist plastic Aniţei. Renumit, dar nu cine ştie ce. A fost, se vede treaba, destul de bun dacă-şi permitea să dea meditaţii pentru admitere la Institut, însă înainte de a-l cunoaşte prin intermediul fiilor lui : Florin şi Gabi, vecini de palier cu Aurora, nici eu, nici niciunul dintre prietenii mei, habar n-am avut de existenţa lui. Ce e drept, e drept, nici nu cunoşteam cine ştie ce mulţi pictori români în viaţă.
Gabi, ca şi Florin, era o fetiţă (Florin, desigur, nu era fetiţă!) veselă şi zglobie ca o zvârlugă şi, mai târziu, peste ani, am regretat că n-am cunoscut-o pe ea mai întâi, fiindcă era cea mai interesantă dintre ele. Dar Gabi era abia un copil, nu avea nici 13 ani pe vremea când eu mă întâlneam cu Aurora, iar mai târziu, mai târziu eu eram tânăr soţ iar Gabi se pregătea să dea la facultate, aşa că doar la un ceai la care ne-am nimerit împreună am dansat cu ea un dans la sentiment şi, după aia, când ne-am întâlnit complet întâmplător la poalele blocului mi-a zis: „Mamă, ce rea e Aurora! Nu credeam că o să fie o soţie atât de rea!” Am asigurat-o că nici eu nu crezusem, dar că era prea târziu ca să mai fie schimbat ceva.
Gabi nici nu era de fapt o frumuseţe în sensul propriu zis al cuvântului ci, mai degrabă, o fiinţă exotică. Cicatricea dintre sprâncene, făcută de nebunul de Florin când erau mici şi se jucaseră cu un cuţit, conferea un aer original, neverosimil, figurii ei subţiri şi diafane cu vagi rezonanţe asiatice.
Pe Aurora o cunoscusem prin Cristina, care pretindea că ar fi verişoare când, de fapt, nu erau nimic. Cristina, eu pretindeam că e marea mea iubire, deşi îmi era şi mie iubire tot cam cât îi era Aurorei de verişoară.
Era în 1972, în noiembrie. Didi şi Romeo trăseseră de mine să merg cu ei la film, la Patria. Ele tocmai ieşeau de acolo. Filmul era Ultimul cartuş, o porcărie, dar la vremea respectivă a stârnit mare zgomot, ca toate tinichelele. Era prima noastră peliculă în stil occidental, cu 20-30 de împuşcături de fiecare Colt şi eroi pozitivi de peste 40 de anişori săltându-şi şuncile în brâu când o luau la fugă, întru delectarea codanelor ofilite visând Sfinţi Templari.
Aurora avea pe atunci şaptesprezece ani (asta-i vârsta la care cad eu cloţă după fete), părul aproape blond, ochi fioros de verzi şi spectrali: o frumuseţe apatică de hippesă ca descinsă din paginile revistelor occidentale. Eu eram bronzat de şapte luni de litoral fără gazdă (noaptea discotecă, ziua dormit pe plajă sub soarele arzător), pletos şi mustăcios ca un husar vesel, blazat şi cinic tot ca el, şi singur ca tot omul după atâtea luni de hoinăreală.
Ochii verzi ai Aurorei m-au sfidat, Cristina ne-a făcut prezentările fără nici o tragere de inimă; tot fără chef se oprise şi din drum la strigătul meu de pui de pachiderm orb lansat peste capetele mulţimii năvălind la premieră. Nu eu le văzusem, că eram fără ochelari, ci Romeo-ochi-de-şoim, care le depistase în şuvoiul uman precipitându-se care dinspre unde către intrarea în cinematograf.
Le-am întrebat ce fac, ele au răspuns, gentile, că „bine”, după care am tăcut ca nişte intelectuali ce eram. Dar eu mă priveam deja ochi în ochi cu Aurora, constatând ca pe nimic mai firesc faptul că „e frumoasă verişoara asta a ta”. Cristina mi-a răspuns şi ea, tot ca nimic mai firesc că nu are decât 17 ani, şi gata, asta a fost tot. A doua zi am aflat de la Cristina numărul de telefon al „verişoarei” şi toate s-au petrecut precum ne erau scrise.
La prima noastră întâlnire organizată, Aurora a venit cu Camelia care mi-a părut atunci atât de urâtă încât mi-am pus întrebarea dacă nu cumva Aurora o ţine pe lângă ea special, ca să-şi pună mai bine în evidenţă frumuseţea. Citisem eu prin Balzac pe vreundeva că aşa procedau cochetele isteţe.
Slabă şi brunetă, cu o căutătură speriată şi rea în ochii niţeluş bulbucaţi, Camelia mă sfida ca pe ceva rece şi inert în iarbă, cu toate mustăţile şi pletele mele de husar şi cu toţi blugii mei peticiţi şi cu franjuri. Nici nu m-a luat în seamă. Nu vorbea decât cu Aurora, dar mai mult a tăcut, ca şi cum nu ar fi fost adusă decât pentru figuraţie.
Prima noastră întâlnire voluntară s-a petrecut, aşadar, într-un absurd perfect. Eu nu găseam nimic de comunicat cu ele, ele cu mine nici atât. Nu aveam nici măcar bani să le invit la o cofetărie sau la un film, toamna până atunci blândă, se afundase brusc în iarnă, aşa încât pantofii mei de sugativă aspirau cu nesaţ zloata rece de oţel cu care pardosiseră ăştia străzile (nu am reuşit niciodată să-mi cumpăr nişte încălţări mai ca lumea – fie şi numai din punctul ăsta de vedere, iarna a fost şi rămâne pentru mine duşmanul personal numărul unu – din decembrie până în martie sunt bântuit de viziuni întunecate asupra existenţei şi sunt pătruns de înduioşare şi înţelegere pentru suedezii care au cel mai ridicat procent de sinucideri pe cap de locuitor (sic!).
Pe vremea aceea terminasem liceul abia de vreo doi ani. Ultimele clase le făcusem la fără frecvenţă. Nu mă ocupam cu nimic. Aşteptam o minune a Proniei Cereşti care să răstoarne fundamental starea mea socială, statutul de mizerie în care mă zbăteam. Dar minunea nu venea. Mama lucra tot redactor la Televiziune, bunica era bolnavă, iar eu scriam poezii tragice pe care nici un editor comunist nu dădea doi bani. Învestmântat în zdrenţe, mâncam pe sponci şi aşteptam minunea.
Uneori mai poposea pe la mine Aurora Stredie, iubita mea din adolescenţă, care se făcuse ghid ONT, sau manechin, sau aşa ceva. Era frumoasă Aurora. Era plinuţă, disperată, depravată şi veselă. Îmi aducea o sticlă de votcă şi, după ce ne făceam praf amândoi, ne drăgosteam şi boceam ca tembelii. Aurora Stredie pleca, eu rămâneam singur şi, până la urmă îi dădeam telefon Aurorei-Daşa, puştoaica, la care mă duceam să-i spun că o iubesc şi să tac. În camera ei cu penumbră de veioză de reclamă Kent ne sărutam şi ne pipăiam ca nebunii, tremurând de excitaţie.
„Vrei?” o întrebam, şi ea nega: „Nu!”. Atunci luam atitudine: mă bosumflam şi plecam. Şi dacă a doua zi nu mă vizita iar Aurora Stredie, o sunam iar pe Aurora-Daşa să-i spun că o iubesc şi o vreau.
Daşa mă trata cu ţigări străine aduse de maică-sa special „pentru invitat”. Sau, cine ştie, poate „pentru invitaţi”. Viitoarea mea soacră lucra pe atunci la un shop.
Eu veneam cu picioarele ude, tremurând ca un câine, îmi storceam ciorapii în ficusul lui tac-su, directorul, şi le fumam ţigările de 75 de cenţi pachetul. Din când în când apărea şi Camelia.
„Bună”, zicea Camelia.
„Bună”, îi răspundeam noi.
Camelia se învârtea prin cameră ca la inspecţie şi, după câteva minute spunea: „Ei, dacă aveţi treabă, vă las”, şi pleca.
Mă întâlneam întâmplător, uneori, pe stradă, prin faţa blocului, cu o liceană ce-mi părea nespus de frumoasă şi enigmatică. Era întotdeauna învestmântată în negru. Era brunetă, avea ochii negri şi arăta ca o trestie mlădie în vânt. Cine eşti, necunoscuto? De ce vii să-mi tulburi apele cu imaginea chipului tău suav, din altă lume? Fetiţă frumoasă, unul ca mine n-o să aibă niciodată parte de îmbrăţişările tale! Ne desparte un univers, o prăpastie de netrecut. Şi, cu toate astea, câte nu aş avea să-ţi spun, ţie ca nimănui altcuiva! Să te învăţ din experienţa mea bogată, să te ajut, cine ştie când şi cum!
De fapt nu aveam nici ce s-o învăţ, nici ce să-i spun. Nu aveam nimic, dar copila asta în negru trecea pe lângă mine veselă şi tentantă, fără să-mi arunce nici măcar o privire, în vreme ce eu doar cu greu reuşeam să mă stăpânesc să nu întorc după ea capul şi să nu fluier a pagubă. Şi, dacă aş fi întors capul, ce?
Am aflat, după un timp, că o cheamă Gabi şi că este sora lui Florin, cel care strigă de la colţul străzii, când vine acasă: „Mamăă! Am sosit! Mi-e foameee!” după care urcă pe scări, că liftul merge prea încet. Florin, unul dintre tinerii ăştia de neînţeles din generaţia imediat de după mine.
Fusesem pe la câteva ceaiuri de-ale „ăstora” şi constatasem cu surprindere că nu se distrau ca noi, că nu dansau, bucuroşi că au unde şi cu cine să danseze, că nu se sărută în taina semiobscurităţii casei cufundate în muzică. Nu! La ceaiurile lor lumina rămânea aprinsă, părinţii treceau încoace şi încolo cu platouri în mâini, ca ospătarii, strecurându-se cu piruete pline de dexteritate printre „dansatori”. De dansat, nu se dansa decât în grup, în cerc, în romb, ca la horă-n sat, aşa încât nu rămânea, la sfârşitul cântecului preferat nici o pereche îmbrăţişată, izolată de restul universului printr-un inel de vrajă mirosind suav a muguri de patimă primăvăratică. Iar dansurile erau studiate, tropăieli colective, cu numere şi coduri ca la fotbalul american. Nu puteai să li te alături dacă nu erai iniţiat în prealabil ce trebuie să faci şi care ţi-e locul, că stricai tot jocul.
În general, ceaiurile copiilor ăstora nu aveau nici un haz, erau festivităţi semioficiale, adunări tovărăşeşti organizate riguros şi desfăşurându-se contra cronometru conform unui scenariu precis, regizat de cineva străin şi artificial. Iar, la vârsta lor, dacă nu ştiau să se distreze, apăi nu ştiau nimic! Şi, dacă nu ştiau nimic, erau nişte fraieri, iar eu fiind băiat isteţ (cam amărât eu, dar isteţ, pe cuvântul meu!), nu puteam să-i înţeleg cu nici un chip pe copiii ăştia la numai câţiva ani distanţă de mine, dar mai depărtaţi ca revoluţia de la Paris sau Praga, sau decât defilaţiile de la Geneva, Londra sau Bucureştii-Noi.
Şi, întrucât nu-i înţelegeam, îmi erau antipatici.

4.
Fantastic ce pot să însemne zece ani! Marţi, 25 mai 1983, noaptea, cu mâinile sub cap, alături de nevastă-mea, mă gândeam la copilul din flori al Cameliei, la avansurile pe care i le făcusem cu câtva timp în urmă, la refuzurile ei, la taică-su taică-su emigrat în SUA, la certurile mele cu Aurora, la Gabi, care mă invitase la ea să-mi arate câteva desene despre care să-mi dau cu părerea, cu care ocazie să-mi facă şi cunoştinţă cu logodnicul ei, la Florin nebunu’, căsătorit cu Ioana-Pistruiata, fosta mea parteneră de bridge… la Mirela…
Fantastic cum trec anii! Şi iată-mă, azi, la vârsta lui Cristos pornit să cucerească planeta, dar îndrăgostit, îndrăgostit din nou de o claie de păr roşu ca focul. Gata să devin scriitor profesionist, sau gata să mă sinucid.
- De ce să te sinucizi? mă întrebase cândva Mirela.
- Fiindcă, dacă nu mă impun acum, nu mai am timp să ajung Cristos. Iar altceva, mai prejos, nu mă interesează.
- Dar de ce tocmai Cristos?
- Fiindcă omul trebuie să-şi plaseze aspiraţiile cel mai sus. Oricum aspiraţiile nu pot fi realizate sută la sută. Dar dacă tinzi să ajungi un vierme, atunci nu o să devii nici măcar protozor. Nu mi-am propus să ajung Totul. Aşa încât, sper să ajung şi eu măcar un nenorocit, ceva.
Şi, înainte să adorm, m-am întrebat dacă o minţisem sau nu pe Aurora atunci când o asigurasem că nu sunt dispus să renunţ la ea pentru Mirela. „De unde ştiu eu cum e Mirela? Pe tine, te plac, eşti o femeie frumoasă, mult mai frumoasă decât Mirela. Nu mai ai tu şaptesprezece ani, dar eşti mai înţeleaptă decât o fată la vârsta aia ingrată. Tu te simţi bine cu mine?” Aurora îmi face semn din cap că da. „Şi eu mă simt bine cu tine. Eşti o tipă grozavă la pat. Eşti aşa cum te-am vrut şi cum te-am învăţat eu să fii. Şi, mai ţii minte ce greu ne-am acomodat unul cu altul? Ei bine, cum crezi tu că aş fi dispus acum să o iau de la capăt cu altcineva, care nici nu ştiu dacă e bună la pat, nici nu ştiu dacă eu mă potrivesc cu ea! Nu, nu dau eu vrabia din mână pe cioara de pe gard! Şi apoi, nu ţi-ai pus problema, cam câte zile am putea sta despărţiţi? Eu, după două-trei zile, nu ştiu cum să fac să ajung mai repede acasă, la tine. Chiar dacă am divorţa, tot nu am putea unul fără altul. Am investit prea mult unul în celălalt ca să mai putem rupe miile de fire ţesute între noi de ăştia zece ani!”
Eram foarte concludent. Ceea ce spuneam eu acolo era absolut logic, şi clar, şi convingător, raţional şi corect. Dar, oare, era adevărat? Când stăteam la masă, faţă-n faţă, privindu-ne cu ură ca doi câini turbaţi, tot asta era realitatea?




6 mai, dimineaţa, la serviciu
Ieri nu am putut să scriu nimic. Şi, sincer să fiu, nici nu am avut chef. Am copiat şi stilizat dintr-un caiet mai vechi două povestiri SF în vederea unui al doilea volum şi am fost să mă plimb cu Aurora în Cişmigiu. A trecut exact o săptămână de la Val. Exact duminica trecută mă aflam încă sub duşul lui rece. Iar acum mă plimb pe Aleea Rozelor pale, mănânc îngheţată la cofetăria hotelului Bucureşti şi mă uit seara la televizor, la Unora le place jazzul.
- Doamne ce frumoasă era! exclam atunci când Marilyn Monroe se expune, blondă şi suavă ca o garofiţă. Şi, Doamne, cât este acum de moartă!
De câte ori trec prin dreptul cutiei de scrisori mi-am făcut un tic, mă uit: nu a venit cumva vreo scrisoare de la Mirela? Dar cutia de scrisori e goală. Şi Mirela, deşi a trecut o săptămână, nu mi-a scris nici un rând. Probabil aşteaptă să-i scriu eu. Dar eu nu-i mai scriu. Ce sens ar avea?

Miercuri 26 mai, la ora 10, aveam întâlnire la Gara de Nord, în faţa florăriei – acolo urma să ne adunăm tot Solaris-ul. Primul am fost eu şi, după câteva clipe, au început să apară: Fachiru’ (un tip relativ nou în cenaclu – nu are mai mult de un an vechime – poartă bărbiţă şi se vaită că nu aude ce se vorbeşte; are vreo 35 de ani şi mai are şi vreo patru sau cinci, sau cine-l mai ştie câţi, copii); după aia Mafiotu’, adică profesorul Dumirescu, reprezentantul Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti – mic, cu ochelari şi început de chelie – de vreo zece ani de când îl ştiu eu e neschimbat. Cred că o fi având către 60 de ani, vârstă pe care însă n-o arată. N-a scris niciodată nici măcar o poezie SF, darămite vreo povestire, dar are păreri destul de competente şi, mai ales, e o gazdă primitoare. Şi, când e vorba de deplasări, el este părintele bun al tuturor orfanilor Mişcării, luându-ne cu el pe liste colective, cu bilete de tren gratuite şi cu tarif studenţesc la masă şi casă. Dacă nu ar fi fost el, Solaris-ul nu ar fi supravieţuit şi, fără Solaris, Mişcarea bucureşteană ar fi fost moartă, fără Bucureşti Anticipaţia de amatori nu făcea doi bani, aşa încât, deşi îl înjură unii fani mai ambiţioşi că de zece ani Solaris-ul e singurul cenaclu fără fanzin – după ce, cu zece ani în urmă scosese primul fanzin din ţară – eu îi acord, în Mişcarea de Anticipaţie, unul dintre locurile cheie.
Privesc în urmă la anii care au trecut. La început, primele dăţi când m-am dus în sala capitonată cu fâşiuţe de piele din incinta Casei de Cultură Grigore Preoteasa eram vreo cinci cu totul. Colecţia tocmai se desfiinţase.
În anii de debut am alergat, eu şi răposatul Ionescu, din om în om: „hai la un cenaclu SF”. Care veneau, se simţeau bine şi mai veneau şi altă dată. Ca să existe texte la toate şedinţele scriam eu câte unul pe săptămână. Când a apărut Sandu Ungureanu, primul „talent autentic descoperit” de Solaris (în afară de mine, desigur, că eu aşa mă consider), parcă nu-mi venea să cred, mai pe la început, că sunt săptămâni în care-mi pot lua relaş. Ba am fost chiar gelos, o vreme, pe el.
Acum, Solaris-ul „e o pepinieră de talente”. Sunt cel puţin opt, sau nouă „semiprofesionişti” porniţi de acolo. Deşi metoda liberei lecturi şi critici la text a rămas încă în vigoare, dacă vrei neapărat să citeşti trebuie să vii cu 10 – 15 minute mai devreme şi să te înscrii la citit, că altfel dau puhoi „tinerele talente” şi nu mai ai timp. Duminică de duminică, săli de câte 30-40 de oameni. Unde eşti, sărmane Ionescu, să te bucuri? Este în cea mai mare parte visul tău împlinit, opera ta. Eu doar am continuat ce începuseşi. Şi, precum mă ştii, fără cine ştie ce râvnă.
Mă consider încă, şi azi, un SF-ist ocazional. Că, întâmplător, fac bine ce fac, nu înseamnă nimic. Eu nu sunt un pătimaş. Uite, de o săptămână nu am mai călcat la nici un cenaclu şi nu simt nici o pierdere că n-am făcut-o.
Mai ţii minte, bătrâne, dacă acolo, în mormânt, mai există ţinere de minte? Erau două cenacluri în tot Bucureştiul: Solaris şi Marţienii. La Solaris vreo şapte membri. Abia de ne mai lăsa directorul Casei de Cultură să ne strângem în incinta Clubului. Apoi textele mele (şi nu numai ele), apoi propaganda făcută constant, ani de zile, apoi patronajul UTC-ului (asta a fost ideea mea de la început – să tragem SF-ul pe orientarea lui politică şi să avem responsabili oficiali puternici şi angajaţi), apoi cenaclul de la Biblioteca Sadoveanu, „Fantastic Club”, apoi oboseala care ne-a cuprins pe amândoi (mergea prea încet: parcă ne luptam cu morile de vânt – dădeam două săptămâni din clanţă, alergam peste tot, şi abia de câştigam un fan, şi ăla speriat – venea la o şedinţă-două şi îl pierdeam de muşteriu). După aceea nunta ta, şi două săptămâni mai târziu plecarea voastră pe munte. Înainte să plecaţi aţi venit la noi. Era duminică şi am mers să ne plimbăm în parc, în „23”. Am făcut poze şi am vorbit despre daoism. „La ce slujeşte o lipsă, la ce e bună o absenţă?”
De Paşte, la Mihai Bender, finu-meu, s-au stins toate luminile în bloc, pană de electricitate, şi am stat toată noaptea cu lumânări. Ne-am distrat teribil. „Prea am râs mult, trebuie să fie ceva!” am hotărât noi cu toţii. Am cumpărat de la nevastă-sa, Roxana, (insist: am cumpărat) toate lumânările din casă şi le-am aprins „pentru morţii mei”. Nu sunt bigot. N-am aprins înainte de noaptea aia lumânări pentru nimeni. Nu ştiu ce mi-a venit atunci.
Înainte de plecare vă spusesem, doar, că la munte ninge! „Nu vă duceţi, o să fie un spanac! Mai bine haideţi cu noi la ceai, la Benderi!”
Nu aţi vrut. Ziceaţi că, mai bine să mergem noi cu voi, la munte. Mie nu-mi place muntele – după 8 ani de serviciu la Institutul de Silvicultură, a merge la munte înseamnă pentru mine „a lucra în timpul meu liber”.
Mai bine aş fi mers! Eram atât de plictisit de munte că v-aş fi descurajat şi am fi rămas pe la Sinaia sau Predeal, la vreo cârciumă.
„Veniţi şi voi cu noi. Hai, că iau şi maşina de scris şi începem romanul ăla proiectat în colaborare”…
N-am vrut. Nici nu aveam încălţări ca lumea şi cum o să merg la munte în tenişi când chiar în seara aia anunţaseră la buletinul meteo că e zăpadă de un metru? Lasă, romanul îl scriem noi altă dată. Lasă şi cartea dată de maică-mea s-o tragi la xerox. O să mi-o înapoiezi tu când reveniţi acasă. Doar nu v-aţi pus în gând să muriţi în luna de miere?
A doua zi după Învierea de la Benderi am primit telefon din Statele Unite, de la Ambasada Română de acolo – murise tanti Adriana Kiseleff şi ne întrebau cum să o trimită pentru înmormântare: ca atare sau incinerată.
„Ei, asta era!” mi-am zis. „Ce intuiţie, dom’ne! Cum am aprins eu aseară lumânările alea!”
După încă vreo trei zile îmi dă Gabi Manolescu telefon – Gabi era unul dintre cei şapte fani cu care debutaserăm Solaris-ul.
- Ce faci?
- Bine, zic. Mă culcasem.
- Hai să-ţi zic o chestie, zice. M-a anunţat Mironov că a murit răsalatăieri noapte Mihai Ionescu şi nevastă-sa, pe munte.
Şi când îl întrebasem dacă are de gând să moară în luna de miere doar mă bătusem imediat cu palma peste gură, că, mă ştiam precum Casandra, cu gura poleită! Fir-ar să fie! Mai bine mergeam în tenişi cu ei!
Doamne, ce te-ai mai bucura tu acum dacă ai vedea cele 6 cenacluri din Bucureşti, cele vreo câteva mii de fani, toate publicaţiile cu pagini de anticipaţie, Almanahul nostru, al fanilor, „Ura” ta tipărită în Antologia Alfa de la Craiova, 32 de cenacluri în ţară, Tabără de creaţie la Guranda şi toate celelalte. Prin moartea ta ai făcut pentru Mişcare mai mult decât în toată viaţa. Ne-ai dat un erou. Un „precursor”, cum zic ăştia. O Ana lui Manole. Un Cristos răstignit. „De dragul tău”, mai pasionaţi sau mai indiferenţi, ca mine de exemplu, ne-am mobilizat eforturile. „Hai să facem şi noi ceva, de dragul lui Ionescu”. Şi el a făcut ceva, săracul. Câte ceva. Pentru fiecare dintre noi.
Şi cât de entuziast era.
Şi ce tânăr şi vesel…

2.
Pe la ora zece şi zece ne strânseserăm toţi paisprezece. Trebuia să fim şaisprezece, dar Elena Diaconescu, gagicuţa cu nanism, doctoriţă pediatră la Constanţa, făcuse oreion.
Care cum ajungea mă întreba de ce nu a venit nevastă-mea.
„E bolnavă”.
„Vai, ce păcat!” oftau ei.
Până şi Paligora. Mă, ce au ăştia? S-au învăţat cu ea sau le pare rău după locul liber rămas neocupat şi pe care, dacă ar fi ştiut că nu vine Aurora, ar fi putut chema vreun prieten?
Am încercat să găsim muşterii pentru cele două bilete achitate deja, dar nimeni nu mergea la Timişoara. Ciudat! Şi când vrei un bilet, nu găseşti la casă nici să dai cu tunu’.
„Legea porcăriei universale”, îmi explică Sandu. „Dacă-ţi cade un sandviş cu unt pe jos, întotdeauna cade cu untul dedesubt, ca să fie irecuperabil”.
Vine şi puştiul cel nou, Bogdan. Are cinşpe ani. Îl aduce mă-sa, care mă roagă pe mine – de ce tocmai pe mine? nu ştiu! – să am grijă de el să nu fumeze şi să nu bea.
„Femei, da?” o întreb.
„Treaba lui”, zice mama, zâmbind complice.
E şi treaba lor, îmi zic eu în sinea mea, dar tare nu adaug nimic. Sper să nu fie cazul. Oricât te-ai da tu leu, la cinşpe ani eşti timid, şi acu’ nu că n-ar ţine cu gagicuţele din Anticipaţia românească, dar sunt fete ambiţioase, cu astea trebuie să ai tupeu, să fii vulpe bătrână…
Marina cu Dănuţ, care se căsătoresc zilele astea, apar şi ei, unul dintr-o parte, altul din alta. Apare şi Dana, talentul de la Sapiens, cenaclul pionierilor, achiziţie proaspătă a Solaris-ului, de când a intrat fata la liceu, adică de câteva luni. E însoţită de taică-su, cred, care ne-o dă şi el în grijă. Ce mai una alta, suntem nişte mame, nişte doici, nişte dădace. Păcat că Elena-pediatra nu le poate face în fiecare seară controlul ginecologic. Şi lui Bogdan să-i facă. Iacă-aşa!
Suntem o echipă. Urcăm în tren. Vampiru’ şi Omul-negru-şi-păros, cele două orfeline de la 2001 se instalează la un şah. Mă lipesc şi eu la ei până la Craiova unde… unde ce? Unde nimic.
Trenul pleacă. Merge. Stă. Iar merge. Şi eu o fur la şah ca un Candidat de Maestru, ca un Maestru, ca un Mare Maestru, ca un gunoier, ce mai!
De la o vreme, văzând că nu ţine cu şahul, o dau pe table-magnetice cu Sandu, şi aici îmi merge mai bine: câştig nouă lei.
Când se apropie Craiova ies cu Paligora pe culoar să fumăm şi să aşteptăm gara. Eu pentru Mirela. Ea pentru Viorel. Îmi povesteşte că a primit un vot de blam cu advertisment pentru un bun de tipar cu o chichiţă. Cică s-a introdus iar Cenzură. Dar nu oficială. Aşa, internă, pentru ei. Ceea ce e şi mai nasol, că responsabilitatea pică toată pe redactor.
„Nu te plânge”, îi zic, „un redactor cu vot de blam este o persoană cu certificat de curaj, iar curajul redactorilor se cheamă combativitate şi este un merit demn de toată stima”.
Zâmbeşte flatată.
„Dar de ce să fiu penalizată eu pentru alţii? O să mă fac o fată foarte cuminte de acum încolo”.
„Păcat”, zic.
Gara Craiovei se iţeşte brusc de jur împrejurul trenului. Hărmălaie. Înghesuială. Recunosc băncile pe care am tremurat cândva o noapte întreagă. Făcusem Teren la Peşteana-Jiu şi, după o anumită oră, nu mai era către Bucureşti decât un personal prin Piteşti care pleca din Craiova pe la ora cinci şi ajungea la Bucureşti în acelaşi timp cu acceleratul de nouă şi cincisprezece dimineaţa. Preferasem însă personalul, fiindcă îmi spuneam că, în gară, aş înnebuni de frig până în zori. Aşa, am înnebunit de frig în tren, fiindcă singurul compartiment liber era fără geamuri în apusul de toamnă. Nu s-au mai încumetat lângă mine decât doi liceeni care au dârdâit sârguincioşi până la Piteşti. Eu am dârdâit traseu complet. Adică mult mai sârguincios.
În noaptea aia, la Craiova, pe bancă în gară, am stat de vorbă cu un microbist al Universităţii (cine nu e microbist al Universităţii la Craiova? Poate numai Mirela, dar şi ea e).
„De ce o fi pierdut Craiova nu-ştiu-ce-meci?” se întreabă craioveanul retoric. Or fi intrat încrezuţi pe teren”.
„Aiurea! Cine ştie ce aranjamente or fi fost. De arbitru, de culise – orice om are nevoie de bani, totul e să-i găseşti preţul”.
„Cum, şi la noi se fac din astea?”
„Ba bine că nu! Cred că arbitrii noştri sunt cei mai veroşi. Pe ăia din fotbal nu-i ştiu, da’ pe ăia din şah îi cunosc şi sunt toţi nişte lepre. Totul e să le cunoşti punctul slab şi apoi să profiţi de el. Nu se dau în lături de la nimic. Odată, a fost mătrăşit un campionat întreg numai ca să ies eu bine – şi de ce să ies eu bine? – fiindcă ţineam cu câte două jumătăţi de punct pe cei doi lideri ai casei organizatoare, care dacă nu conlucram eu nu-şi făceau normele de CM-i”.
Craioveanul ţâţâia şi clătina din cap.
Dacă nu ieşeam eu, atunci, la campionat, nu ieşeau nici ei, nu ieşea nimeni. Îi aveam la mână şi am vrut să văd până unde pot întinde coarda. De fapt, mie puţin îmi păsa de normele alea, şi atunci le-am propus să-mi dea de victorie un meci pierdut de mine în a doua rundă la un coleg de club, şi eu să le dau victorii remizele mele cu papagalii lor de la Clubul Central. Şi crezi că n-au făcut-o? Ba da, pe cuvântul meu! Cine a jucat vreodată în openuri pe sistem elveţian ştie ce înseamnă asta. Fiecărui jucător i se stabileşte adversarul în funcţie de punctajul de la momentul respectiv. În ziua în care trebuia făcut mişmaşul însă mi-a fost lehamite şi nici nu m-am mai dus la sală… Dar, în realitate, a fost ceva mai complicat: era implicat şi colegul de club, şi acesta era unul din ăla „intransigent”. Nu a ajuns prea departe niciodată cu şahul. Mai mult de frică decât de erou, a refuzat şi mi-a mai făcut şi morală după aia, dar mie puţin îmi păsa – în noaptea aia aveam bilete pentru mare, cu nevasta şi copilul şi doar nu era să-mi ratez concediul ca să-mi iau normele de a I-a când ştiam, şi mai ştiu încă, sigur, că pot să le iau la orice oră – eu nu contez pe aranjamente, ci pe forţă, şi sunt nemaipomenit de bun! Dacă ar fi să joc cu Gheorghiu, să zicem, şi nu aş fi într-una dintre zilele mele rele când mă bate şi Vampiru’, de exemplu, l-aş pune capră fără milă. Sânt mult prea bun ca să am emoţii cu cineva pe lume. Nu mă ţin de şah că nu-mi place. Dar de jucat joc bine. Mă asemăn cu Tall – şi eu am fost un copil minune. Numai că pe mine nu m-a descoperit nimeni şi am supravieţuit şi eu cum am putut, înecat în praf şi mocirlă, ca o mizerie, ca o gioarsă socială, ca un ciuruc, ca un „fiu de chiabur şi duşman al poporului”.
Craioveanul din gară era din Pleniţa, vatra Grămeştilor din care mă trag. Îl cunoştea şi pe tata. M-a invitat pe la el când mai trec prin Craiova. De parcă eu aveam timp de el. Nu am avut timp niciodată, la Craiova, nici să-l vizitez pe Honga, cu care sunt prieten (a fost co-redactor, împreună cu Mironov, la fanzinul unde mi-a apărut mie primul text SF), sau pe Viorel… Cum să-l vizitez pe beţivul din gară doar pe motiv că a fost consătean cu tata?
De altfel, la Craiova, în afară de rudele la care am fost pe vremea când eram pici, cu tata, nu am vizitat-o decât pe Mirela-cea-roşcovană, acum o lună şi jumătate.
Când trenul s-a oprit, şi eu, şi Paligora, atârnam pe geam ca semafoarele alea cu luminiţe verzi şi roşii de dau liber la intrările în gări. Uite-i şi pe micuţii: pe Viorel, pe de o parte, şi pe Mirela şi Liviu pe de alta, alergând precum căţăii (sic!) prin mulţime, fiecare la stăpânul lui: Viorel la Paligora şi Mirela cu Liviu la mine. „Stăpânii” (adică eu şi Paligora) dădurăm buluc călcându-ne unul pe altul şi amândoi restul lumii pe picioare, necruţători ca Revoluţia Proletară, spre uşa vagonului unde… unde nimic. Unde am schimbat câte două vorbe fiecare cu al lui: „Nu veniţi şi voi cu noi, că sunt două locuri libere?” şi Mirela nu, că vine cu mă-sa diseară, Liviu nu, că are teză mâine şi vine abia cu trenul de joi seară, iar Viorel nu, că treaba lui, ce-mi pasă mie de Viorel?
După aia Mirela mi-a spus că a apărut Antologia şi eu i-am rugat să-mi ia şi mie câteva, şi ea mi-a promis solemn că-mi ia.
„Nu rămâi aici să vii cu noi, cu trenul celălalt?”
Şi eu: „Nu, că n-am bani. N-am decât trei sute, şi foaia de drum a Solaris-ului e colectivă”.
Şi ea mă privea de credeam că e gata-gata să plângă.

3.
Pe roşcata Mirela am văzut-o prima dată la Sibiu, la Consfătuirea Naţională, în toamnă. Eu făceam parte din juriu, citisem în ultima săptămână vreo şase sute de pagini de text SF şi începusem să am dubii cu privire la integritatea mea spirituală. „Sau eu, sau ăştia, suntem scrântiţi”, îmi ziceam.
Restul de texte erau mai bune sau mai rele, dar de câteva eram sigur: Cei dintr-o lacrimă a lui Sandu Ungureanu, Planeta Bovari a lui Florin Romila şi, tot aşa de sigur, dar negativ, de textul Când zeii plâng semnat Merişca şi, de fapt, citit în vară, la Guranda, de Ceauşu, ca fiind al lui – probabil „o colaborare de autor” din aia, patent ieşean, care pe mine mă călca pe nervi: de ce? o să explic mai încolo. (Ideea cu arta colectivă, fie vorba între noi, probabil tot eu le-o vândusem; o găsisem prin scrisorile lui Marx către Rosa Luxemburg, dacă nu mă înşel, dar în nici un caz referinţele la ea nu erau cu sensul ca unul să scrie şi altul care are acces la publicare să o semneze: cenaclurile, de exemplu, sunt forme constructive de artă colectivă: tu citeşti un text iniţial, ceilalţi îi scot în evidenţă cusururile şi calităţile spunând ce au înţeles, şi tu modifici textul în funcţie de ce ai vrut tu să spui, dar, uneori, când critica e justă şi în funcţie de ce-ţi sugerează ceilalţi; măiestria de autor rămâne a unuia singur, cooperarea – la aportul de idee – devine a tuturor şi lucrarea ar trebui să fie, după trecerea prin „focul criticii” mai perfectă, dar autorul e liber să ţină cont sau nu de critici, aşa încât foloasele sau ponoasele, până la urmă, este cinstit să le tragă unul singur, pe numele lui.)
Când zeii plâng era o lucrare fără cap şi fără coadă care nu avea nimic de împărţit cu SF-ul fiind un fel de suprarealism gongoric, cu Cosmos scris Kosmos şi alte asemenea minuni. Avea la început un citat din Gerard Klaine, cu o „butelie” cu o singură dimensiune care, fie-mi iertată blasfemia, nici citatul acela, deşi Klaine este unul dintre titanii SFului („Confunzi, Grămescule, pe Klaine, autorul SF, cu Klaine matematicianul! Mai documentează-te şi tu înainte de a face o afirmaţie!” – Dan Merişca, 25.05.1985 – Bucureşti), nu era nici o sfârâială. Textul lui Merişca bătea pur şi simplu apa-n piuă făcând ciorbă din Vânătorul meu de Capete (din Aporisticon) – mă comparam cu un vânător-de-capete, textul meu fiind o parabolă: în lumea oamenilor de cultură mi-e groază să nu ajung cumva şi eu „un cap menit să gândească la şoldul unui panaşat încărcat de trofee”; pe când la Merişca, sau Ceauşu, sau cine o fi fost autorul porcăriei ăleia, Vânătorul meu de Capete era dezbrăcat de orice simbol artistic sau politic şi nu apărea acolo decât pentru că le plăcuse lor cum sună şi, poate, pentru că ştiind că sunt în juriu îşi imaginaseră că or să mă dea gata cu „influenţele” din mine).
La Sibiu, Viorel Pârligras apărea în concurs cu Scena pustie, care era bucăţică ruptă dintr-un text trimis de mine la Omicron, fanzinul craiovean, dar dacă era furat, era furat isteţ, şi apoi eu nu ştiam că textul respectiv este de la Craiova, nici că şi textul craiovean este tot o colaborare: Mirela Paciugă şi Viorel Pârligras. Cel mai mare merit al textului lor era imaginea emoţionantă care, aşa cum aveam să aflu mai târziu din alte texte, era caracteristică pentru Mirela, sau, cel puţin, aşa zicea ea, şi eu o cred, fiindcă, la început chiar mă mirasem aflând că textul este al lui Viorel şi mă întrebasem ce l-o fi determinat să se schimbe aşa, fiindcă alte texte citite de el îmi jucaseră tontoroiul pe nervi şi-mi păruseră execrabile: superficiale, fără imagini, scrise cu picioarele. Juriul era format din Colin – preşedinte, Opriţă – din partea scriitorilor, eu, Ion Ilie Iosif şi Doru Brana, din partea fanilor – principiul democratic de conducere a Mişcării, treaba pentru care a militat Ionescu şi cu care eu nu fusesem deloc de acord: de ce să intervină fanii peste premiile decernate de profesionişti? Un premiu acordat prin intervenţia fanilor o să fie sabotat de toţi redactorii şi o să rămână nepublicat, iar ideea premiilor este promovarea artiştilor amatori, deschiderii revistelor pentru publicarea lor. Când un redactor şi-a făcut o părere despre ceva că e rău, nu o să-l convingi tu că-i bun dându-i un premiu. Ca tot omul, redactorul îşi are şi el ambiţiile şi orgoliile lui. Apoi, un text despre care el crede că e bun, chiar dacă mârâie toţi, el tot îl premiază şi publică şi tu, ca juriu neprofesionist, de ce să te interpui lansării unui confrate?
Dar Colin a făcut o greşeală strategică, la Sibiu. A impus de la început: „Iată ce premiem, iată ce nu”, şi asta m-a indispus. Fiindcă în lista de premii figura Când zeii plâng şi nu apăreau nici unul dintre cele două texte de certă valoare. Ori, asta însemna că premiile fuseseră gândite pe criterii extraestetice, şi asta era o porcărie. „Ia uită-te, domne, cine susţinea ciurucurile ieşenilor! Avea dreptate bietul Ionescu, ăştia dau premii pe ce e mai slab în Mişcare, ca să nu aibă concurenţă, şi dau premii la cine latră mai tare ca să nu aibă bătaie de cap!”
Toate ca toate, dar Când zeii plâng prea era o porcărie ca să ia vreun premiu, aşa că am protestat şi am propus, la rândul meu, cele două texte bune. În fond erau destule premii – se puteau împăca şi cinstea, şi interesul. Dar nu a fost să fie aşa.
Colin, absolut nejustificat, a insinuat că sunt „animat de animozităţi personale”. Asta sugera că ştia că textul este al lui Merişca? Al lui Ceauşu? De unde ştia? Că el nu fusese la Guranda! Şi tot pe mine mă acuza de subiectivism? Ei, fir’ar al dracului să fie dracu’! mi-am zis. Îmi bag picioarele pe englezeşte! Colin respinge textul lui Romila pe motiv că e mistic. Auzi tu, apare un personaj Kain şi unul Abel, care sunt unul robot şi altul om, nu-şi fac nimic unul altuia – se călăuzesc doar, unul pe altul, pe drumul cunoaşterii pe o planetă fără femei – şi, gata, „Cain-Abel, totul e mistic!” şi aruncăm la gunoi un text superb, simbolic, frumos!
Colin era gata-gata să facă şi cu textul lui Sandu acelaşi lucru, dar eu îl apăr pe Sandu ca un disperat ce sunt, de parcă nu tot Sandu mi-ar fi plagiat Prea fericiţii lui Atlas, luând, cu ideea mea şi chiar bună parte din scriitura mea premiul Festivalului Studenţesc, în vreme ce textul meu stă într-un sertar pentru prelucrare, şi nici nu l-am mai prelucrat, că mi-a fost silă de el: era murdărit, deconspirat, violat ca o femeie frumoasă tăvălită de golani în ajunul nunţii! Şi acum, mă iau de gât cu Colin pentru Sandu, cu Colin, care a scris în referatul către editură cele mai frumoase cuvinte rostite de cineva pe seama mea vreodată, ce mai una alta, mă prezenta ca pe un adevărat geniu.
Ingrată mai e şi viaţa asta! Cum te face ea apropiat duşmanului în farsa şi jocul intereselor sociale. Tu, ca individ, eşti una cu dorinţele şi cu aspiraţiile tale, dar cât de mărunte fleacuri suntem înaintea Adevărului Social, Marelui Adevăr! Uite, aici Rebreanu a fost limitat, nu a ştiut să dea amploare dramei lui Bologa, care este mult mai profundă şi mai general umană decât a expus-o el acolo.
La Sibiu, aşadar, eram sclipitor. Un „scriitor damnat”, un „oficial” destul de puternic să se ia în colţi cu Leul, cu Colin, cu Imperatorul Mişcării, tatăl şi mama întregii găşti, cu Colin cu care nimeni nu se contrazisese încă niciodată pe faţă. Şi eu îl sfidam pe şeful Cenaclului Marţienilor!
Vă jur pe ce am mai sfânt că nu am vrut-o şi că nu am făcut-o intenţionat. A fost un simplu complex de împrejurări.
Mirela nu a văzut însă câinele turbat. Ei i-a luat ochii aparenţa mea de tigru furios, gata să sfâşie în calea lui orice. Ieşisem din jungla fabricilor şi suburbiilor unui oraş de două milioane (conform statisticilor oficiale, că altfel ştiam toţi că suntem 5 ca popa) ca o fiară hămesită şi, la mârâitul meu ameninţător ea vedea cum întregii menajerii a SFului i se zbârleşte blana, fie de spaimă, fie de furie – ca lui Colin, care până la urmă, cu sau fără voia lui, i-a dat totuşi premiu şi lui Sandu, care merita, şi toată lumea, în afară de Leul înfuriat, a recunoscut asta mai târziu.
Noaptea se făceau cenacluri ale amatorilor unde nu veneau profesioniştii şi unde eu aveam, cel mai adesea, ultimul cuvânt de spus. Când am citit, într-o noapte, Cântecul Libelungilor, cântecul de jale al unei mizerii postatomice fără sfârşit – un Apus al Lumilor, protestatar şi fără nimic eroic, unul dintre cele mai bune texte ale mele, în ochii roşcovanei, când am ridicat la urmă privirea de pe foi, am citit o emoţie de nedescris. O spaimă, o panică, o înălţare ca înaintea unui titan. Şi titanul eram eu. Cred că atunci a fost, ca să fiu sincer, când m-am îndrăgostit de ea. De sinceritatea ei. De sensibilitatea trăirilor ei. De faptul că, până la mine, nu mai întâlnise printre mogâldeţele de la Craiova nici un adevărat scriitor, fie el şi în devenire, şi că acorda acestui eveniment importanţa cuvenită, importanţa meritată printre atâţia copii blazaţi de prea frecventele contacte cu Profesioniştii care bântuiau Mişcarea în ultima vreme furioşi ca nişte păsări de pradă simţind când şi unde se va ridica din apele tulburi Moby Dick.
Şi eu, la vârsta ei, mă emoţionasem înaintea lui Mircea Ciobanu, sau Barbu, mai apoi înaintea lui Vladimir Colin, şi sunt convins că aşa şi este normal să fie, fiindcă nu oricând şi nu oricine are pe lume ocazia să cunoască îndeaproape şi să vorbească aşa, ca de la om la om, cu câte un titan din acesta care intră în Istoria Literaturii şi care, după aceea, zeci şi sute de ani modifică şi influenţează destinele muritorilor, arătându-le calea către ce să simtă şi încotro să se uite când trec prin lumea asta aglomerată – şi mi-am propus atunci să fac totul ca să obţin fata asta pentru mine, că o voiam a mea, aşa, cu ochii ăia privind în sus spre Columna Istoriei, spre Mine, ca spre un far, demenţial, diabolic şi uriaş, în furtună, veşnic în furtună: un tigru hămesit dând buzna din junglă în lumina Istoriei să se ia la întrecere cu Leii şi Elefanţii şi să se sfâşie!
Abia după aceea a existat scrisoarea către Viorel în care-i ceream adresa ei dacă nu e prietena lui (şi prostul a zis că nu), vizita ei şi a fratelui ei la Bucureşti în aprilie, şi încă o vizită a lor, în mai, când ne-am plimbat prin Herăstrău, când le-am povestit despre Tomescu Bogdan, colegul meu de clasă, care pretindea că într-o bătaie nu există înfrânţi şi învingători, ci unul care a dat mai mult decât a primit şi altul care a dat mai puţin şi a încasat mai mult, aşa încât, când trebuia să se bată, lovea ca disperatul, să fie el cel care a dat mai mult. Plângea şi lovea.



4.
La prima vedere poate părea mult mai uşor şi mai primitiv să scrii adevărul, fără nici o contribuţie imaginară din partea ta, să te aşezi pur şi simplu la masă şi să expui faptele aşa cum au fost. Dar cum au fost? De unde să începi şi unde să termini Adevărul tău? Nu, este mult mai greu să decizi ce trebuie spus şi ce nu, ce să aminteşti şi ce să omiţi, de unde să începi şi unde să termini şi, cel mai greu, este să te hotărăşti să scrii Adevărul şi numai Adevărul, să renunţi la inhibiţiile în faţa celorlalţi şi, mai ales, înaintea ta, să fii „crud şi nedrept”, dar „asta e realitatea”, cum spunea Dostoiewski în Fraţii Karamazov.
„Cum poate cineva alături cu o femeie atât de frumoasă, bună şi inteligentă, să se mai uite şi după altcineva, şi încă după cine? După Mirela!” Cam asta era tema generală a scrisorilor lui Viorel către Aurora. Brusc îşi dăduse seama că o iubeşte pe Mirela, că e nemaipomenit de îndrăgostit de ea. Şi fiindcă eu şi Mirela ne vorbeam de dragoste, a încercat şi el marea cu degetul la Aurora. Eu i-am tăiat degetul! Cea mai criminală metodă de a submina un bărbat în ochii unei femei este să-l demistifici. În felul acesta îl minimalizezi, şi nimic nu e mai crud pentru un bărbat decât minimalizarea.
Corespondenţa între ei a încetat. Dar acum Aurora mă batjocorea că mă uit zilnic, de câte ori trec pe acolo, în cutia de scrisori, ca milogu’n traistă.
Cu toate astea, exasperată de tristeţea mea pe care nu mai reuşeam s-o aplanez nici măcar de ochii lumii, a ajuns până la urmă să dorească, mai repede, să vină Mirela decât să mă mai vadă aşa pleoştit.
„Când te uiţi la mine o vezi pe ea”, îmi reproşase într-o zi, „nu mai suport asta”…
„Nu văd nimic. Când mă uit la tine nu văd nimic”, am mormăit morocănos.
După aia mi-am dat seama că mai bine aş fi tăcut, fiindcă era şi mai rău cum ieşise. Vorba ceea, mai bine să o văd pe cealaltă decât să nu văd nimic, decât nici să nu o văd, deloc.
În curând voi avea 33 de ani, vârstă la care a murit Cristos pe cruce întemeind o religie eternă, în sensul în care înţelege omul vorba asta. (Precum se poate vedea sunt obsedat de ideea asta. Până la 22 de ani fusesem posedat de fratele tatii, tot Mihai îl chemase şi pe el, despre care mi se povestea mereu, de-a fir a păr, şi care murise în război, erou, eliberând Cehoslovacia. Nu am scăpat de paralela cu el decât după ce am împlinit 23 de ani. După aceea însă, evadat din antemergătorul program, am uitat de el complet, devenind pe de-a întregul eu. Adică, aşa cum se poate vedea, nu chiar pe de-a întregul. Omul după 33 de ani scapă, scrisese Cosaşu. Omul lui, după 33 de ani, murea. Eu? Eu ce voi mai fi, dacă voi mai fi ceva, după 33 de ani?) Eu, nu, n-am murit pe cruce, dar nici de întemeiat n-am întemeiat nimic. Tot ce am „întemeiat” eu este o familie, care acum îmi atârnă ca un bolovan de gât.
Ce poate face un bărbat căsătorit când se îndrăgosteşte de o fată de 17 ani şi ceva?
Oftează şi tânjeşte, aia face! Desigur, moraliştii, lupii moralişti, că moraliştii au fost întotdeauna sau lupi, sau hiene, or să pretindă că un bărbat de 32 de ani, căsătorit, nu se îndrăgosteşte de fete de 17 ani, că bărbatul căsătorit este orb, mut, scopit, că el are destulă minte cât să lase şansele să se rateze de la sine, trecând pe lângă el, fără să le încurajeze variantele negative, şi aşa mai departe. Dar ce zic moraliştii este treaba lor, aşa cum este treaba mea ce părere am eu despre moralişti şi despre opiniile lor. Eu ştiu una şi bună: sunt îndrăgostit de Mirela! E drept că nici nevastă-mea nu-i chiar de lepădat şi nici prin cap nu-mi trece să mă lepăd de ea, o iubesc, desigur, dar după 10 ani sunt sătul de ea ca de mine. Până mai acum câteva luni nu exista nici o Mirelă şi noi tot stăteam la masă uitându-ne unul la celălalt ca doi câini turbaţi, ca doi duşmani, bântuiţi de ură. De când a apărut fata asta chiar ne-am apropiat într-un fel, eu şi Aurora, căci ne-am dat seama, reflectând sincer asupra problemei, că nu ne putem despărţi. Ce să ne facem unul fără celălalt după 10 ani în care am stat împreună clipă de clipă? Cum am mai putea închide ochii unul de grija celuilalt?

6.
Iat-o însă pe Mirela! Uită-te la ea! Soarele îi străluceşte ca un foc de aur în părul răvăşit de vânt.
- Vreţi să ne plimbăm în Herăstrău, copii? îi întreb.
Ea şi Liviu răspund „daaa” în cor, aşa că luăm 331. În staţie, lângă rigolă, vântul învălmăşeşte cu mâini minunate funigeii de plop.
- N-am mai fost de mult să mă plimb cu o fată-n Herăstrău.
De Liviu fac abstracţie.
- Ultima dată am fost cu o colegă de serviciu de la Biofarm. Era blondă. Fusese frumoasă. Acum nu mai era decât stranie…
În 331, înghesuială: toată lumea merge în Herăstrău fiindcă e duminică şi e soare, fiindcă primăvara a izbucnit nebună de verde aburind de funigei de plop şi fiindcă nevastă-mea are duminică lucrativă iar „copiii” au venit de la Craiova o zi, profitând de scurta vacanţă de primăvară.
- Aurora ce zice că mergi să te plimbi cu mine-n Herăstrău?
- Aurora…
- E o femeie frumoasă. Prima dată când am văzut-o, la Sibiu, mi s-a tăiat pur şi simplu respiraţia.
- Şi tu eşti frumoasă, spun.
Liviu se uită la o chestie extraordinar de importantă care nu există pe cerul senin. Ea nu are nici 18 ani. Liviu are împliniţi (şi este confidentul nostru. Îngerul cel Bun. Fără el părinţii nu ar fi lăsat-o niciodată, în ruptul capului, singură la Bucureşti, la mine). Iar eu am 33, sau aproape. Vârsta la care se moare pe cruce ca să fondezi o religie nepieritoare. Eu nu mor pe cruce dar nici nu fondez nici o religie. Eu am o soţie cu care sunt căsătorit de 10 ani, o soţie frumoasă şi tristă, pe care o iubesc trist, fără iubire, şi cu care seara, la masă, înainte de a ne culca în pat să ne tăvălim furibund, mă privesc în tăcere, cu ură. După aceea facem dragoste tot în tăcere, străini şi trişti.
Aleile Herăstrăului sunt pline de oameni. Comercianţi clandestini vând „gumă” şi „ciungă”. La debarcader e coadă ca la carne. Caut o alee mai retrasă, fără atâta popor care să se îngrămădească în noi împiedicându-mă cu indiscreţia lor involuntară să îi spun cât de mult o iubesc. Dar nu găsesc nici o „alee retrasă”. Şi zgomotul mă ameţeşte.
- Hai să ne dăm în Roata mare, propun. Se spune că dacă doi îndrăgostiţi se sărută când ajung sus, cel mai sus, nu se mai despart niciodată, inventez eu o legendă care nici nu există, nici nu a existat vreodată.
- Atunci să ne sărutăm, zice Mirela roşind.
Stau la coadă la bilete. Iau bilete.
- Pentru Liviu ai luat? mă întreabă ea.
- Evident, mârâi eu nemulţumit de întrebare. Mă consider, totuşi, un domn.
Dar, când ajungem sus, Mirela mă ia de braţ şi îşi aşează obrazul pe umărul meu. Îşi ascunde faţa în giaca mea neagră de scai.
- Nu mai vrei să ne sărutăm?
- Nu o să-ţi placă…
- Ba da!
Depăşim perigeul de unde s-a văzut o clipă lacul, parcul cu verdele izbucnind, puhoiul pestriţ şi Casa Scânteii.
- Sărută-mă! zice Mirela, parcă grăbită dintr-o dată.
Liviu nu vede şi nu aude nimic. Priveşte foarte încântat peisajul.
Şi eu am avut 15 ani şi am privit foarte încântat peisajul. Liviu a primit probabil instrucţiuni precise şi severe de la ai lor, a fost învăţat, grijuliu, să-i fie cerber surorii sale, să nu o lase să se păcălească, să nu-i scape nimic. El, totuşi, nu se înseamnă de nimic: al naibii ce captivant e peisajul ce-ţi apare de pe Roata Mare din Herăstrău! şi se bucură alături de noi ca de o drăcie izbutită, o drăcie fără repercursiuni neplăcute, un chiul, să zicem, de la o oră de matematică.
Mă întorc spre Mirela şi îi ating buzele umede şi roşii cu buzele mele de iască, aspre, ghimpoase. Buzele ei de fată de 17 ani cu buzele mele de bărbat de 33.
Nu mă sărută. Nu ne sărutăm.
Roata Mare coboară. Ajungem jos. Mirela e roşie ca focul. Aleile sunt potopite de funigei. Mergem la braţ şi eu le povestesc „din tinereţe”.
Aici stăteam cu o fată care a plecat în străinătate. O iubeam mult, dar ea a plecat. Aici! Aici veneam cu soţia înainte de a ne căsători. Eram amândoi tineri şi fraieri. Îi spuneam locului ăstuia „Crângul Izvoarelor”. Pe atunci nu exista bazinul de ciment şi izvoarele musteau printre ierburile înalte. Iar pe aici, chiar pe aleea asta, m-am plimbat anul trecut, dis de dimineaţă, după un schimb de noapte, că mai lucram pe atunci la fabrică, la Biofarm, cu o farmacistă blondă. O chema Dina şi era şi ea căsătorită şi tristă ca şi mine. Ne plimbam pe aici şi nici măcar n-am sărutat-o.
Vântul îi mula rochia subţire pe trupul plin de rotunjimi molatice. Părul roşu îi flutura ca o vâlvătaie, înnebunitor îi flutura în vânt. Aşteptasem o lună întreagă întâlnirea asta a noastră, iar acum, când eram împreună, eram dezamăgit ca de o mare neîmplinire.
- Bine, şi de ce îmi spui mie toate astea?
- Fiindcă nu o să mai fiu tânăr niciodată.

7.
Rememoram toate astea în vreme ce trenul pleca din Craiova. Dar le rememoram nu aşa, explicit, ci într-o frântură de clipă, implicit, senzorial. Toate astea şi încă multe altele. De pildă scrisoarea ei în care-mi povestea cum a rătăcit pe aleile parcului din Craiova, retrăind, prin prisma ei, o poveste veche pe care i-o istorisisem eu cândva: cum am fost cu tata acolo, cum am mâncat mititei cu verişoară-mea şi tanti-mea, cum eu şi vară-mea ne-am făcut pierduţi, cum eram eu îndrăgostit de vară-mea, cum eram foarte puştani amândoi, cum ne-am plimbat prin parc şi lebedele au venit să ciugulească firimiturile de corn pe care le aruncasem noi, cum taică-meu şi tanti-mea nici nu s-au prins de escapada noastră fiindcă după doar o oră ea era acasă şi eu la Hotel Minerva, în pat, iar tata şi tanti-mea nu ştiu pe unde au fost, că tata a venit tocmai în zori. I-am povestit şi ce mult o iubeam eu pe vară-mea aşa cum rămăsese imortalizată în memoria mea şi i-am povestit şi ce dezamăgit am fost un an mai târziu când am găsit poza ei într-un sertar. Sărutasem pe vremuri poza aceea, iar când am regăsit-o, am luat-o binişor şi am aruncat-o la closet. Verişoară-mea era o ţoapă, o ţărancă proastă şi plină de bube pe faţă, nu înţeleg nici azi cum de a putut să-mi placă păpădia aia! Şi, a dracului poză, nu voia să o ia apa cu de-afurisenie. A trebuit să trag de lanţ de 1000 de ori până să o ia pe canal, uşurel-uşurel, la vale, cuminte cum îi şade bine unei amintiri nostalgice care se respectă.
Ei bine, în prima scrisoare a ei către mine Mirela îmi scria că fusese singură în parc, reconstituise traseul de atunci şi se integrase în rolul fetei aceleia într-atât încât gata-gata să mă determine şi pe mine să ţâşnesc spre ea din Neant când… nişte golani au spulberat vraja încercând să o racoleze ca nişte animale. Îşi punea problema dacă şi poza ei o voi arunca la canal ca şi pe a celeilalte şi peste tot atât de scurtă vreme, mirat de propria mea rătăcire şi orbire.
Miercuri seară, după ce am ajuns la Timişoara şi, joi dimineaţa, până să ne întâlnim, nu am făcut nimic altceva decât să o aştept pe Mirela.

8.
Sunt un tip trăsnit, stimabililor. Orice s-ar zice, sunt un tip trăsnit.
Prima oară când am mers la Butuci, la familia lui socru-meu, tocmai ieşisem din Spitalul 9. Îmi făcuseră un Fluanxol la plecare şi mai aveau de gând să mă ţină internat o săptămână. Dar i-am zis nevesti-mi să facă ce-o şti ea, să dea semnătură de primire de colet, să-mi aducă haine să evadez că, dacă mai stau o săptămână nici că mai ies de acolo, drept în Bălăceanca ajung. Aşa că nevastă-mea, ce să facă, m-a scos cu chiu cu vai, ca pe un sac de cartofi, şi m-a dus acasă, unde a început Fluanxolul să-şi facă efectul.
Ai aşteptat vreodată trenul într-o gară punându-ţi problema: „vine? are întârziere? cât? dar dacă a trecut deja şi mie mi-a stat ceasul? dar dacă nu mai trece deloc, s-a schimbat Mersul trenurilor, că mereu se schimbă, şi eu am consultat Mersul de anul trecut?”
Toate inepţiile astea îţi trec prin cap, în gară, vreme de o secundă, după care, însă, selectorul de gânduri idioate şi de variante speculative fără valoare (că are mintea noastră şi un astfel de selector ca să poată rămâne limpede, raţională) le omite, le decupează şi le aruncă la gunoi. Dar, totuşi, în clipele de absurd din gară, şi eu, şi tu, şi toată lumea, am trăit o nelinişte mare, axiologică, am avut, pentru o clipă, acces la demenţă. Ei bine, n-ai zice că-i mare lucru, dar după Fluanxolul acela nenorocit, vreme fără de vreme, eu am simţit Neliniştea constant, necenzurată nici o clipă de nimeni şi de nimic. Aşa că, după ce primele zile m-am stăpânit eu cum m-am stăpânit evitând să fac bâlci, că eram proaspăt căsătorit de nu mă ştiau oamenii câte parale fac şi cine ştie ce şi-ar fi închipuit despre mine, ei bine, de la un timp am luat-o razna rău de tot şi am început să mă bag pe sub pat, să mă urc pe lustră, să mă atârn de şifonier, că parcă aşa, pentru un moment, mă mai linişteam puţin. Ce era însă mai trist era că „liniştea”, sau mai precis iluzia ei, nu ţinea mai mult de un moment. Şi, părându-mi-se mie că la drumul cu maşina reacţionam aproape firesc, l-am convins pe tata să ne ducă până la Butuci unde tocmai se căsătorise o verişoară a nevesti-mi.
Când am ajuns la urcuş, la capul satului, fiindcă Butucii ăştia sunt o comună aproape submontană, maşina lu’ tata a stat. Era iarnă, zăpadă groasă, şi după primul kilometru cu bocancii mei cei noi de piele tare ca lemnul, sensibilizat probabil şi de medicamente, am făcut nişte răni atât de dureroase că am simţit că mai bine mor pe loc decât să mai fac un pas. În mintea mea era noapte deplină fiindcă agitaţia psiho-motorie a prins a mă bântui fără milă, aşa încât, deşi eram în sinea mea conştient în oarecare măsură, devenisem, dintr-o dată, un idiot. La idioţenia mea s-a mai asociat şi porţia de şocuri electrice în număr de 7, care-mi şterseseră memoria de lungă durată ca pe nimic, aşa că, nonşalant, am luat loc în zăpadă şi mi-am scos liniştit un bocanc, refuzând categoric să merg mai departe.
Biata Aurora! Bietul tata!
Aurora a fost o mândră printre ai ei, o veşnic nemulţumită de modestia familiei tatălui ei. Şi iat-o pogorând cu proaspătul soţ pentru prima oară în sat, mândrindu-se înaintea fetelor de măritat cu un dement.
Tata, care e şi el un „domn” în felul lui, s-a făcut că plouă şi s-a cărat: ce’: nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase! Cine-i acela? Nu ştiu, domne, nu-l cunosc!
Parcă mai reţin şi că proferam în gura mare fel de fel de măscări la adresa tuturor, pornind de la Papa de la Roma şi terminând cu Burebista şi Decebal, aşa că, până la urmă, tot bietul Ion, socru-meu, cu fraţii lui ţărani, au venit şi m-au scos din mocirla în care mă băgasem, cărându-mă pe braţe ca pe un infirm până-n casă.
Am intrat prima oară la ei ca Oedip, cu un picior descălţat. Şi a fost de rău. La nuntă m-am ţinut eu tare cât m-am ţinut dar, până la urmă, tot m-am băgat sub masă şi am tras-o de picioare pe mireasă. Ce să mai spun, a fost un delir. În noaptea care a urmat m-au îndesat în maşina lui taică-meu şi, cu 120 pe oră, am fost transportat la Bucureşti unde m-am legat singur cu un cearşaf într-un moment de luciditate şi am trimis-o pe mama să aducă antidotul măgăriei de Fluanxol, că eu nici înainte de Fluanxol nu fusesem om de-a binelea, dar după aia nici înger nu mai eram (conform bancului: „Ei, cum e nevastă-ta?” „Nevastă-mea e un înger!” „Că bine zici, că nici a mea nu-i om!”).
După jumătate de doză de adrenalină, novocaină sau ce mi-or fi dat ăia (doar jumătate, că de disperare am spart fiola între degete şi s-a vărsat din ea), am adormit, şi am tot dormit vreo 3 – 4 zile fără să mă mai clintesc, de mă asculta Aurora cu urechea să vadă dacă mai respir sau am dat în primire.
Asta a fost cu Fluanxolul. Şi de atunci am rămas şi eu cu o spaimă: Neliniştea. Dacă simt ceva care aduce cât de cât cu Neliniştea, îmi pierd minţile. Alte urmări dramatice asupra mea Fluanxolul nu a avut (doar că înainte de internare puteam rezolva ecuaţii de gradul trei şi patru din memorie şi scriam poezii – ştiam pe de rost vreo 2.000 de poezii, iar acum nici 20 nu-mi mai aduc aminte, ecuaţii nu mai ştiu să rezolv, iar de scris, nu scriu versuri decât să-mi fac de lucru, când mă roagă prea frumos prietenele şi nu pot să le refuz). Dar cu groaza de Nelinişte am rămas, şi cu o oftică pe dictonul „mens sana in corpore barosana” ce nu s-a mai pomenit, fiindcă în decăderea aia subumană am aflat că Esenţa-de-mine era cu totul altceva decât corpul sănătos, că flacăra înţelepciunii se poate prezenta pe lumea asta şi în zdrenţe şi că tot flacără a înţelepciunii rămâne şi aşa. Când mi-am revenit şi am fost iar bun de ceva, am renunţat la poezie şi m-am apucat de şah, fiindcă în şah nu mai ai nevoie de bunăvoinţa nimănui, nu mai ai nevoie de nimic mai mult decât de tine însuţi cu care să-ţi probezi lumii şi întregului univers Adevărul tău de necontestat, sămânţa ta de Adevăr mai pâlpâind în trupul schilod căruia nici tu, nici nimeni, nu-i acordă nici un interes, în trupul măcinat şi ros, năruit de timp, dar purtând ascunsă ca o scoică, perla înţelepciunii; şahistul este un filozof practician purtându-şi armele cu sine, la subsuoară. Când are o dispută, se aşează jos, deschide tabla şi o tratează concret, convingător. Te convinge de Adevărul lui nu cu vorbele, ci cu fapta. Ori, în afară de faptă, orice altceva este fals, păcăleală, hazard.
Ei bine, miercuri seară, la Timişoara, singur şi părăsit, în blugii mei pătaţi cu clor, am simţit nevoia unei confruntări asemenea. Şi când Sandu Ungureanu m-a întrebat care este părerea mea despre antigravitaţie, am scos din sac Săritorii în gol şi le-am citit-o. Pe la ora două din noapte, când am terminat lectura, am presupus în prima clipă că i-a adormit pe toţi.
- Lung text, a oftat Sandu, cu ochii încă închişi şi mâinile sub cap. Vorbim mâine despre el. Acum mă duc să mă culc.
Dar după plecarea lui am mai stat încă o oră şi ceva, cu Fachiru’ şi Bogdan, puştiul, şi am vorbit lucruri adânci, esenţiale. Şi puştiul m-a flatat când mi-a spus că textele mele sunt puternice, ca şi mine, stârnind vârtejuri şi volburi de gânduri care nu-ţi mai încap în minte şi-ţi tulbură somnul. După ce a zis asta eu am fost mulţumit şi ne-am culcat cu toţii în camera cu trei paturi, fumăraie şi miros de alcool.

9.
Cu ani în urmă, la o şedinţă de cenaclu la Omescu, un tip s-a dat la mine ( - o fi fost amicul Liviu Stoiciu, venit prima oară la Cenaclul Pi, dar nu sunt foarte sigur de asta – GM februarie 2004). Ne-am „duelat” în spirite, dar spiritul aceluia era cam bont. Însă, la un moment dat, încurcat între vorbe, a tăcut, învins. Nu convins, învins. Atunci mi-a aruncat o măgărie, nu mai reţin ce, dar era unul dintre aceia care nici de câştigat nu ştia să câştige, darămite să piardă. Şi atunci, Omescu a vorbit şi el, punând punctul pe i, cum se spune:
- Eşti un bou, tinere. Nu ai priceput nimic, nu ai înţeles nimic! mugea Omescu, bombardând b-urile şi p-urile cu vocea lui sforăitoare. Te-a făcut praf Grămescu! Nici nu ai realizat cum, dar te-a tocat ca pe nimic. Grămescu ăsta e un tip dat naibii de periculos. Când îl iei în mână, ai impresia că n-are şira spinării. Se îndoaie cum vrei tu. Dar când eşti sigur că l-ai mototolit de n-a mai rămas nimic din el, când te uiţi la mâinile tale, eşti plin de sânge. Te-a ciopârţit tot. E ca o lamă flexibilă de oţel. Îşi are Adevărul lui mai tare ca toate Adevărurile noastre la un loc. Zău că e ca o lamă de oţel! Tăios şi rece, când zici că l-ai frânt, e atât de ascuţit că nu tu l-ai anulat pe el, ci el ţi-a tăiat mâinile fără să simţi măcar cum şi când!
Mi-a fost şi îmi mai este drag Omescu. Mulţi îl ţin de fraier dar, cu mintea lui greoaie, ardelenească, e un ins integru şi îl duce capul mult mai departe decât ai crede la prima vedere. De scris SF scrie ca un bocanc cazon, fiindcă vrea să facă umor şi nu are nici dram de aşa ceva. Dar ca scriitor realist e un dur, o forţă. A fost poate singurul nostru „furios” autentic. Şi în beat-generation suntem, cu toată diferenţa de vârstă, „colegi de generaţie” şi de aspiraţii.
Nu ştiu dacă atunci când m-a definit el aşa cum am spus mai sus eram aşa cum zicea el. Dar mi-a plăcut imaginea asta din prima clipă. Şi, chiar dacă nu am fost aşa atunci, de-atunci încoace încerc să fiu aşa. Fie şi numai ca să nu-l dezamăgesc pe „maestru”. Şi, dacă vrei să fii într-un fel pe lume şi dacă îţi dai toată silinţa să fii aşa şi nu altfel, chiar aşa eşti, indiferent dacă nu fuseseşi aşa mai înainte. Iar eu am încercat să trec prin lumea asta ca o lamă subţire de oţel. Am reuşit, oare?

10.
Joi, când a apărut, dis-de-dimineaţă şi Mirela, fără maică-sa dar cu un puşti, Iulian, după ea, primul lucru care m-a întrebat a fost:
„Care dintre ei e Vampiru?”
„Uite, acela!” i-am arătat.
„A”, a exclamat ea dezamăgită, nu arată aşa cum ne povestiseşi tu. Singură nu l-aş fi recunoscut”.
După aia a scos antologiile. Îmi luase 4, şi mi-a cerut, pe a 5-a, un autograf pentru ea. Ion Ilie Iosif a zis că să-i dau lui două, că îmi trimite el, mai târziu, trei în loc. I-am dat.
Am jucat badminton şi am mâncat împreună la cantină. Vorbeam între timp cu ea, nu pot să zic, dar nişte chestii atât de absurde şi de false încât îmi era groază. Vorbeam numai şi numai ca să ne aflăm în treabă. Ca doi străini. Ca două paparude.
De la cantină am venit pe jos, traversând oraşul. Mirela şi Iulian se jucau cu două pistoale cu apă de doi lei cincizeci. Când flăcăul m-a stropit prima dată am simţit pornirea să-l calc în picioare. Era în ejacularea aia cu apă unul pe altul ceva teribil de obscen la care nu mă mai gândisem niciodată până atunci. Alergau pe străzi, de la o cişmea la alta, umpleau porcăriile alea de pistoale cu apă şi variau, hlizindu-se, unul pe spinarea ăluilalt.
Zâmbeam şi eu, doar din buze, ca un tâmpit mare, dar mă temeam să casc gura ca să nu-i spurc în înjurături. Nu era asta Mirela mea! Ce Dumnezeu, doar nu cu ameţita asta subdezvoltată mintal, cu cap de bibilică şi corp de femeie în toată firea purtam eu corespondenţă de atâtea luni? Doar nu pentru o mucoasă scuipându-se cu apă pe străzile Timişoarei cu un puşti ţigănos din Craiova făcusem eu sute de kilometri, dispus aproape să divorţez de Aurora, călcând în picioare un om, pe Viorel, ca pe nimic, expunându-l călcăturii mele de buldozer! Oare proastei ăsteia îi destăinuisem eu în scrisori febrile cele mai intime aspiraţii ale sufletului meu oropsit şi singur în căutarea unui Adevăr fără moarte? Dar ce putea înţelege tămâia asta din intimităţile mele cele inefabile, la care până şi eu abia de aveam acces cu multă strădanie şi de atât de puţină vreme? Oare de aceea venisem aici numai şi numai pentru ea? Ca să o asist cum se joacă precum o gâlmă cu Iulian cu pistoalele cu apă? Incredibil! Chiar în halul acesta sunt de imbecil? Atunci, aveam toate motivele să-l invidiez până şi pe Viorel. Nu el pe mine, cum mă complăceam să cred de atâta vreme în trufia mea fără sens, ci eu pe el!
Dar scrisorile? Sensibilitatea şi bogăţia sufletească a fetei celei suave, citită de mine printre rânduri? Unde era? Unde era Mirela cea îndrăgostită de mine, cea care-mi scria că vine după mine şi în iad şi că mă aşteaptă numai pe mine, că nu se va căsători cu nimeni fiindcă, pentru femeie, căsătoria e un lanţ. Pe fata asta chioambă ca o iapă roşie – frumoasă, recunosc, dar absolut puerilă – pe nătânga asta dolofănică precum un purcel roz-bombon de York o întrebasem eu dacă mama ei, părinţii ei, nu înţeleg că sunt îndrăgostit de ea şi că iubirea este mai presus de orice? Că, nu talentul ei este pentru mine lucrul cel mai important. Că, da, sunt dispus să fac orice îi ajută, să fac pentru ea orice, dar că atu-ul ei în faţa mea este Dragostea, propria mea Dragoste, şi că Dragostea e mai presus de toate. Găina asta plouată îmi scrisese că tocmai asta, că tocmai dragostea mea, ai ei nu erau dispuşi să o accepte şi să o înţeleagă, dovedindu-mi că erau fie nebuni cu toţii, fie de-a binelea tâmpiţi, că altfel ce argument poate determina un bărbat de 32 de ani, căsătorit, să vină de nebun din Bucureşti până la Craiova, fără soţie, în vizită la o fată cu părul roşu ca focul şi în vârstă de 17 ani? Dacă nu pricepuseră asta, atunci degeaba mai trăiseră şi mai trăiau pe lume. Dacă nu pricepuseră nici măcar atâta lucru, atunci nu pricepuseră nimic. Sau îşi puteau imagina că unul ca mine „se urneşte” animat (cine ştie ce era în mintea tâmpiţilor ăstora?) de talentul nemaivăzut şi nemaiauzit al fiicei lor! Doamne, dar atunci erau cel puţin tembeli, dar ce spun eu „cel puţin”, erau nebuni de-a binelea, nebuni de legat. Bolnavi de orgoliu. Şi analfabeţi, pe deasupra. Oare ăştia nu citiseră nici o pagină din ce scrisesem eu? Oare nu făcuseră şi ei, niţel, aşa, comparaţie? Nu, ceva era atât de aiurea în ce se întâmpla împrejurul meu încât am simţit cum se face noapte în mintea mea. Îmi luase Dumnezeu minţile cu mâna.

Luni 30 mai 1983

1.
Vineri de dimineaţă, la Timişoara, deoarece dormisem 7 – 8 ore, m-am trezit mult mai clar şi mai confuz totodată. Am remarcat evenimentele din seara precedentă, cenaclul nocturn de la care plecasem, am făcut bilanţul ultimelor două zile, am adunat, am împărţit şi-am ajuns la concluzia că-mi lipseşte o zi, în sensul că-mi era imposibil să precizez ce făcusem ieri, joi, de dimineaţă şi până seara când se ţinuse cenaclul nocturn în camera ieşenilor, cenaclu fără cap şi coadă de unde plecasem sau fusesem dat afară, e greu de spus care era formularea corectă.
Cel mai neplăcut era că nu-mi mai aminteam nimic din ziua dispărută fiindcă pur şi simplu nu mai aveam ce. De dimineaţă o aşteptasem pe Mirela ca un caraghios fâţâindu-mă de colo-colo fără nici o noimă în vreme ce Mirela mă evitase ca pe un ciumat. Schimbasem câte o vorbă două cu cine trecea pe lângă mine, mă uitasem la pereţi, rotisem gâtul ca un periscop şi, când o descoperisem în sfârşit, nici nu apucam să-i spun ceva pe vreo temă oarecare că mă şi lăsa cu dinţii-n sus cu căcâcea de Iulian pe cap. Colac peste pupăză, Ştefan, de care, în principiu nu pot să scap de nici o culoare, intrase şi el în pământ. Emilia-blonda-de-la-Timişoara, din pricina căreia avusesem şi nişte discuţii tari cu Aurora, se vântura pe lângă mine ca fantoma Ofeliei din Mac-bac (sic!) la Nunta Zamfirei cu Toşiro Mifume.
N-aveam nici o noimă la Timişoara. Singura fiinţă care s-a purtat cu mine cât de cât mai omeneşte a fost Maria. Pe Maria, ca şi pe Emilia-cea-blondă le-am cunoscut la Guranda, anul trecut. Guranda este „tabăra de creaţie SF”. Şi eu sunt, cică, lider în Mişcarea de Anticipaţie. Lider, sau dracu ştie ce.
În 1981, când îmi apăruse Aporisticonul în colecţia Fantastic-Club a editurii Albatros (lector Constantin Paligora! chiar aşa! a fost o greşeală de tipar de-o scoseseră pe Paligora bărbat) s-a făcut mare tam-tam pe seama mea. La început „cel mai” şi „cel mai”. După aia au luat-o mai moale, iar în ultimul articol publicat în presă, ameţitul de Ulici a dat-o pe „cartea nu a prea avut succes”. Când am nimerit pe la redacţia Contemporanul-ui, unde lucrează, l-am întrebat ce înţelege el prin „nedreapta lipsă de ecou”, fiindcă au apărut în presă cel puţin 10 articole pe seama cărţii, mai mult decât la cărţile lui Colin chiar, şi toate laudative. Iar cele vreo 49-50.000 de exemplare se vânduseră în cel mult o săptămână de nu mai găseai neam, nici picior de Aporisticon. Am căzut la pace cu Ulici din aproape în aproape cum că formula era un simplu artificiu de stil făcut cu scopul de a-i permite lui să-mi ia, cică, apărarea de pe poziţiile unui avocat imparţial venit la bară să facă dreptate unui autor meritoriu, cum eram eu de fapt, trecut însă pe nedrept cu vederea de Critică. Ce mai una-alta, o tâmpenie!
Dar să revin la Guranda, tabăra păduchioasă de creaţie FâS (sic!) de care zisei – Guranda e un sătuc pe lângă Botoşani unde fiinţează „vestitul” (ce să vă spui! vestit în toată lumea) cenaclu Selenarii. Se tot face de la un timp caz pe seama lor că e cenaclu de pionieri (mai e unul, similar, în Bucureşti, şi încă unul la Craiova, dar în presă apare întotdeauna formula „primul cenaclu de pionieri”, probabil primul din galaxie) „tinere talente” şi alte prostii de genul acesta, axiome care, după câte am putut eu observa, dau posibilitatea dezvoltării următorului raţionament: „iată! creatori de Anticipaţie tehnico-ştiinţifică de prim rang într-un sătuc din fundul Moldovei! Simpli elevi de şcoală. Pionieri. Doamne-Dumnezeule ce nivel ridicat de cultură avem!”
Poah! În realitate „autorii” sunt vreo două trei fetiţe speriate cărora a şi început să li se urce la cap gloria asta precară şi nemeritată obţinută atât de facil şi prin intermediul altora. „Capodoperele” lor sunt câteva poezioare, aceleaşi mereu, fără nici un chichirez după gustul şi aprecierea mea, premiate peste tot degeaba.
Guranda este aproape în întregime lucrătura lui Stelian Neagu, profesorul venit în sat de la Quasar – Iaşi şi, poate, a lui Mironov.
Mironov acesta este şi el un „lider” al Mişcării de Anticipaţie, dar de altă factură decât mine. El este un lider politic. (n.a. - Un politruc – GM februarie 2004) (n.a. - Născut la Chişinău în 1945, membru în CC al UTC şi apoi în CC al PCR, securist la TVR în 1998, Ministrul Tineretului şi Sporturilor din 1994 şi până în 2000, cavaler „sub acoperire” la UNESCO în 2003 – GM februarie 2004.) Profesor de matematică la Craiova, reprezentant ONU în Africa de Nord, s-a plimbat prin toată lumea. A scris o singură carte, considerată de „oamenii de ştiinţă” literatură, iar de literaţi ştiinţă. În reportajele lui făcute la faţa locului îl desfiinţează pe Daniken, cel cu interpretările paleoastronautice pe seama tuturor vechiturilor curioase din lume. Mironov, în Enigmatic Pământul, susţine că a mers pas cu pas pe urmele lui Daniken – deşi gurile rele pretind că frizerul new-yorkez ( notă făcută de Dan Merişca în 25 martie 1985, cu prilejul unei vizite în Bucureşti, când a citit manuscrisul acestei cărţi: E, de fapt – parcă… - şef de complex hotelier în RFG. Dracu’ ştie…) nu ar fi fost, de fapt, nicăieri, iar cărţile lui nu ar fi decât simple compilaţii de informaţii culese de prin publicaţii de scandal, mistificări şi interpretări tendenţioase.
Mironov o trage tare, în cartea lui, pe spiritul românesc (deşi bârfitorii pretind că ar fi spion sovietic – GM 2004) dar, în acelaşi timp inserează din loc în loc în carte nişte universalisme iluministe. De combătut, însă, îl combate peste tot pe „frizer”, afirmând că el, Mironov, n-a văzut mai nimic din ce povesteşte acela în basmele lui, dar, până la coadă o lasă în doi peri şi trei boboci că, totuşi, sunt multe lucruri nelămurite pe planetă. Enigmatic Pământul. (n.a. – Iată cusurul afirmaţiilor „tari”, exhaustive. Sunt nedrepte şi pripite, deformând lucrurile în mod nejustificat. Mironov, privit peste ani, este un om deosebit, de o nobleţe sufletească şi de un altruism ieşite din comun. De altfel, experienţa mea cu Anticipaţia s-ar putea rezuma, în ultimă instanţă, la „descoperirea” a doi oameni, dintre care unul este Mironov. Cartea sa Enigmatic Pământul este cea mai interesantă, originală şi bine scrisă carte din domeniul abordat, la noi. Această impresie mi-a fost confirmată de toţi colegii mei de serviciu care au citit-o, colegii mei fiind oameni simpli ca şi mine, oameni de bună credinţă, neafectaţi de idei preconcepute de „specialişti”. (Majoritatea colegilor mei erau securişti, sau colaboratori ai Instituţiei. – GM 2004). Este o carte cu grad mare de obiectivitate critică, scrisă captivant şi cu nerv. Cât priveşte activitatea de animator, Mironov a făcut-o dintr-un elan nealterat de vârstă, cum rar se întâmplă celor „ce se ajung”, predispuşi, mai degrabă, a nu-şi face singuri probleme inutile. Nu rareori Mironov plătind din propriul buzunar unele iniţiative mai puţin rentabile. Mironov este un „sufletist”, capabil să facă 500 de km ca să-i strângă mâna unui june care promite prin talentul său. Şi dacă junele nu-şi poate bate textul, cu adevărat meritoriu, la maşină, Mironov e în stare să-l bată el, dacă nu reuşeşte să convingă redacţia să-l citească în manuscris. (Tot el a demonetizat formula „geniu precoce” prin descoperirea, numai la Iaşi, în perioada în care a fost ministru, a peste 250 de copii geniali, din cei vreo 4 cât sunt în lume acceptaţi oficial în momentul de faţă. – GM 2004) E un „afacerist” atât de păgubos încât cei ce nu-l cunosc mai îndeaproape ajung, ca şi mine aici, să-l suspecteze uneori de cine ştie ce interese obscure când, de fapt, Mironov nu este decât un suflet curat de amator într-un cap matur de ”profesionist”. De ce las totuşi aceste interpretări eronate şi deformate în text? Fiindcă atunci aşa percepeam şi interpretam eu realitatea. Greşit, fals, dar firesc. Nu cunoşteam omul. Eram hărţuit şi circumspect. Şi, din asta, se poate trage, cred eu, o morală generală cu privire la psihologia umană. Pentru experienţele vieţii mele am fost propriul meu cobai. A îmbunătăţi textul cu viziunea şi experienţa mea ulterioară ar însemna o mistificare a personalităţii personajului Eu din naraţiune. O idilizare. 17.04.1985 (Ar mai fi de adăugat la bibliografia sumară a politrucului Mironov faptul că, în 1999, cu prilejul falimentului Bancorex el a profitat, probabil, şi a mai „rostogolit un bidon”, cum spunea presa vremii, al principalului lui sponsor, Răzvan Haritonovici, şi el personaj în această carte, bancher băgat la apă de falimentul fraudulos pentru deturnare de fonduri. Şi, poate, faptul că Mironov, finul din prima căsătorie al lui Adrian Păunescu, senatorul de Bălţi, R. S. S. Moldovinească înscăunat în guvernul postR la Dolj, la o lansare înregistrată pentru Tele7ABC de la librăria de lângă cinematograful Scala s-a lăudat în public sub ochiul camerelor de luat vederi cu aventurile sale galante cu ex-nevastă-mea Aurora, fostă Hoabăn GM – 23 februarie 2004).
Nu prea ştiu cu ce i-oi fi căzut eu cu tronc lui nea Mironov, care altfel este destul de „intransigent” cu mai toată lumea. Dar m-a publicat în fanzinul pe care-l scotea la Craiova, m-a căutat să mă felicite, m-a susţinut constant pe parcursul anilor şi, când mi-a apărut cartea, mi-a cerut să-i dau două exemplare cu autografe pentru Pantelimon Găvănescu şi Bontaş – dar, după aceea, tot el nu le-a mai dat nimănui, de am mai scris două autografe şi le-am dat lui Albescu, mi se pare, Albescu de la care pornise de fapt ideea de a mă pune astfel bine cu Puterea. (Mironov tocmai trecea printr-o dramă familiară şi personală: fetiţa i se îmbolnăvise de hepatită. După aceea s-a îmbolnăvit şi el. Judecă, spectatorule, judecă singur, cine era ingrat: eu sau el? El, care nu şi-a putut duce gestul frumos până la capăt, sau eu, judecându-l în necunoştinţă de cauză? GM – 17.04.1985) (De remarcat că intervenţiile mele din 1985 erau menite să ajute la apariţia textului romanului Iritaţia, pe care îl dădusem canaliei de Mironov spre publicare. Nici nu ştiţi ce greu este să-l determini pe-un duşman totalitar, ca Mironov, sau Ceauşescu, să publice în propria sa publicaţie, sau editură, un text în care nu este lăudat cu surle şi trâmbiţe. Ori, în anul acela Mironov monopolizase întreagă literatura SF şi toate debuşeurile ei de publicare. Trebuia să-mi strecor „părerea mea sinceră şi dezinteresată” despre el prin chiar porta-vocea oficială pe care trepăduşul politic pusese mâna, după nenumărate matrapazlâcuri, în urma cărora eliminase toţi adversarii de dinainte de 89 – Albescu, Hobana, până şi Ce’ş’cuţele de Zexe din serviciul imperial roşu cu buline – GM 23 februarie 2004).
N-am făcut niciodată ceva special să-i plac lui Mironov. Ba, la prima Consfătuire Naţională la care am participat eu, prin 1977, la Bucureşti, l-am mai şi „trădat”, adică, într-un conflict de culise cu sforărie puternică am luat partea Marţienilor, care reprezentau conducerea, pe atunci autoritară şi absolută, a Anticipaţiei româneşti, care fusese creaţia lor, copilul lor. Copilul acesta, de ce să minţim acum că ar fi păcat de Dumnezeu, era cam vitreg şi avea săracu’ o serie întreagă de bube-n cap. În afară de premii la consfătuiri (şi cu premiile alea puteai face avioane, că nu valorau nici două parale, că de când se desfiinţase Colecţia din „lipsă de hârtie” nici nu le mai publica nimeni; mult-deplânsa Colecţie, fie vorba între noi, nu sucombase ea atât din lipsă de hârtie şi de înţelegere cât, mai ales, dintr-o reală slăbiciune, de care însă veteranilor nu prea le place să le aminteşti). „Să determinăm forurile să reînfiinţeze publicaţia specializată de gen”, iată marea luptă de atunci încoace a fanilor din întreaga ţară. Fanii din întreaga ţară erau însă cam puţini, vreo şapte cenacluri cu totul, dintre care câteva absolut fictive. De ce luptau ei fanii sub steagurile Marţienilor pentru o nouă Colecţie? Nu, nu chiar din altruism şi abnegaţie faţă de gen, aşa cum insinuau forurile conducătoare ale Mişcării ci, mai iute, în speranţa că acolo or să poată publica şi ei câte ceva. Eram nişte vânători de chilipiruri, nişte pigulitori de firimituri. Da, nici ospăţul Marţienilor nu ne părea prea bogat, dar, peste tot pe lume mai există încă oameni modeşti. Nu toţi scriitorii iau cu asalt Flacăra şi Cenaclul Tineretului Revoluţionar. Unora nu le convine acolo, iar alţii încearcă şi sunt deziluzionaţi.
Dar să ne oprim un pic asupra „nedreptăţii celei mari”, asupra „nedreptăţii istorice” a „desfiinţării”, chestie care a mobilizat toţi fanii într-un efort titanic, încununat, după cum se poate vedea, până la urmă, de oarecare succes. (Port convingerea că prin rândurile astea îmi voi face iarăşi mulţi şi neîmpăcaţi duşmani – dar am trăit mereu sub deviza că „numai cine are duşmani puternici are şi prieteni puternici”, deşi nu-i exclus să fie exact pe dos, adică să nu supravieţuiască dintre cei cu duşmani puternici decât cei care au şi prieteni pe măsură; şi apoi, „drag mi-e Platon, dar mai drag mi-e Adevărul”). În măsura aia drastică exista şi o doză de justeţe, deşi fanii deplângeau în modul cel mai sincer Colecţia drept o pierdere inadmisibilă. Erau, pe vremea aceea, puţini autori de reală valoare, în „gen”. Publicaţia se sprijinea, în mare parte, pe traduceri şi pe texte depăşite de multă vreme de creaţia tehnică şi de tehnologie. Excesul de material documentar şi de traducere semnala şi proba absenţa materialului publicabil autohton, care trebuia să fie scheletul oricărei manifestări artistice, a oricărei publicaţii. Degeaba scrie Ray Bradbury bine! El scria acolo, la el, despre ce are el treabă şi despre ce este de interes obştesc în lumea lui. Dar scriitorii talentaţi din alte părţi nu sunt un argument suficient care să justifice existenţa unei publicaţii, aici şi acum. Pe grandoarea unui Faulkner sau Cehov, deşi sunt coloşi ai literaturii, nu poate supravieţui nici o revistă literară contemporană. Fiindcă revistele trăiesc din colaborarea cu creatorii adunaţi împrejurul lor: Flacăra prin Păunescu, Săptămâna prin Barbu, şi aşa mai departe. Privind către experienţa furnizată de Istorie, asta va fi concluzia către care suntem împinşi.
Ori, studiind politica publicistică a Colecţiei, se remarcă o ruptură între generaţii, o discontinuitate istorică a scrisului românesc de SF. Promovarea tinerelor talente s-a făcut limitat. Operelor autohtone le-au fost preferate cele străine, care nu au sporit cu nimic numărul autorilor de valoare locali: iar o publicaţie cu circuit larg nu se poate sprijini doar pe două-trei nume, oricât ar fi ele de prestigioase.
Astfel s-a ajuns la o epuizare a tematicii, la monotonie, la lipsa de valoare şi, până la urmă, la nerentabilitate socială. Inflaţia de autentic şi valoarea în Anticipaţia tânără a apărut abia în ultimii ani, în preajma popularizării şi promovării operate în cadrul cenaclurilor. Marţienii nu au fost decât nişte „seniori” cărora puţin le-a păsat de moştenitori mai înainte de a ajunge îngeri prăbuşiţi în dizgraţie. Abia după cădere s-au deşteptat şi au făcut câte ceva pentru publicul larg, pentru masa de „amatori”, înţelegând, poate, că numai prin număr vor mai putea să se impună. Abia devenind slabi au regretat obtuzitatea cu care, când au avut pâinea şi cuţitul, nu au luptat pentru consacrarea tinerilor, preferând pe atunci să-şi confere nimburi efemere de glorie între ei. „Maşinile de scris” ale Mişcării, cum ne-a botezat Mironov pe mine, pe Sandu Ungureanu, pe Radu Pintea, pe cei capabili să scoatem pe piaţă, dacă e nevoie, un volum-două pe an, sau să susţinem un cenaclu periodic cu texte suficiente cât să nu mai avem nevoie de alţi colaboratori, justificăm azi necesitatea unui periodic. Socialul şi ştiinţificul tinerei generaţii se deschide foarte larg şi variat ca tematică, nu mai e vorba de intuibile până la amănunt expediţii cosmice din care temerarii, oricât ar fi orbecăit „în căutarea unui adevăr, riscau să se întoarcă doar cu mâinile goale” cum spunea Marx. La generaţia Marţiană, ca şi în alte părţi ale lumii (remarca îi aparţine lui Ackerman – cel mai mare fan SF din lume, american), scriu câţiva şi majoritatea se adună la cenacluri ca să asculte. La Anticipaţia noastră amatoare „toţi scriu”, aşa încât este firesc să scrie bine mai mulţi. Şi apoi mai sunt şi „pepinierele”, „şcolile de creaţie”, cum ar fi Solaris-ul, să zicem, unde cei buni fac oficii de redactori şi stilişti pe lângă nou-veniţi, învăţându-i cum se stilizează un text, „ridicând mereu ştacheta”, cum se spune (măi să fie! am devenit bombastic!).
Şi a mai fost ceva. Privată de publicaţie proprie, Anticipaţia tânără a fost silită să concureze la porţile revistelor literare cu literatura cu tematică liberă, ne-SF, aşa încât, atunci când unii autori au reuşit să răzbească, să se infiltreze în literatura generală şi, mai de curând, să impună iradierea tematicii (în sensul că tot mai mulţi scriitori profesionişti atacă „genul”), atunci când un text a fost şi de anticipaţie dar şi reuşit ca literatură, autorul lui era deja un „profesionist”, putea oricând să scrie aşa cum voia el, ca un adevărat scriitor. Anticipaţia, cum bine a remarcat Bugariu (remarcasem şi eu, mai dinainte, şi îmi şi exprimasem pe la întâlniri această opinie, dar nu mă publicase nimeni cu text critic în care să fac paralela Anticipaţiei cu poezia cu formă şi, mai ales, temă fixă), este un gen manierist, în care nu arare ori profesionişti recunoscuţi îşi prind degetele şi urechile. Înarmat doar cu „estetica generală” poţi eşua mult mai uşor decât crezi, fie în naiv, fie în desuet, fie în neplauzibil şi neconvingător. Fiindcă, pe lângă măiestrie artistică, în Anticipaţie îţi mai trebuie şi informaţii destul de masive din ştiinţă şi, mai ales, idei, idei noi. Am luptat într-o adevărată Reconquistă între literaţi. Şi am câştigat-o!
Dar atunci, în 1977, Marţienii se plângeau ca nişte crocodili mici şi scumpi ce erau şi se văicăreau care mai de care că nimeni nu poate influenţa spiritele opace sus-puse întru „reeditarea” unei Colecţii. „Oficialii sunt absurzi şi obtuzi: refuză genul fără nici un alt argument decât că ar fi un gen minor. Suntem cu mâinile legate”. „Altă soluţie decât cenaclurile nu există”. Şi trebuia să fii tare amărât, ca scriitor, ca să te mulţumeşti cu gloria unei săli, mai ales când ce scriai tu era proză şi sub nici un chip nu puteai strânge mai mult de 20 – 30 de oameni dispuşi să asculte în linişte şi docili două ore de lectură de proză.
Rogoz, ex-redactorul şef al defunctei Colecţii propovăduia ideea că „numai când întreaga ţară se va transforma într-un FANDOM capetele pătrate de sus or să ne recunoască şi pe noi”. (Fandom = casă a fanilor SF) Sub steagul acesta am şi luptat, ani şi ani în şir, şi eu, şi răposatul Ionescu, ba chiar şi Sandu Ungureanu şi Dan Merişca.
În prezent, dacă nu chiar toată ţara, dar fandomul numără cel puţin 2 – 3 mii de membri activi şi câteva zeci de mii de fani mai mult sau mai puţin pătimaşi. Unii dintre aceştia nu au găsit încă drumul către noi, dar „racolăm”, racolăm în continuare. Mişcarea de Anticipaţie tinde să devină, cu adevărat, „o mişcare artistică de mase”. Şi, îl ultimul an m-am amuzat teribil de cum poate să te impună în ochii unor oameni numărul. Vorbeam cu un redactor-şef (Ioanichie Olteanu). „Nu publicaţi SF că aveţi ceva personal cu SF-ul, sau întâmplător, nu v-a parvenit încă nimic, sau nimic bun?” „Întâmplător”, îmi răspunde el. „Eu aş publica, dar…” „Ar fi bine, cred, că publicând şi anticipaţie aţi câştiga minimum vreo 10.000 de cititori în plus”. I-au sticlit ochii. „Adu-mi, adu-mi ceva, Grămescule, şi dacă este bun, public”…
În 1977 Mironov acuza conducerea Mişcării de incompetenţă şi lipsă de interes. „Cum este posibil ca secretarul Uniunii Scriitorilor (pe atunci Ion Hobana – GM 2004) să nu poată obţine nici măcar o fiţuică pentru un gen după care se pasionează mii şi mii de cititori, pentru afirmarea unei orientări literare cu mulţi autori de talent (şi aici mă dădea de exemplu pe mine); unei literaturi angajate politic şi ideologic, cu evidentă tentă de popularizare a ştiinţei (şi aici îi cita pe Rogoz şi I. M. Ştefan), în concluzie, o literatură care ne face copiii mai isteţi, îndrumându-i către învăţătură şi artă…Uite, el, la Craiova, a obţinut aprobările pentru un fanzin” (un magazin literar al fanilor adică, o publicaţie cu tiraj limitat, ca materialele informative pentru uz intern, de obicei multiplicat la xerox, fără drept de comercializare prin reţeaua de difuzare a presei) „şi am convins editura Scrisul Românesc să publice antologii, iar Bucureştiul, Capitala, cel mai important centru cultural, nimic?!”
Eu, în 1977 eram nou venit printre SF-işti. Mă adusese Corneliu Omescu, cu vre-un an înainte, la o şedinţă a Marţienilor, şi eu, în necunoştinţă de cauză, îl muşcasem de fund (şi încă şi pe nedrept) pe Colin, Secretarul Cenaclului, liderul absolut al Mişcării, preşedintele tuturor juriilor naţionale, cel mai talentat dintre toţi, Leul Anticipaţiei româneşti.
Colin publicase cândva, în Colecţie, o povestire: Broasca. O năzbâtie poetică pe cât de frumoasă, pe atât de agasantă. O fetiţă găsea în grădină un mesager cosmic de pe o planetă a plantelor, un vehicul energetic, o concentrare străluminată a pădurilor de peste spaţii şi timpi. Mesajul, sau mesagerul, este greu de precizat, era o „broască” de energie inteligentă care, la impactul cu fiinţa umană, îşi deversă în ea şi prin ea, accidental, informaţia. Fetiţa devine deşteaptă, înţeleaptă de-a binelea. Ei, sigur că da, scopul gestului altruist al Pădurii Gânditoare din Cosmos este în esenţă ratat. Mesajul fusese destinat „semenilor”, adicătelea plantelor de pe Pământ, care însă, tragedie! erau „primitive”, sălbatice, iraţionale. O pălămidă primise un răvaş în care era consemnată reţeta fericirii de la un stejar din Ursa Mare şi, când colo, scrisoarea cade pe mâna porcului ghimpos care, nici el, nu ştie să citească şi nici nu-şi bate capul prea tare cu ce scrie acolo ci mănâncă pur şi simplu ghinda de lumină, ca un porc ce este. În loc să profite nobila autotrofă, beneficiază de mesaj o hapsână heterotrofă. Dar pe porc (pe fetiţă), aflând povestea, îl podidesc lacrimile, se face mai bun şi mai înţelegător şi, de atunci încolo nu mai mănâncă ghindă ci se dă pe ştir şi lobodă, care sunt nişte analfabete, nişte sălbatice, care mai bine că nu au citit răvaşul din ghindă, că, proaste cum sunt, tot nu ar fi înţeles nimic. Vorba ceea, mai bine la un „semen întru raţiune” decât unui frate prost.
Era ceva extraordinar de fals în povestea aia. Un aşa zis altruism şi o bunătate fără noimă, dar plină de o etică de lup moralist care-mi juca tontoroiul pe nervi. Şi păcatul cel mai mare al textului era tocmai forma artistică realizată cu mult talent. Fiindcă te emoţionai vărsând lacrimi de crocodil. Fiindcă suntem nişte incurabile heterotrofe, rele şi vicioase, şi fiindcă nici nu am putea fi altfel, niciunul dintre noi, implicit nici autorul, oricât s-ar fi vândut el de suflet caritabil. Poate că inteligenţa nici nu este nici ea altceva decât un factor de adaptare, unul dintre parametri specifici heterotrofiei.
„Păcatul originar” care-i face omului inaccesibil raiul nu este mărul lui Adam, cum ne învaţă cartea aia evreiască de demult, ci condiţia de animal, ba încă şi de animal de pradă, culme a heterotrofiei, atât de departe împinsă încât îşi poate permite până şi perversiunea milei şi eticii sensibile de crocodil.
O parte dintre aceste idei am încercat să le insinuez în povestirea Neotenia. Tot un mesaj astral menit să revoluţioneze cunoaşterea, taina Zborului, provenind de la o civilizaţie cristalină, energetică, „pură”, ajunge pe Pământ şi este „citită”, aşa cum se pricep ei s-o citească, de viermi. În urma „contactului” cu înalta spiritualitate devin ei viermii mai buni? Nu! Câştigă doar o armă, o proteză tehnică provenită de aiurea. Eroul naraţiunii mele, când se poate zări pe sine şi contempla, constată că nu are nimic de împărţit cu Civilizaţia şi cu Înaltul care a grăit întâmplător în el, că nu e decât o molie, într-un şifonier cu oglindă.
Desigur, atunci, prin 1976-1977, când l-am muşcat de fund pe Colin, nu am expus ideile atât de coerent ca aici. Nici nu-mi cunoşteam încă raţionamentele expuse mai sus. Tot ce ştiam era că Broasca domniei sale mă agasa cam tot atât de tare ca Bisisica lui Preda, sau ca şlagărele la modă: De ce claxonează şoferul, sau Pisica care toarce.
(Precum se poate observa, divaghez. Tot discursul meu perpetuu nu este decât un epos al divagaţiei. Dar divagaţiile astea îşi au şi ele rostul lor. Ca spectatorul să poată pricepe ce am eu de spus, atunci când ce am eu de spus este complex, sunt necesare aceste divagaţii întru introducerea în universul meu. Operele literare operează îndeobşte cu o filtrare a informaţiei spre simplificarea simbolică a elementelor narate până la reprezentativ şi semnificativ. Dar procedând aşa, realitatea operei apare schematică în comparaţie cu adevărul istoric, care se prezintă pentru noi, trăitorii lui, stufos, cam ca proza discursului meu continuu care, cu toate astea, nu iese prin nimic în afara spaţiului literaturii.
Nu, nici eu nu spun tot. Şi eu aleg doar ce este necesar pentru receptarea mesajului, şi vă garantez că ştiu exact unde vreau să ajung. Am mai încercat, înainte de a găsi formula aceasta, şi alte modalităţi de expresie, dar altfel decât aşa nu vă pot comunica Adevărul meu, ce am eu de spus, iar ce am eu de spus mi se pare un mesaj important, care merită efortul – din partea mea de a scrie, din partea spectatorului de a citi.
Mai dramatic este că un astfel de text, ca să fie pe deplin realizat, ar trebui controlat şi stăpânit perfect, în întreaga lui cuprindere, ori pentru aşa ceva am nevoie de linişte. Discursul perpetuu ar trebui să fie o construcţie extrem de complexă, dar perfectă atât pe plan formal cât şi ca idei expuse. Ori eu nu prea beneficiez de condiţiile necesare comiterii unei astfel de opere. Dar cum o port în mine de mult tot sperând să ajung şi clipa vieţii mele în care să mă pot dedica ei în întregime, fiindcă ar trebui să fiu lăsat să scriu câteva luni în şir, ca orice mare autor, după care să stilizez textul brut vreme de câţiva ani şi, abia atunci, diamantul perfect şlefuit v-ar putea proba ca mostră incontestabilă măiestria mea, comunicându-vă experienţa mea de viaţă ca pe un cristal amplu şi închegat. În urma lecturii aceleia v-aţi putea simţi „mai bogaţi cu o existenţă”, ca în cazul tuturor operelor literare cu adevărat izbutite şi, îmi place mie să cred, nu cu o existenţă de rând. Dar „crede valurilor şi cumplitelor vremi… întreabă pe ce vremi am scris şi cât”… cum ar zice Miron Costin. Eu îmi torc gogoaşa mea de mătase la serviciu, întrerupt mereu. Acasă mă mai bârâie nevasta la cap. Suntem oameni sărmani şi trebuie să mă duc la piaţă, să stau la cozi, dacă e copilul acasă mă mai întreabă şi el câte ceva, mai urlă şi el, ca orice copil. Sunt un sclav. Nu-mi aparţin.
De aceea, nici tu, cititorule, nu vei avea ilustrarea fidelă a posibilităţilor şi capacităţilor mele, ci doar o vagă mostră de ce ar putea fi ele, iar produsul muncii mele va solicita din partea ta o bunăvoinţă suplimentară pe care, în principiu, opera împlinită nu ar trebui să ţi-o milogească. Va trebui să-i treci cu vederea defectele flagrante în favoarea calităţilor pe care, totuşi, le are.
Îmi vei spune că toţi autorii au creat aşa. Dar greşeşti. Din mediul social din care-ţi vorbesc eu sunt mult prea puţini al căror glas ţi-a ajuns la ureche, şi asta nu fiindcă nu ar fi multe de spus, ci fiindcă este greu de vorbit şi semenii mei mai puţin tenaci îndeobşte renunţă. Sunt prea multe barierele de trecut până la tine, cititorule! Sunt prea grele condiţiile în care ar trebui să te lupţi pentru a ne putea face auziţi. Gestul vorbitorului necesită prea multe sacrificii şi atunci vorbitorul renunţă şi tace.
De ce nu am renunţat şi eu? De ce nu renunţ? Fiindcă sunt un fixist, un maniac, un paranoic. Încă din cea mai fragedă copilărie mi-am considerat destinul sacrificat pe altarul Artei. Sunt aici, la serviciu, în subsolul meu. Am trecut şi prin alte servicii. „Am tras la şaibă”, cum se spune. Dar în sinea mea am fost convins că fac ce fac în mod provizoriu. Că tot ceea ce sunt silit să fac nu reprezintă decât etapele unei neotenii, paşi pe drumul spre locul meu sub soare. Iar locul meu era masa de scris.
Trec printre cele printre care trec numai şi numai în virtutea unui destin nefast care mă împiedică de prea multă vreme să-mi ocup locul sortit: locul meu social de Glas cuvântând urechilor Universului în numele… în numele cui? Îmi e foarte greu să precizez, aşa, cu mâna pe inimă, cinstit, în numele cui vorbesc. Dar vorbesc şi eu în numele cuiva. Al unei forţe teribile.
Ah, cum pot să mintă vorbele şi să denatureze, fiindcă din exprimarea mea patetică – şi nu are cum să fie altfel – ar reieşi una, iar în realitate este complet alta!
Vorbesc în numele cuiva, al unei categorii să zicem sociale, al unui Adevăr incontestabil. În numele celor sinceri, în numele celor care suferă, în numele naivilor Istoriei, în numele dezmoşteniţilor dintotdeauna, în numele păcăliţilor soartei, în numele celor care nu mai speră nimic, în numele unei veşnice nemulţumiri, în numele „perpetuei revoluţii” şi în numele ghilotinaţilor nevinovaţi de la Paris când Revoluţia a făcut prea multă „dreptate” – orice revoluţie abuzează la un moment dat – în numele asupriţilor şi obidiţilor, cu glasul Revoluţiei vorbesc, în numele deziluziei înscăunate după stingerea Revoluţiei. Dar cu toate că vorbesc în numele acestor forţe şi al multora altora încă, pe care nu le mai enumăr – uite, de pildă în numele Luminii raţiunii şi în numele Nopţii raţiunii, care, orice s-ar zice, veghează, deşteaptă şi ea în noi în egală măsură, sau în numele Mântuitorului, de care mă lepăd de trei ori până la al treilea cântat, botezat în numele lui şi căruia, cu sau fără voia noastră, îi purtăm amprenta de 2000 de ani, că nu poate fi ceva atât de comun unei întregi Istorii fără să devină termen general de referinţă, fie pro, fie contra, dar oricum bază de înţelegere şi simbol de intercomunicare – în sfârşit, sunt multe în numele cărora vorbesc, sau sunt convins eu că vorbesc atunci când, de fapt, nu vorbesc decât în numele meu. E drept că nu sunt altceva decât reprezentantul poziţiei sociale, economice, politice, filozofice, culturale, intelectuale – şi aşa mai departe – din care provin, însă eu nu vă vorbesc decât în numele meu, acesta e adevărul!).
Dar să revenim la Mironov şi la Consfătuirea din 1977. Mironov încerca să fie ales, desemnat oficial, în vreunul din locurile de conducere ale Mişcării. Că reprezenta în acest joc de interese o organizaţie anume sau nu, că o făcea din proprie iniţiativă încercând să se slujească de Anticipaţie ca de o pârghie în ambiţiile lui, care or fi fost ele, că o făcea din altruism (dar nu trebuie ascuns că altruismul este şi el implicat în gesturile mari din mâini, fiind tot un fel de egoism ceva mai special, e drept, dar egoism ca oricare altul şi interes material mascat, fiindcă te placi având grijă de destinele altora, te placi tu pe tine oglindit în ochii altora ca un Binefăcător ce se îngrijeşte întru slava lui însuşi de alţii; altruistul, (atunci când nu urmăreşte „avantaje de imagine”, ca Regina Maria dăruind ţigări ieftine soldaţilor în Primul Război – GM 2 martie 2004), sie îşi vrea binele şi se complace în postura de făcător de bine atunci când pune binele altora mai presus de binele său personal); habar n-am în numele cui şi de ce Mironov se străduia să preia cârmele Anticipaţiei pe mâna lui, dar se străduia.
Pe de altă parte nici Marţienii, „profesioniştii”, „gerontocraţii”, nu erau dispuşi să renunţe aşa de uşor şi nu se lăsau cu nici un preţ, barându-i lui Mironov drumul către tribuna oficială şi „tronul” Mişcării.
În 1977 Mironov a încercat, sprijinindu-se pe amatori, să profite de faţada democratică a tiraniei Mişcării şi să schimbe jocul, infiltrându-se în conducere.
Oricum, „schimbarea” tot avea să se producă, doi ani mai târziu, la Iaşi, însă în alte condiţii. Indirect, căci nu am participat la Consfătuirea aceea, poate că am contribuit şi eu la „schimbare”.
În 1977 însă, când, demascând indiferenţa sau incompetenţa conducerii Mişcării incapabilă să obţină aprobările pentru o publicaţie de specialitate (Marţienii erau poate chiar ostili ideii, cine ştie?) Mironov a insinuat că el ar reuşi obţinerea vizelor (lucru de care s-a şi ţinut de cuvânt, ceva mai târziu, dacă e să-l luăm în serios – fiindcă Albescu zicea că el a obţinut, de la Botaş, aprobarea – când au scos, prin Ştiinţă şi tehnică, Almanahul Anticipaţia).
Dar eu i-am susţinut pe Marţieni. Luând cuvântul în numele fanilor, am spus ceea ce niciunul dintre „profesionişti” nu ar fi putut spune în apărarea lor fără a crea în rândul amatorilor efectul contrar. Am arătat că dacă nişte personalităţi atât de sus puse ca ei nu au reuşit să facă nimic, schimbarea lor cu altcineva nou şi, implicit, mai puţin influent, nu ar aduce nici un avantaj regimului de publicare. Apoi am mai arătat că nici amatorii nu sunt în măsură să susţină cu o creaţie permanentă şi de valoare o revistă proprie (lucru foarte adevărat – „amatorii”, cu excepţia mea, erau pe vremea aceea vreo 10 persoane cu câte un text de căciulă, din care cel mai bun era abia la nivel de Poşta redacţiei), că, la data respectivă erau puţini scriitori meritorii în fandom şi să „profesioniştii”, orice s-ar zice, sunt şi rămân, cel puţin pentru moment, cei mai competenţi, noi abia aspirând către breasla din care ei făceau deja parte, aşa încât e mai bine să rămână ei vârful de săgeată al Mişcării pentru a ne putea înlesni şi nouă pătrunderea în „Olimpul geniilor” prin selecţii competente şi obiective de valoare.
L-am trădat pe Mironov, dar îl şi avertizasem, cavalereşte, cu o zi înainte, care va fi poziţia mea, dându-i posibilitatea, dacă-i sta în putinţă, să-şi ia măsuri şi să mă anihileze.
De ce am procedat aşa? Fiindcă şi eu, şi Mironov, eram, prieteni buni cu Mihai Ionescu.
De ce n-am susţinut cauza lui Mironov? Evident, fiindcă era o mare doză de adevăr în ce susţineam eu. Dar principalul argument al forului meu interior a fost acela că juriul era format din Marţieni. Şi nu ştiu nici azi dacă mişcările mele de învăluire nu au fost motivul pentru care am luat anul acela Premiul I. Mi-ar place să cred că premiul l-am meritat pe considerente estetice, nu pe argumente diplomatice. Dar dacă o fi fost altfel, nici atunci, nici acum, pentru mine şi pentru nimeni nu are nici o importanţă, ţinând cont că, pe parcursul anilor care au trecut de atunci m-am dovedit un scriitor de talent recunoscut unanim. Dar, oare, m-am dovedit aşa? Sunt eu un scriitor valoros?
Evident că vineri 28 mai 1983, la Timişoara, când m-am trezit şi mi-am rememorat zilele precedente, gândindu-mă la Emilia-blonda şi la Maria, pe care le cunoscusem la Guranda, nu am făcut în minte şi istoricul Mişcării de Anticipaţie. Dar întâmplările expuse mai sus cuprind în ele transcendentul evenimentelor care, dacă mie îmi sunt şi mi-au fost şi atunci, tot timpul, clare, ţie, cititorule, nu îţi sunt, şi tocmai de aceea trebuie să ţi le aduc la cunoştinţă. Altfel, personajele mele ar ţâşni din Neant, acţiunile lor ar fi absurde, manifestările iraţionale, fără trecut şi fără viitor, ca în piesele lui Pinter să zicem, ori ele, în realitate, nu au fost aşa, iar eu nu am de gând să îţi ofer aici o porţie de Pinter în scriitură Grămescu, ci vreau să mă exprim pe mine, care-mi apar, din punctul meu de vedere, şi cred că şi din punctul de vedere al forţelor în numele cărora am stabilit că vorbesc, mai important decât toţi Pinterii şi Beckeţii lumii ăsteia, care au fost buni, nu pot să zic nu, dar la ei acolo, şi nu au nici unul dintre ei nimic de împărţit cu Adevărul meu de Vineri 28 mai 1983, revelat mie la Timişoara.
Pe Emilia şi pe Maria le cunoscusem la Guranda, în săptămâna petrecută acolo. Eu eram împreună cu Aurora şi Tudor („fiul nostru”) şi am dormit în sat, la o gazdă (un ţăran sărac care nu ne-a cerut nimic pentru găzduire şi abia dacă i-am trimis, ca un ingrat ce sunt, o carte cu autograf) iar timişorencele au dormit cu ceilalţi, la corturi, în tabăra din pădure. Emilia era blondă ca spicul grâului, cu ochii albaştri şi faţa lătăreaţă. Deşi stabiliţi în Timişoara, ai ei erau olteni şi m-am simţit mult mai apropiat de ea când am auzit că şi ea a rămas repetentă în clasa a zecea, şi tot la limba română, ca şi mine. Avea atunci, în 1982, 18 ani. Nu era frumoasă, şi fac precizarea asta ca nu cumva şi tu, cititorule, să ajungi la concluzia că proza mea operează eminamente (şi, prin urmare, deformant şi forţat) cu personaje feminine mirifice şi idealizate, ca-n basme, aşa cum mi-a reproşat Ceauşu cândva, într-o critică publicată către ultimele pagini din SF Contact.
Cine este Ceauşu? Este şi el important în felul lui în povestea mea aşa că îl voi prezenta succint. Ceauşu este un scriitor amator inginer (Dan Merişca: Informatician, nu inginer! Nu e acelaşi lucru! 25. 04. 1985), sau un inginer scriitor amator, din Iaşi, şi care de când a plecat Merişca de acolo a rămas el conducătorul cenaclului lor: Quasar. Are depus la Paligora un volum. Ceauşu este ţigănos, urât, şi agasant, domne, agasant. „Cere palme”, cum se apune. Arată cam ca o găină beată, însă, prin compensaţie, e fudul ca o curcă şi plin tot de importanţă ca broasca de bube. Ca vorbitor şi autor are un stil confuz şi se exprimă neclar, cu idei nebuloase şi critici nefondate, care nu se leagă între ele nici bătute cu maiul. Ei bine, îmi trece prin cap: şi de ce m-ai crede pe mine, cititorule, în această ponegrire a unui necunoscut? Şi asta şi fără să dau exemple concrete ca să poţi judeca şi matale singur dacă sunt obiectiv în afirmaţii sau doar pus pe împroşcat cu mocirlă. Ei bine, exemple concrete de texte ale lui nu dau şi cred că vom fi cu toţii conştienţi că n-o pot face. Aş putea eventual să dau un singur exemplu, dar un exemplu nu poate fi mai mult decât reprezentativ, însă în nici un caz concludent. Dacă m-aş apuca să dau însă mai multe exemple de ce mă determină să-l fac cu ou şi cu oţet, poate că ar fi mai concludent, dar atunci aş muta accentul discursului de pe Adevărul meu, pe Ceauşu, ori Ceauşu nu cred că merită atâta importanţă şi nu pe el am eu de gând să-l scot aici la lumină. Aşa că te voi sili, prietene cititor, să accepţi aserţiunea mea ca pe o axiomă. În textul meu Ceauşu va fi Lupul din Scufiţa Roşie: personaj negativ prin concepţia autorului. Subiectiv sau obiectiv, Ceauşu va fi aşa cum zic eu şi nu altfel. Proza mea nu o să-i ofere nici o şansă. Iar dacă el crede că are vreuna, să şi-o valorifice singur, că de-aia e scriitor. Din acest motiv, Ceauşu meu de aici va fi personaj literar, iar nu persoană istorică reală.
(G. Ceauşu s-a impus, ulterior, în activitatea cenaclieră ca un organizator entuziast de întâlniri SF, ca un editor-colaborator la mai multe publicaţii din Iaşi şi din ţară, ca un conducător de cenaclu şi chiar al întregii Mişcări, ca o gazdă altruistă, ceea ce m-a determinat în 1998, la Euroconul de la Vilnius, să mă lupt pentru premierea lui cu premiul de încurajare; totuşi, în privinţa gustului său în promovările făcute şi în ce priveşte claritatea sa de stil unele afirmaţii ale mele de aici rămân valabile, în pofida titlurilor universitare pe care George le are astăzi – profesor la Universitatea din Iaşi cu specialitatea Matematică şi Filozofie, doctor sau doctorand, etc; iar în privinţa aspectului său fizic, în multe poze pe care le am, voluntar sau involuntar, seamănă cu mine, într-o variantă ceva mai ţigănoasă – am aflat că este originar din zona Brăilei şi imigrat la Iaşi de undeva de pe la Constanţa, din familie probabil de origine turcească în pofida aderenţei sale aproape habotnice la creştinism – în privinţa frumuseţii sale de bărbat este mult mai indicat să se ia în seamă mărturiile soţiilor sale – după divorţul din ultimii ani ai Mileniului II s-a recăsătorit cu o fată mult mai tânără şi foarte atrăgătoare; personajul meu negativ ar putea fi considerat, pe parcursul timpului, printre prietenii mei de mai târziu, chiar dacă nu foarte fidel întotdeauna – îşi avea şi el interesele lui, desigur, ca orice om – dar de destule ori aliaţi în urmărirea scopurilor comune, când ne-am pomenit în spatele aceleiaşi baricade. – GM 3 martie 2004)
Aşadar, în accepţiunea mea Ceauşu este tipul de oportunist şi arivist literar, nulitatea cea mai lipsită de talent şi cea mai puţin „făcută” să ajungă scriitor dar predispusă la orice aranjamente şi sforării numai să se ajungă. De altfel, am eu ce am cu ieşenii tocmai din pricina câte unui Ceauşu dintr-acesta şi a unui Merişca sau alţi lideri locali de trei parale, fiindcă pe majoritatea ieşenilor nu-i cunosc dar îi judec după reprezentanţii lor: păi dacă nu au găsit şi ei pe nici unul mai de doamne-ajută decât ăştia îmi închipui cam cum trebuie să fie restul! Eu cred că la mijloc este iar aspectul moral al problemei. Ce înţeleg eu prin aspectul moral? fiindcă, nu? şi mie mi se poate reproşa imoralitatea în câteva cazuri interpretabile, ca de pildă la Consfătuirea din 1977, când poate veni cineva să-mi spună că n-am luat premiul decât prin sfori trase şi că nu-i suficient (ba, poate, nici măcar necesar) talentul ca să te impui. Nu ştiu. Efectiv, nu ştiu. Mă tem că jurizările în astfel de cazuri sunt atât de arbitrare şi membrii lor atât de uşor de influenţat, încât concursurile de creaţie nu prea au nimic de împărţit cu valoarea artistică a lucrărilor concurente.
[Iar am fost întrerupt. Sunt la serviciu şi a venit nea Stan să-mi transmită că Roşu – Roşu e şeful, inginerul al cărui subaltern sunt; Roşu este un şef „blând şi bun”, în sensul că a rămas încă uman în ciuda faptului că a fost pus şef peste oameni – fantastic ce poate dezumaniza pe om caracterul acesta social al muncii! Sclavia casnică era, după părerea mea, mult mai umană ca principiu, mai sentimentală, pe când subordonarea prin legi şi pe bază de legalitate te sileşte să te comporţi faţă de ceilalţi ca o piesă dintr-un mecanism faţă de altă piesă din mecanism. Aici nu mai e loc nici de milă, nici de înţelegere; aici nu este vorba decât despre eficienţă şi randament şi, când cazi, când te frângi, nici măcar nu-i poţi reproşa nimic celui care calcă peste tine, fiindcă şi tu în locul lui ai proceda la fel; mecanismul acesta dezumanizat trebuie să fie eficient, şi chiar este mult mai eficient decât mecanismele istorice care-l premerg şi care mai credeau în gogoriţe despre umanitarism şi alte poveşti frumoase şi mincinoase, cu „milă”, „înţelegere” şi alte vrăjeli dintr-astea pline de nobleţe, şi măreţie, şi caracter; „milă” nu înseamnă altceva decât încurajare în sustragerea de la datorie, „înţelegere” înseamnă recunoaştere legală a ineficienţei şi abrogare nejustificată de la plan şi normă, care au fost stabilite o dată pentru totdeauna pe criterii de randament, aşa încât orice excepţie aduce daune întregii colectivităţi. Mecanismul industrialist este cel mai eficient şi chiar dacă e el mai aspru, mai dureros pentru individ, este cel mai avantajos pentru Întreg, aşa că va câştiga competiţia, pe cuvântul meu! a şi câştigat-o, şi va elimina, mai devreme sau mai târziu, o dată pentru totdeauna, şi frumosul, şi bunul şi, în general, ineficientul, de peste tot de pe unde s-o mai fi cuibărit el în spatele unor concepte alunecoase, cum ar fi, de pildă, cel de „indulgenţă” sau de „toleranţă” – Roşu, cum spuneam, este un indulgent şi un tolerant, adică un ineficient. Din punctul meu de vedere mi-e mai drag aşa, dar eu sunt un particular parşiv şi subiectiv. Mi-e drag că „se lasă păcălit”, că se face că „nu mă vede” şi, tocmai de aceea îmi fac destul de conştiincios treaba, ca nu cumva s-o păţească şi să-l pierd de şef, dând peste altul mult mai eficient decât el, adică mai „rău” din punctul meu de vedere.
Acum e drept că şefu’ are şi oarecari motive obiective să fie bun cu mine dacă ţinem cont de pila care m-a adus de mână aici. Dar, în general, Roşu e un om de treabă, mă uit eu şi la cum se poartă cu ceilalţi, care n-au pile (chiar! oare o exista vreunul fără pile?), Roşu e „un om de treabă”, adică, de ce să ne ascundem după degete, un „fraier”. Când trece însă prin subsolul nostru, nu poate nici el totuşi să-mi zică, atunci când mă găseşte citind: „bravo, Grămescule!”, sau: „spor la treabă!” dacă m-ar găsi scriind în loc să… În loc să ce? În loc să ceva! Subalternul trebuie să se mişte mereu în ochii şefului, asta e regula! Ai treabă, n-ai treabă, tu nu trebuie să fii surprins stând. Ce, de-aia eşti tu plătit acolo, să stai?
Drept care, deşi toată lumea ştie că din când în când mai scriu în timpul programului, că „sunt scriitor”, ce mai una alta! nea Stan, electricianul, când l-a văzut pe Roşu, a venit repede să mă pună în gardă, şi eu mi-am întrerupt naraţiunea şi am dat fuga să „fac clorul”, adică să prepar găleata cu soluţie de var de clor pe care trebuie să o arunc de două ori pe zi în bazin: la ora 6,30 şi la 12, pentru ca belferii care plătesc 30 de lei ora şi jumătate de bălăceală să o facă în condiţii igienice „conform parametrilor tehnologici”. Azi, luni, Piscina este închisă pentru public până la prânz, aşa că nu o să am treabă până la ora 12 şi am timp să scriu fără prea multe întreruperi, dar mâine, sau în celelalte zile ale săptămânii s-ar putea să fie mult mai multă agitaţie aşa încât să nu reuşesc să aştern nici două rânduri fără să fiu întrerupt. Atunci, evident, nu o să mai apuc să notez toate întreruperile, ca în clipa de faţă, când „zburd” şi pot face câte o paranteză pentru a-mi descrie la faţa locului condiţiile în care îmi trec orele de serviciu.
Clorul îl prepar într-o găleată de plastic. Praful de clor îl iau dintr-un butoi cu un ciob de farfurie şi îl amestec în găleată cu un băţ. Când pun apa mă ud pe picioare. Sar stropi care-mi decolorează blugii. Pute.
Când mă întorc din nou de la bazin, nea Stan îmi spune că a văzut un şobolan lângă staţia mea de dedurizare. „Ştiu”, zic eu. „Sunt o puzderie”.]
Dar să revenim la idee. Ceauşu, şi prin el toţi ieşenii, îmi par suspecţi de imoralitate. De ce? De ce mă consider pe mine moral, deşi am apelat şi eu la tertipuri ca să-mi măresc şansa la premii, iar pe ei imorali? Fiindcă eu sunt sigur de mine că am talent, că am avut talent tot timpul, în timp ce ei sunt nişte nepricepuţi, nişte giurumele. Eu mă luptam cu neşansa mea ca să ajung acolo unde îmi era locul, iar ei profită de şansele prea favorabile ca să ajungă acolo unde nu le este locul. Dar, probabil că şi ei gândesc exact ca mine, adică, dacă ar prezenta ei faptele, impresia cititorului ar fi exact pe dos. Ei ar deveni nedrepţii talentaţi, iar eu impostorul. Parşivă mai e şi escroaca asta de viaţă!
„Istoria va face dreptate”, se spune în cazurile astea, cu aer împăciuitor. Spanac! Nu cred că Istoria ar fi mai puţin aleatorie decât contemporaneitatea. Viitorului îi parvine ceea ce i-a selectat prezentul şi se opreşte mai ales la ceea ce a făcut vâlvă, la ce a făcut zgomot, ori zgomot face îndeobşte tinicheaua, nu diamantul.
Din punctul meu de vedere însă, Ceauşu este aşa cum am zis aici, iar cât despre obiectivitate, să vorbească de ea acela care are curajul să se bată cu pumnii-n piept: „eu sunt Istoria, Adevărul, Dreptatea!” Din punctul meu de vedere lipsa de talent a lui Ceauşu, precum şi faptul că s-a impus doar prin mişmaşuri, este o evidenţă. Iar cine nu e de acord? Deşi sună grosolan şi fără spirit, altceva decât că e liber ca pasărea cerului să nu-mi citească discursul nu găsesc să-i spun.
Dar ce am vrut eu cu Ceauşu ăsta? A, da! El zice că toate femeile din prozele mele sunt suave şi preafrumoase. Eu nu cred că are dreptate. Dar chiar de ar avea, tot ar exista o noimă. Textul literar nu este realitate ci efemeridă, o himeropteră parfumată. Femeia apare aici, de obicei, ca un resort acţionând eroul către faptele importante pe care le are el de făcut ca să merite să scrii despre el. Ori, cum ar putea fi credibilă o acţiune plină de elan dacă ar fi inspirată de o ciozvârtă, de o harpie, de o coadă de mătură? Şi apoi, chiar dacă în realitate Dulcineea eroului nostru nu ar fi cine ştie ce frumuseţe, nu este oare adevărat că emoţia şi sentimentul pe care le trăim noi în clipă îndulcesc trăsăturile aspre ale obiectului pasiunilor noastre, îmbrăcând Femeia în calităţile sublimului? Şi apoi, în proza mea nu sunt deloc doar frumuseţi! Dar, de îndrăgostit, eroul se îndrăgosteşte cel mai adesea de ceva ce este frumos, de ce altceva să se îndrăgostească? Nu, critica asta a lui Ceauşu, ca mai toate criticile lui, conţine un sâmbure de stupiditate, ne-mai-fiind critică în adevăratul sens al cuvântului, ci o porcărie obraznică, pornită să desfidă şi să minimalizeze orice. Aşa cum a fost şi critica de Sâmbătă 29 mai 1983 referitoare la textul lui Sandu, pornind de la exclamaţia mea „iată o capodoperă”!
Şi chiar era o capodoperă: pe un rachetodrom ultramodern din viitor, golani zdrenţăroşi vagabondează, vânaţi de roboţi poliţişti. Astronauţii se droghează şi îşi bat soţiile. În lumea de obicei idealizată de autorii SF, prezentând viitorul drept perfect şi atractiv, în lumea tehnicii şi tehnologiei postindustriale, în povestirea lui Sandu domnea imoralitatea cea mai morbidă, bântuia criminalitatea şi societatea, complet dezumanizată, trăgea să moară. Singura rază de sentiment luminos peste ruinele înfloritoare ale oamenilor-maşină este proiectată de Lara, curva navodromului, bântuind prin universul violent şi vulgar când sub formă de femeie reală, când sub formă de proiecţie holografică, împărţind tuturor care doresc dragostea. Este, evident, un simbol. Dar, prezentat cu har, parvine simţurilor cititorului ca un text atractiv şi verosimil. La sfârşitul povestirii, cu ocazia unei revolte aţâţate de sloganul Larei: „Vrem să fim şi noi oameni!” femeia este asasinată de roboţii poliţiei. Istoria ei este narată de un ţânc, de un golănaş vagabondând pe navodrom, un suflet sărman de care curva a avut cândva grijă dându-i să mănânce şi oferindu-i mângâieri materne, duioşie, suplinind astfel căldura sufletească pe care mediul înconjurător, înalt dezvoltat tehnologic dar lipsit de umanitate, nu i-o putea oferi. Lara, prin proiecţiile ei holografice pe care dezrădăcinatul regăsindu-se pe sine prin Iubire le transmite zilnic, trăieşte mai departe în holograme ca într-o operă de artă aproape nemuritoare. Sărmanii nu câştigă bătălia prin aceste proiecţii, dar instigaţia rămâne să le bucure sufletele în universul ostil, imoral şi nefericit, nefericit! fir-ar să fie! fiindcă fericirea este un criteriu moral, pe când tehnica este un instrument, nu o spiritualitate, iar de unealtă se poate sluji şi cel bun, şi cel rău – unealta nu are caracter moral. Ori, într-o lume în care tehnica şi tehnologia tind spre perfecţiune, dacă Răul va supravieţui (şi cum să scapi de el?), Răul se va înarma cu scula perfectă şi va trona, atotputernic!
Sandu e un tip talentat, aşa încât ideile de mai sus erau prezentate în text mult mai emoţionant, artistic, limpede şi concludent. Ce mai încoace şi încolo, era o capodoperă! Şi când el a terminat de citit, eu mi-am exprimat cu voce tare impresia pe care mi-o lăsase.
Atunci, Ceauşu şi fundurile alea de tuci de la Iaşi (mai puţin Merişca), ăi de-l împing pe el să-i reprezinte, au sărit până în tavan: „Cum? Capodoperă? Nu avem dreptul să facem afirmaţii atât de categorice şi mari!”
Câtă micime de caracter! Câtă îngustime! Câtă meschinărie. Bietul autor se zbate, se screme (termenii de mai sus sunt, probabil, influenţaţi de pleoscăielile şi fleorcăielile lui nea Stan, care se luptă la aceeaşi masă cu mine cu o conservă de peşte şi cu o lămâie… A! bun! Iată-l şi pe Victor-cel-cu-două-degete-tăiate! A venit să-i ţină isonul lui nea Stan!) şi dă naştere unei lucrări izbutite, profunde, angajate, în sfârşit, ştie toată lumea ce e o capodoperă, nu? menită să bucure sufletele oamenilor şi să le aducă o rază în existenţa mizerabilă în care se porcăie (Victor şterge de zor banca pe care stau eu şi mârâie ceva despre şezutul „cu creţul” pe ea şi „mâncatul de lamuie” – iar acum s-au pus amândoi, şi el şi nea Stan, pe un pleoscăit de, nu se mai poate, îmi bag picioarele! sunt silit să mă întrerup)…
[M-am dus la bufetul interior al Hotelului şi mi-am cumpărat pateuri de trei lei bucata – preţ de bar, ce mama naibii, că de-aia este, cică, bufet muncitoresc. Am crănţănit la ele şi m-am întors la şobolanii mei de la subsol. Curentul a trântit uşa de s-a prăbuşit mozaicul de deasupra. Am pus clorul – iar m-am udat pe picioare şi pe mânecile cămăşii – şi m-am dus să mătur faianţa căzută la uşă. Măturam şi îmi spuneam că de doi ani încoace fac muncă de femeie de serviciu, să moară Ţuţu! Ăluia de-o să-mi pretindă, ca un intelectual progresist, că nu există munci degradante, l-aş pune să-şi câştige existenţa numai desfundând closete şi spălând faianţa de pe jos cu cârpa în locuri publice, de să-l scuipe-n cap toţi ăia de trec pe lângă el pe acolo.
Există, tovarăşi, există şi munci degradante! Şi nu numai prostituţia – cu care sper să cădem repede de acord că este o muncă dezonorantă. ”Bine, dar cine te pune să te prostituezi?” or să exclame progresiştii mic-burghezi, sau „la noi nu există prostituţie”! Dar ghidele, ghidele alea cu picioruşe lungi, puse într-anume să plimbe pe peste tot străinii şi să-i facă fericiţi în excursii, ce sunt? Dar protocolurile de femei, care nu au voie să primească bacşiş („daruri de protocol”) mai mult de nu ştiu cât? Dar secretarele tovarăşilor directori, pe care „patronul” le întreabă dimineaţa, când intră pe uşă: „Ei, cum ţi-a plăcut aseară, păpuşico?”]

2.
Mă consider un frustrat! Şi poate chiar sunt. Mi-am câştigat, pretind eu, dreptul la un loc social şi nu ştiu din pricina cui nu-l pot ocupa. Nu sunt lăsat să-l ocup. În loc să-mi câştig existenţa din scris, fiindcă s-a căzut de acord că am talent şi că sunt citit de multă lume cu interes, ei bine, în loc să scriu, fiindcă munca asta mă pricep eu să o fac cel mai bine şi mai destoinic şi societatea ar putea beneficia prin ce-aş face eu doar în felul acesta cel mai eficient de pe urma mea, sunt obligat, şi ca să am ce mânca, şi obligat de-a binelea, prin lege, să spăl pe jos şi să car cu cârca. Atâta vreme cât nu dădusem încă proba măiestriei mele poate că situaţia dată avea vreun sens – doar nu o să-l declari scriitor pe cineva pentru simplul motiv că o bungheşte şi el uneori şi că dă din clampă tare! Dar de când am publicat un volum (cum? cum a fost editat?) şi mai am încă trei finisate dar nepublicate, este nefiresc ca eu să trag la şaibă şi tot eu să fiu „scriitorul”. Cât poate rezista cineva la o dualitate atât de schizoidă în viaţa lui?
De aceea, visul care mă animă s-a schimbat. Nu-mi mai doresc o masă la care să stau să scriu ca să-i fac pe oameni fericiţi. Nu! Acum visez Putere! La dreptul de a dispune în privinţa soartei celorlalţi. Şi, când o să vedeţi pe marginea drumurilor ţăpuşe cu tigve rânjite la soare, să ştiţi că am obţinut-o. S-a trezit în mine un Robespierre, un înger cu sabie de foc, fiindcă prea am cunoscut multe canalii ca să mai am milă.
Uneori gândesc aşa. Alteori însă îmi e indiferentă răzbunarea, aş lăsa-o mai iute pe seama altora, şi atunci, tot ce-mi doresc este iar o masă de scris la care să fiu lăsat să-mi scriu Capodopera. Fiindcă, uite, am ajuns la vârsta când nu mai am timp de pierdut; trăirile mele, acumulările mele de experienţă, s-au cristalizat într-un sistem complet, menit să le facă oamenilor o mare bucurie. Ori, în loc de asta, eu sunt măturătoare, slujnică, hamal, robot, sclav. E nedrept! E un sacrilegiu!
Şi cel mai iritant este faptul că nimeni nu se impacientează de asta. Tuturor celor care îmi cunosc povestea (şi mă ştiu, deja, câţiva granguri şi câţiva redactori puternici, câteva sute sau mii de persoane influente), tuturor li se pare firesc să mor aici în subterană „trăgând la şaibă” – iar de scris nu-şi pune niciunul problema când să mai scriu. Precum se poate observa, nu întreb „când să mai trăiesc”, ci „când să mai scriu”!
Ah, apologeţi ai talentului meu mâncând pâine albă de pe urma publicării mele, canalii ingrate din suprastructura scriitoricească, dar bucuria de a contempla o operă artistică de valoare este singurul argument pentru care muncitorii şi ţăranii, producătorii adică, renunţă la o parte din munca lor, la o parte din ce în ce mai însemnată cu cât creşte coeficientul de cultură pe cap de locuitor. Voi le garantaţi Fericirea, iar dijma ce li se reţine social este destinată, îi asiguraţi voi, asistenţei culturale, celor care îi fac fericiţi. Privaţiunile la care contractul social îi obligă sunt preţul Fericirii şi ei aşteaptă din parte-vă Fericirea promisă. Hei, belferilor, privilegiile date vouă v-au fost date în folosinţă şi nu au drept scop belferia voastră şi confirmarea ei eternă ci sunt numai avansurile menite să vă ajute să fiţi nişte mecenaţi. Oamenii aşteaptă să-i faceţi fericiţi, iar voi, mie, albină aducându-şi desaga plină la stupul vostru, mie, care chiar şi voi recunoaşteţi că-i fac pe oameni mai fericiţi – dacă Fericirea o avea grade de comparaţie – mie, nefericitului, îmi hărăziţi acest rol nejust, de exploatat social ca beneficiar al Fericirii promise şi totodată de torturat întru fericirea oamenilor, de saltimbanc şi donator de Fericire nerecompensat. Sunt un Firdusi, contemporaneitate! Dar un Firdusi ne lăsat şi împiedicat în mod samavolnic să-mi aduc la stup aportul meu de aur dulce, „nepreţuita valoare a Culturii”, cum îi ziceţi voi cu ochii daţi peste cap în extaz. Ah, Dumnezeule mare, am să ridic piramide de capete patibulare, domnilor redactori, domnilor jurii corupte, domnilor şamani şefi!
(Dar ce este oare talentul? Sâmbătă 29 mai, plimbându-mă pe malul Begăi, Maria mi-a spus când am tăcut o clipă: „Mai povesteşte!” Tăcerea mea îi lăsa impresia – îmi place să cred – că pierde ceva important, că este privată de o bucurie.
„Mai povesteşte!” Ei bine, acesta este talentul! Capacitatea de a exprima elocvent – fiindcă Maria îmi spusese cu numai câteva clipe înainte că o fac să plângă prin ceea ce spun – şi capacitatea de a alege, dintre toate lucrurile pe care le-ai putea spune cuiva, tocmai pe acelea care să conţină pentru el mesajul de incontestabilă valoare sentimentală, „sacul cu aur fluid şi dulce”. Subiectele abordate sunt treaba ta de unde le iei, de unde le „furi”, de unde te inspiri şi cum i le faci conlocutorului la îndemână, dar după ce ai vorbit şi taci, el trebuie să zică: „hai, te rog, mai povesteşte”! Când te opreşti, nesigur dacă are sau nu vreun sens să mai continui, el să îţi ceară „Mai povesteşte”! Acesta e talentul, definiţia lui obiectivă!)
Dar să revenim la „cenaclul” de sâmbătă seară la care, claie peste grămadă, ne strânseserăm 20-30 în camera de trei paturi a Angelei Popescu, Anei-Maria şi Mirelei; Sandu îşi citise capodopera şi eu, emoţionat, am declarat-o şi desemnat-o ca atare. Şi atunci, ciurucul de Ceauşu, care nu a fost în stare să comită în viaţa lui nici o pagină pe măsura celor 20-25 lecturate de Sandu, Ceauşu, infatuat şi ros de invidie meschină, Ceauşu, care nici autor nu e, că nu e în stare, nici spectator nu poate fi, că în loc să se bucure de realizările artistice ale celorlalţi se simte sfidat de glorie în întreaga lui măreţie de doi sfanţi, Ceauşu, promovatul aranjamentelor obscure şi al matrapazlâcurilor (cum a fost, de exemplu, cel pe care l-a încercat la Sibiu, unde am fost şi eu în juriu şi unde eram de faţă când Ceauşu a venit la Colin să-i pretindă în numele revistei Convorbiri Literare, cică, o lucrare din concurs de 80-90 de pagini, de 80-90 de pagini neapărat, nici mai mult nici mai puţin, că textul cu care concura el avea 90 de pagini şi era singurul care depăşea 40; „nu avem nici un premiu atât de lung” a răspuns Colin, „nu au fost texte atât de lungi în concurs”. – „Ba au fost, sunt sigur că au fost!” zice Ceauşu. – „Or fi fost, dar nu avem nici un premiu de dimensiunile astea„. – „Nu?” întreabă Ceauşu, aşteptând în continuare o revocare, ochi în ochi cu Colin. – „Nu”, zice Colin. „Eventual ţi-aş putea da pentru Convorbiri literare două texte de câte 40 de pagini”… - „Nu”, zice Ceauşu. „Eu vreau unul de 90”. Atunci Colin s-a întors către mine şi m-a întrebat: - „Avem vreun text de 90 de pagini în concurs?” – „Da, al lui Ceauşu”, i-am răspuns eu cinic, râzând în sinea mea dar aparent netulburat. – „Aha!” a exclamat Colin, s-a întors şi a plecat. Fusesem martor al scenei acesteia rezonând grotesc şi poate Colin s-a jenat de mine care, dacă nu aş fi fost de faţă, cine ştie?... poate lua şi Ceauşu premiu cu catastrofa lui de text de 80-90 de pagini „nici mai mult nici mai puţin” – Oameni cu creiere transparente). Ei bine, şi tocmai el îşi găsise să se repeadă, cu plinătatea de sine a unui balon de săpun, să scuipe: „Ei, să nu rostim vorbe mari! Nu este o capodoperă. Cuvintele astea nu trebuie folosite!”
Da’ de ce să nu fie folosite? Domnilor profesori de trei surcele într-ale scrisului, când tocmai către cuvintele astea râvnesc toate eforturile unui artist sub soare şi toate eforturile întregii bresle a artiştilor. Când eu găsesc o lucrare pe care o simt vibrând în sinea mea, când sunt sigur că am de-a face cu o capodoperă, de ce să nu spun: „Iată o capodoperă!”? De ce să mă sfiesc şi să mint din decenţă faţă de cuvintele mari? Capodopera are scopul tocmai să răzbească dincolo de limitele înguste ale decenţei, este, ea însăşi, o eXplozie, mai presus de decenţă, o Lume, o Operă finită de autor, la care nu se mai poate schimba nimic, o probă de meşteşug care transformă calfa în Maestru. Catarsisul pe care-l presupune opera de artă ar putea fi definit din acest punct de vedere ca o evadare mai presus de decenţă ca şi de indecenţă. Pretind de la Opera Împlinită să mă „transpună”, să-mi stârnească emoţia, să fie catharsică, aşa încât, după reprezentaţie, numai nişte viermi roşi de invidie ca tine, Ceauşule, se mai pot gândi că o să le cadă hangul dacă aplaudă şi ei, sincer, dacă-l felicită şi ei, din toată inima, pe autor, dacă numesc Opera prin care acesta ţi s-a dăruit pe de-a-ntregul, întru fericirea ta: Capodoperă: că dăruirea lui tocmai gestul acesta îl aşteaptă de la tine: „Bravo, mă băiatule! Ceea ce ai scris tu aici e o Capodoperă!”
„Să nu rostim vorbe mari!”
Nu, să nu rostim vorbe mari şi să ne complacem în fapte mărunte, ca tine, Ceauşule! Să aspirăm către mediocrul tern în care valoarea autorului se calculează în numărul de gioarse purtând semnătura cu numele lui, cu numărul de ciurucuri furate de ici de acolo cu care ăia de pe la reviste, în lipsă de altceva mai ca lumea, îşi completează hiatusurile din numerele mai puţin festive, cât mai puţin festive.
O, cât m-am simţit de apropiat şi solidar cu Sandu în nedreptatea cu care-l împroşcau jumătăţile de măsură cu simţuri şi creieri tocite de invidia obraznică! În tot cenaclul-din-dormitor doar doi imbecili nu reuşeau să cadă de acord că textul citit e o capodoperă. Chiar dacă simţiseră şi ei fiorul artei autentice, se crezuseră datori să ia cu dreapta ce dăduseră cu stânga: „Da, este o lucrare bună… dar mai poate suferi multe îmbunătăţiri şi nu se ridică la nivelul altor texte mult mai realizate ale lui Sandu. Când mă gândesc la celelalte texte ale lui, comparativ, acesta mi se pare mai slab”.
Şi mie mi se spuseseră acest gen de truisme. Sigur că da! Asta o poţi spune, fără teamă că greşeşti, pe seama oricărui text citit de un scriitor. Dacă-i compari o lucrare anume, douăzeci de pagini scrise de cineva care a mai scris sute de pagini, oricare lucrare a lui, cu întregul creaţiei sale, va apare mai puţin. Şi apoi, ştim cu toţii, nu e nici o noutate că orice text „mai poate suferi” şi acceptă „îmbunătăţiri” de stil la infinit. Ori de câte ori autorul îşi revede opera, el chiar operează îmbunătăţiri. Dar capodoperele sunt capodopere, chiar şi înainte ca autorul lor să fi murit! Critica Raţiunii Pure, să zicem, a fost o capodoperă chiar şi din ciornele lui Kant. Ba chiar şi din proiectul ei. Şi, pentru a recunoaşte meritele unui creator, pentru a şti că am de-a face cu o capacitate, nu este necesar să-l las să moară de foame mai întâi. Greşind cu entuziasmul meu excesiv, greşesc mult mai puţin decât dacă asasinez un talent ieşit din comun cu o indiferenţă cauzată de cea mai prostească morgă posibilă.
Desigur, şi pe mine mă calcă pe nervi „cenaclurile” unde cincizeci de babalâci scopiţi se strâng la un loc să se scarpine pe burtă reciproc cu o infatuare de monomani frustraţi intitulându-se unul pe altul „maiestru” şi desemnând toate mâzgăliturile fiecăruia „capodopere”. Dar toată lumea ştie că nu prea mă pierd îndeobşte în osanale, Sandu nu-mi este „prieten”, în sensul că nu aştept nimic de la el ca răsplată pentru lauda adusă şi ştiu că la momentul oportun o să-şi amintească mai degrabă de injuriile pe care le-am schimbat între noi decât de vorbele bune. Dar cloacele de murături extaziate în faţa propriei lor nulităţi sunt posibile tocmai datorită ţinerii în plan secund a adevăratelor talente prin invidia josnică pe care o stârneşte întotdeauna lumina cea adevărată în obscuritatea capetelor semidocţilor.
Omul de rând apreciază valoarea operelor şi acordă stima şi respectul cuvenit autorilor, cu o competenţă şi un bun simţ sincere şi, mai ales, spontane. Omul de rând este, în marea lui majoritate, un spectator pertinent, fiindcă nu prea are de gând să-i facă vreodată concurenţă saltimbancului din lumina reflectoarelor. Duşmanul geniului nu este nici geniul, nici omul din popor, ci jumătatea de măsură care nu aşteaptă de la nimeni învăţături şi nu trage învăţăminte din nimic, neputând să-i iubească pe alţii decât iubindu-se pe sine mai presus. Prin dragostea şi preţuirea faţă de frumos, un sălbatic se simte şi el om. În jumătăţile de măsură însă, frumosul nu stârneşte fericirea altruistă, ci instinctul de posesiune şi ura.
(Dar, de fapt, dacă mă gândesc eu bine, şi jumătăţile de măsură se recunosc între ele, sprijinindu-se una pe alta cu o tenacitate demnă de scopuri mai nobile. Latră, te muşcă pe la spate când ţi-e lumea mai dragă, aşa încât par şi apar prin locurile în care-şi fac cuib. Uniţi ca şi când ar poseda un adevăr al lor îşi dau dreptate reciproc, o dreptate a lor, deformată şi inversă, apărând însă ca şi când ar fi o dreptate de care cei ce ştiu cu adevărat ceva n-au habar. Când toată lumea acceptă că spusele şi faptele unei jumătăţi-de-măsură sunt aiureli, jumătăţile-de-măsură nu sunt de acord, scoţându-şi din mânecă argumente fără cap şi fără coadă cu care să arate că nu-i aşa. Poate chiar gândesc altfel, folosindu-se de o logică răstălmăcită şi anapoda. Poate ele între ele, jumătăţile-de-măsură, comunică prin jumătăţi-de-adevăruri, fericindu-se cu jumătăţi-de-valoare, nefiind capabile să recunoască întregul sau, poate, îşi recunosc mediocritatea, şi-o ştiu, sunt conştienţi de ea, unindu-se cu egalii întru imperfecţie tocmai ca să dărâme Adevărurile incontestabile spre a străluci, şi ele, jumătăţile-de-măsură, o clipă, cu o jumătate-de-aură luminându-le obscur jumătăţile-de-chip-cioplit.) (Dar atunci, care este criteriul Adevărului după care să discerni cine-i jigodie şi cine nu? Nu-mi vine-n cap alt mijloc de a-i diferenţia pe unii de alţii decât prin Morală. Valoarea laudă valoarea din simpatie şi sinceritate, exprimându-şi extazul sentimentului de înălţare resimţit sub impulsul Operei; nonvaloarea laudă pe criterii de interes meschin: „îl ajut ca să-mi dea”, sau „ca să mă ajute”.
Dar, şi una şi alta, oare, nu este, până la urmă acelaşi lucru?
Voi mai medita asupra chestiunii.)

Bun. Iată-mă, în sfârşit, de unde am plecat. Emilia-cea-Blondă şi Maria, la Guranda. Eu eram cu Aurora şi Tudor. Iar Emilia a tăbărât pe mine, pur şi simplu a tăbărât pe mine, ca o căţea în călduri. Seara, la focurile de tabără, mă mângâia şi pipăia ca disperata, cu nevastă-mea alături; ce mai una alta, zi şaptesprezece ani şi gata!
Ei bine, la Timişoara însă, Emilia trecea pe lângă mine ca-n transă, nici nu se mai uita la mine. Ţinuserăm corespondenţă tot anul trecut, şi acum… îşi dădea nişte aere de parcă nu ea era cea care, cu doar două săptămâni mai înainte mă întrebase, împătimată, într-o scrisoare: „Mihai, te vreau” (sau cam aşa ceva), „oare nu putem face nimic”?
Iată, acum eram fără Aurora, fără Mirela, fără Dina-cea-blondă-de-la-Biofarm şi nu puteam face, într-adevăr, nimic.
Mă întrebam dacă în mintea ei era că mă face gelos în felul acesta, sau cine ştie ce voia ea să demonstreze învârtindu-se ca peştele-n tigaie în sus şi-n jos cu fel de soi de tipi pe lângă mine, care nu mai existam deloc. „Mortul viu de sub scara fără trepte”.
Mă rog! cum am mai spus, nu eu mă văitam a fi leşinat după ea. Doar că mă simţeam caraghios. Fusesem, eram încă, destul de binevoitor şi gentil, mă purtasem şi mă purtam în continuare prietenos şi fără nici o pretenţie să beneficiez în vreun fel din asta – doar aşa, cât să nu rănesc sentimentele unei fete de şaptesprezece ani foarte blondă, nu tocmai frumoasă ori cine ştie ce deşteaptă, dar îndrăgostită de mine, crezusem eu, îmi lăsase mie impresia. Şi deodată mă pomenesc rânjind ca boul după o fătucă înţepată care mă sfidează cu un aer de star la Hollywood şi care, pe deasupra mă mai şi sfidează inutil, că eu nu-i ceream şi nici nu-i cerusem niciodată nimic, şi nici nu aveam de gând să-i cer vreodată ceva. Dar asta nu mă ajuta deloc să mă simt mai puţin caraghios şi stupid.
Liviu mi-a mai vândut o dată cărţile pe care le cumpărasem de la Mirela. După aceea s-au lămurit între ei că erau tot alea şi mi-au adus banii înapoi. Vampiru’ mă bătea la şah cu obrăznicie, şi doar Mirela s-a apropiat şi a schimbat cu mine câteva cuvinte, ca oamenii. Mă simţeam sfâşietor de singur, străin şi înstrăinat.
[Textul acesta al meu tinde să devină un paradox silogistic: pe un schelet de schiţă – fiindcă se referă doar la evenimentele unui singur punct culminant, ale unei zile, ale unei seri, ale unei unice clipe de trăire irepetabilă şi intensă – se însăilează un roman în accepţiunea Stendhaliană: „romanul este o oglindă purtată de-a lungul unui drum” – ori, în discursul meu am şi drumul care străbate Lumea, şi oglinda în care se reflectă drumul. Pentru a putea înţelege schiţa clipei, a fost nevoie de un roman.
Pe de altă parte, verbul naraţiunii mele se desfăşoară şi el pe mai multe planuri simultane: 1) cel metafizic – al clipei; al zilei de Sâmbătă 29 mai 1983; 2) cel istoric – al evenimentelor care au premers clipa; şi 3) al naraţiunii mele actuale – când sunt la serviciu şi scriu, când sunt mereu întrerupt, când eu, omul-autor, trăiesc.
Ceea ce este însă cel mai paradoxal e faptul că totuşi fluenţa naraţiunii şi cursivitatea discontinuă a celor 3 timpi nu se stânjenesc, persistând. De fapt, există, probabil, chiar mai multe verbe ale naraţiunii decât cele consemnate de mine aici.
Dar nu asta este important pentru tine cititorule! Asta este şcoala şi măiestria mea de „profesionist”! Pentru tine, şi, în consecinţă şi pentru mine, important este ca, dacă mă opresc din povestit, să zicem, punându-ţi în cale o pagină albă, goală, dacă tu ai simţi nevoia să mai continui lectura şi dincolo de ea. Important este dacă, atunci când eu tac, tu o să exclami, asemenea Mariei, alaltăieri: „mai povesteşte”!
Asta, şi nimic altceva, ar demonstra talentul meu.
Dacă nu, argumentele mele critice n-au nici o valoare şi nu contribuie cu nimic la valoarea textului: dacă tu, plictisit, parcurgi în silă, cu ochii iar nu cu sufletul, rândurile mele; dacă la urmă, când vei isprăvi cartea, nu vei rămâne cu mine-cel-care-am-fost, cel-care-am-trăit-şi-suferit, cel care, sâmbătă, am descoperit printr-o dureroasă revelaţie că posed un mesaj important pentru tine, ceva care, pentru cei care m-au cunoscut, să mă reprezinte atunci când „mirele nu va mai fi printre ei”, dacă paginile astea nu mă pot substitui acolo unde nu am fost niciodată şi nu mă ajută să fiu acolo pe mine şi lumea mea, dacă tu nu vei simţi, închizând cartea, că mă porţi în suflet ca pe un al doilea eu al tău, ca pe un prieten, ca pe un apropiat şi iubit al tău în care să te recunoşti şi prin care, înţelegându-mă pe mine, pe tine să te înţelegi (fiindcă „toţi suntem la fel”, nu există nici o deosebire între noi, ci doar diferenţe de condiţie exterioară, doar conjuncturile ne diferă, în rest fiind cu toţii un singur etalon bântuind realităţi diferite, că dacă am fi înlocuiţi – interşanjaţi – unul cu altul, cum îi spuneam Mariei pe malul Begăi, sâmbătă) nu am fi cu nimic deosebiţi.
(Dar este, oare, adevărată această aserţiune? Şi eu n-am înşelat-o pe Maria pretinzând că hoţia, ura, îngustimea, nu ar fi cauzate decât de mediu, ambianţa fiind vinovată de toate greşelile noastre? Că omul urât este menit de la sine să fie invidios, ori că omul frumos va fi deschis la suflet, dar şi naiv totodată, ba chiar prost de-a binelea atunci când naivitatea lui va fi cu adevărat inocentă din toate punctele de vedere; şi, oare, asta nu ne-ar scuti de toate belele? privându-ne însă şi de orice drept de a mai judeca, fiindcă o bestie, un criminal, ar trebui socotit mai degrabă un nenorocit, un nefericit pe care nu trebuie să-l condamni şi pedepseşti, ci faţă de care ar trebui să resimţi milă şi compasiune: „Vai, săracul de tine! Ai omorât? Ai torturat victima aia rea? Nu-i nimic! Vai, TU cât trebuie să fi suferit, săracul de tine, comiţând asta!” – este ceva şubred aici; puşi unul în destinul celuilalt poate că nu am fi deloc unul şi acelaşi lucru, când nici eu însumi „nu mă reflect în unde de două ori acelaşi”, ba nici măcar în clipa în care mă reflect nu sunt acelaşi. Dumnezeu joacă sau nu joacă zaruri? Există libertate în determinare sau este numai determinare în orice, până şi în Libertate? Avea dreptate Einstein sau Planck? Dacă nu vei simţi nevoia să spui, când mă întrerup, „mai povesteşte!” atunci poţi arunca la gunoi textul meu şi pot face acelaşi lucru şi eu, fără nici o părere de rău. Nu vom pierde, niciunul dintre noi, nimic.]
Sâmbătă stăteam cu Maria pe o bancă pe malul Begăi şi mă străduiam să o fac să înţeleagă adevărurile astea. Foloseam un limbaj ambiguu, o exprimare alternând antinomiile, o exprimare dialectică şi aproape iraţională. Eram convins că nu pot aborda altă cale de expresie, că numai aşa pot spune ce am eu de spus şi că modalitatea asta de a mă exprima este cea mai adecvată pentru ce aveam eu în cap. Apoi am recitat Bocetul mortuar lapon. Nu este prea lung, dar conţine implicat în el o întreagă lume şi o întreagă filozofie a ei.
- Ştii de ce ţi-am spus cuvintele astea? Fiindcă eu mi-am bătut capul cu ele să le pricep luni şi luni de zile. Ca să pătrund tâlcul încifrat în aceste două versuri am trăit şi am suferit ani de zile. Chiar şi acum sunt încă plin de tâlcul vorbelor ăstora magice:
„Văd! Câinii albi ai zorilor vin către mine în goană!
Plecaţi! Plecaţi, sau vă înham la sănii!”
Laponul cântă chestia asta înainte să moară, o repetă mereu până când moare. Ştiut fiind că laponii nu mor niciodată de moarte bună, ci că ies afară din iglu, în frig, să-i mănânce ursul alb sau lupii. Când un lapon se simte bătrân şi îşi dă seama că a devenit inutil – o povară pentru ceilalţi, că nu mai e capabil să se întreţină pe sine – când nu mai face faţă vieţii aspre în care trebuie să aibă tot timpul disponibilă întreaga lui forţă de a trăi ca să poată supravieţui.
O să-ţi dezvălui şi tâlcul – o să te iniţiez în el – fiindcă altfel mă tem că nu o să te obsedeze suficient, că, nesesizând tâlcul, nu o să te urmărească ideile încifrate-n el. Dar nu ţi-l spun ca să te umpli şi tu de el ACUM, ci ca să ştii ce aştepţi şi, când va fi cazul, să-ţi aminteşti cuvintele astea.
- Dar i-ai mai povestit şi altcuiva toate astea? m-a întrerupt ea, curioasă, închipuindu-şi poate că o fac special pentru ea, întâiaşi dată, acum, special întru încântarea ei.
Aş fi putut-o „vrăji” minţind-o că, da, ţie şi numai ţie îţi dăruiesc frântura asta de mare preţ a sufletului meu. Dar i-am spus adevărul:
- Desigur. Cred că am declamat-o tuturor. Cred că am spus-o la toată lumea. Ca un papagal: una ştiu, una repet.
După aceea am insistat pe ideea că nu-i spun Bocetul şi nu o iniţiez în el fiindcă aş fi bun la suflet, ci fiindcă sunt rău, fiindcă vreau să o fac să sufere şi ea tot aşa cum am suferit şi eu. Dar, i-am spus, în acelaşi timp suferinţa asta m-a adus aici unde am ajuns urcând din greu o întreagă evoluţie a devenirii. Şi suferinţa asta m-a ajutat să devin mai deştept, mai clar. Mai eu însumi. Mai bun, în ultimă instanţă.
Aşa că sunt bun împărtăşind-o şi pe ea din suferinţa Bocetului!
De fapt, i-am spus, nu sunt nici rău nici bun, sunt numai singur şi trist. Atât şi nimic mai mult. Ţi-l spun, dacă e să fiu sincer, fiindcă poartă-n el un mare tâlc.
Le recitasem şi explicasem Bocetul şi Mirelei şi, înainte de ea, Dinei-cea-blondă-de-la-Biofarm pe aceeaşi alee a Herăstrăului, celei de-a doua într-o dimineaţă de toamnă caldă când ieşisem cu ochii cârpiţi de somn din schimbul de noapte şi veniserăm aici să ne plimbăm. Iar mai apoi, când Mirela şi Liviu au fost, în februarie, la Bucureşti, Mirelei. Aleea fusese odată potopită de vraja roşie a naturii, iar a doua oară de vraja roşie a Mirelei. Fac şi refac, iar şi iar, aceleaşi trasee, comit şi rostesc aceleaşi fapte şi vorbe.
Dar Sâmbătă, Mariei, pentru întâia dată, i-am dezvăluit că motivul pentru care îi iniţiez pe toţi în taina Bocetului nu este nici bunătatea şi nici măcar răutatea mea, şi că nu am aşteptat de la niciuna dintre ele să se pătrundă de tâlcul cântecului de la început. Că o să vină şi asta, însă mult mai târziu, abia după ce vor fi suferit şi se vor mai fi zbătut şi ele, ca mine. Şi că eu nu fac decât să le indic anticipat locurile prin care ele să meargă cu mintea şi sufletul în desluşirea lui, însă abia atunci, altădată, în viitor.
Asta este noima de a fi a Artei. Şi noimele religiei şi filozofiei tot aşa ar trebui să fie şi ele. Iar bocetul laponului murind este, tocmai de aceea, o întreagă religie şi filozofie. Un poem. Dar, cum întreba Holderlin: „La ce bun poeţi în vremuri sărace?”
Eu am opus, cândva, Bocetul lapon, ca pe o replică specifică, puternică şi plină de vitalitate, creştinismului, doctrinelor orientale, lui Mircea Eliade… Bocetul meu era şi el un răspuns, o poziţie înaintea universului vieţii şi morţii. Mai ales al Morţii. Exista ceva comun în cântecul acesta fără sfârşit al Morţii şi rânjetul dacilor la porţile Infernului. Ceva ce semnalează o profundă aplecare şi pătrundere peste fântâna fără sfârşit. Fiindcă eu cred că înţeleptul are datoria de a se gândi la moarte. Nu mai ştiu ce gânditor a spus că filozoful trebuie să se aplece asupra vieţii şi niciodată să nu-şi lase intelectul să se întoarcă spre moarte fiindcă, cică, ar fi inutil. Verdictul acesta este o prostie, indiferent cine l-a emis. Fiindcă rolul raţiunii este să lupte veşnic împotriva iraţiunii. Într-unele zone ale Cunoaşterii, oricâtă lumină s-ar arunca, nu este niciodată lumină. Tocmai acolo este frontul unde mintea se întoarce, şi trebuie să revină, iar şi iar, pentru a se război, deapururi, cu propriile limite.
Joi seară, în dormitorul Casei tineretului din Timişoara, discutând despre textul meu Săritorii în gol, încercasem să-i explic asta lui Bogdan. Dar lui Bogdan nu-i recitasem Bocetul mortuar lapon. Aşa cum nici Mariei nu i-am expus rolul raţiunii de a se întoarce iar şi iar asupra morţii. Mariei, când ea mi-a spus să am ochi frumoşi, i-am zis doar: „Nu! Nu privi în ei! O să cazi!”, vers de prin Tudor George de pe undeva.
(Aici mă voi întrerupe din nou. S-a isprăvit programul meu de lucru, e ora două. Plec la Aurora, care mă aşteaptă.)

Luni 30 mai 1983 – acasă

1.
Un Adevăr cu caracter sistemic nu are nici o importanţă de unde îl începi în expunere şi unde îl termini. Această constatare datează de cel puţin două mii de ani şi aparţine, consemnată istoric, peripateticienilor. Însă Merişca şi Ceauşu, în 1979 – după Consfătuirea de la Oradea, au făcut mare haz pe seama referinţelor mele la peripateticieni şi la axioma asta a lor. Într-unul dintre Quarkuri m-au şi poreclit „Grămescu peripateticianul”.
Pot ei să se amuze până le-o veni acru, ştiu eu ce ştiu!
Când eram puşti, pe la vreo 17-18 ani, voiam „să ajung pictor”, sau „să mă fac pictor”, nu mai reţin cu precizie formula folosită. În vederea acestui ţel mă străduiam să-mi compun un „stil”, o poză şi o mină anume pe care să le pot respecta după aceea, aşa cum aflasem eu din vieţile romanţate că procedează adevăraţii artişti. Pentru a mă informa cât mai temeinic îi studiam pe Salvator Dali, sau pe Van Gogh, sau pe mai ştiu eu cine. Nemaipomenit ce-i mai studiam. Ei bine, şi eram disperat că eu nu sunt capabil să găsesc nimic. Nimic nu mi se potrivea, iar compoziţiile mele nu mă reprezentau de fel şi, de-aia, nici nu erau nimănui de vreun folos. Existau, în unele din mâzgălelile pe care le comiteam frenetic şi oarecari elemente ale mele, ce-mi aparţineau, dar numai frânturi, bucăţele, cioburi de mine, nicidecum Întregul, sistemul meu care, probabil, nici nu prea era el pus la punct pe-atunci. Şi, tocmai de aceea, desenele mele erau false, neadevărate şi imperfecte.
Apoi, într-o bună zi, am descoperit Marele Truc, „şmecheria” Artei. Ca să fiu eu nu trebuia deloc să mă străduiesc să fiu neapărat în vreun fel anume. Şi iar, stilul meu cel mai caracteristic se manifesta tocmai când nu încercam să-i fiu consecvent. Că nu trebuia să mă intereseze cum compun, ci să compun aşa cum îmi vine şi cum simt că exprim ce am de exprimat, iar filozofia, critica şi concluziile să le trag abia după aceea dacă simţeam nevoia, dar că nu erau niciuna dintre ele strict necesare procesului de creaţie al unei opere de artă, putându-se crea foarte bine şi fără ele. „Arta, sau vorbeşti despre ea, sau o faci”, cum spunea Van Gogh.
Am executat atunci un desen care, din prima clipă mi-am dat seama că mă reprezintă integral. Nu mai semăna cu nimeni şi nimic din tot ce „studiasem” cu atâta zel. Era, prin compensaţie, eu, pe de-a-ntregul.
Eu-l acesta era însă inconstant şi discontinuu, nu avea nici o „unitate”, nici de stil, nici de ritm, nici de nimic. Era o rupere frământată, stufoasă şi încărcată cum nu mi-a mai fost niciodată dat să mai văd la altcineva. Ţesătura de linii fine era întrepătrunsă cu pete lăbărţate, într-o dezordine necenzurată de nici o „regulă” prestabilită.
Dar tocmai năzbâtia asta mă reprezenta. Opera aia eram eu, cel de atunci, cu toate ale mele. Era o operă împlinită. O capodoperă. Fiindcă descoperisem marea taină a Artei: pentru a da ceva cu adevărat valoros trebuie să renunţi să mai pui accentul pe elementul secundar, şi nesemnificativ, şi ulterior creaţiei: adică pe stil. Unităţile de construcţie nu au nici o imporanţă. Ele sunt moduri de clasificare ale operelor folosite de scolastici – lingvişti, critici – în catalogarea multitudinii de creaţii deja executate. Dar fiecare creator autentic îşi descoperă propriul drum şi Adevăr, dacă este realmente un artist de valoare. Ceea ce are importanţă nu este maniera în care se exprimă, ci eul său, Adevărul, dacă există şi dacă este făcut accesibil, într-un fel sau altul, spectatorului.
Nu, capodopera mea nu era o operă de artă! Ea era altceva. Era Grămescu. De pretextul artistic se slujea doar ca de un pretext, adică imaginea reprodusă acolo nu era decât un suport întâmplător prin care eu să-mi pot exprima şi face să transpară Adevărul, al meu, inconfundabil şi de necontestat.
Cu discursul meu perpetuu simt că se petrece acelaşi fenomen. Vreau ca el să mă reprezinte. În rest, amănunte nesemnificative, forma pe care o va lua – că va fi roman, sau eseu, sau nuvelă, poate fi orice şi, aşa cum am mai arătat, chiar este, răspunzând până şi definiţiei romanului după Standhal: „o oglindă purtată de-a lungul unui drum”. Drumul meu e Timişoara. Dar nici asta nu-i esenţial. Nici faptul că în naraţiunea mea sunt implicate multe personaje urmărite cronologic pe parcursul unor unităţi mari de timp. Nici faptul că m-am oprit cu obiectivul atenţiei naraţiunii asupra unei zile ca o fereastră prin care se poate străvede Întregul. Nici caracterul de „Jurnal de scriitor” al istorisirii, cu datarea ordinei şi timpilor creaţiei. Nici faptul că textul are unele referinţe filosofice. Nici aluziile critice cu care punctez povestirea. Nu acestea îi conferă valoare. Pot exista şi romane, şi nuvele, şi jurnale, şi eseuri neinteresante şi fără valoare. Ceea ce este important în discursul meu este Adevărul din spatele acestor formule. Adevărul meu, de Sâmbătă 29 mai, de la Timişoara.
Momentul ales de naraţiunea mea nu este aşadar ales la întâmplare, deşi existenţa lui atunci şi acolo are, desigur, un caracter întâmplător. Dar dacă nu ar fi fost atunci, ar fi fost altă dată.
A fost însă atunci. Şi voi porni şi mă voi întoarce, fie şi de o mie de ori, la clipa care mă interesează, până când voi reuşi să-i exprim exact şi integral conţinutul. Că, astfel contorsionată, naraţiunea se va asemăna cu Tristram Shandy al lui Sterne, că se va găsi poate cineva care să-mi reproşeze influenţele Faulkner-iene, sau Cehoviene, sau Dostoievski-ene, sau Proust-iene, asta nu mă preocupă defel. Asemănările şi paralelele posibile sunt fenomene de moment. La sfârşit, din textul acesta se va revela o singură personalitate: a mea! Abia după ultima pagină să răspunzi, cititorule, mesajului meu unic şi irepetabil! Abia atunci să judeci dacă a fost pe măsura promisiunii mele de a-ţi transmite ceva important, sumă a comunicărilor mele cu tine!
Ce am eu de spus, acolo îşi va încheia rostirea. Nu pot să nu procedez aşa şi nu pot să nu mă împlinesc. Nu pot să-ţi aduc „prinosul meu de slavă„ imperfect sau incomplet. Fiindcă dacă aş proceda aşa nu aş mai putea să-mi depăşesc punctul mort şi, în toate scrierile mele ulterioare ar însemna să mă întorc iar şi iar asupra punctului nelimpedei împliniri. Dacă nu aş reuşi să îmi exprim Adevărul acum, nu aş putea trece mai departe către alt Adevăr. Adevărul, pentru a te putea uşura de povara lui, trebuie imortalizat. Mumificat pentru eternitate, sau pentru ce înţelege omul prin asta.
În consecinţă, voi întoarce, pe toate părţile corpul complex al zilelor acelora până când Clipa o să-şi stoarcă întregul ei tâlc, pe care ţi-l voi dărui.
Gândeşte-te, prietene! Am 32 de ani şi nu mai am vreme! La vârsta mea, Cristos îşi elaborase deja sistemul ce avea să-şi lase mii de ani amprenta în Istorie. Ambiţiile mele nu tânjesc mai prejos. Că nu se vor împlini pe măsura aspiraţiei? este firesc, dar aspiraţiile oricărei opere trebuie să vizeze ultimul pisc. Altfel, efortul creaţiei nu ar mai avea nici un sens.
Dacă mă exprim pe mai multe planuri să ştii că şi de conceput tot aşa concep. Sunt piste paralele fiindcă aşa mi se reprezintă mie realitatea interioară când mă aplec asupra ei. Sunt inconsecvent. Sau, cum îi spuneam Mariei, sâmbătă: „Nestatornicia îmi este singura statornicie; sunt statornic doar în nestatornicie. Şi nici măcar în nestatornicie. Poate că mi-ar place să fiu astfel. Dar îmi am şi eu statorniciile mele de care nu pot să mă dezbar”. Însă aşa sunt. Şi aceasta ţine tot de Adevărul meu, important şi grav.
Discursul îmi va fi, şi el, aşijderi: nici filozofic, deşi nu tocmai lipsit de o anumită filozofie, nici eseu de estetică, deşi nu vor lipsi unele note critice, nici livresc, deşi şi livresc, nici roman, nici jurnal, nici făcătură, nici realitate concretă. Pentru că aşa sunt şi eu: cu toate că sunt câte ceva din fiecare, nu sunt în mod statornic, iar ca să pot crea o lucrare închegată stilistic ar însemna să mă regăsesc în ea, înstrăinându-mă de mine, deformând Adevărul. În Clipă, sunt într-un fel sau altul. Dar aşa suntem cu toţii. Iar a compune o lucrare unitară stilistic, fie ea roman, eseu sau sistem filozofic, înseamnă a te denatura pe tine, a fi continuu „romancierul”, sau „filozoful”, sau „criticul”, ceea ce, lăsând la o parte că denaturează şi ciopârţeşte Adevărul (fiind, de aceea, în caz de reuşită, nu o reuşită, ci un eşec de exprimare şi un fals), mi se mai pare şi ridicol. Nimeni nu este, dacă nu-i cumva complet ţicnit, în toate clipele vieţii sale, „literatul”, sau „filozoful”. Altfel nu ar putea să mai defece, sau să facă dragoste, sau să îmbuce! Şi, în cazul respectiv, ce-mi pasă mie de Adevărul unui sonat? Dacă vrei să te exprimi pe tine (operele unitare fiind, în acest sens, construcţii prin care, în limitele genului propus, nu te exprimi decât parţial), nestatornicia şi nebulosul ambiguu al complexităţii sunt singurele feluri concludente de a o face. Iată una dintre axiomele Adevărului meu. Exprimarea persoanei este o eternă divagaţie retorică, un discurs perpetuu.

2.
NEMULŢUMIRE FUNCIARĂ






Marţi 31 mai 1983

Sunt la serviciu. Este ora şapte şi ceva. M-am aşezat să scriu.
De dimineaţă am întârziat o jumătate de oră. Aşa încât am pus clorul în grabă. De aceea sunt ud fleaşcă. Azi mai am de făcut şi „regenerarea” la staţia de dedurizare. „Regenerarea” asta înseamnă cărat cu cârca 6 saci a câte 50 de kile de sare, dizolvarea ei şi apoi trecerea saramurii prin instalaţie.

1.
Ieri când am ajuns acasă n-am mai făcut nimic altceva decât să mă culc. Aurora s-a culcat şi ea cu mine. Am făcut dragoste.
- Mă tem că iar ai rămas, am mârâit.
Abia a făcut un chiuretaj. Avem dreptul legal la întrerupere de sarcină şi anticoncepţie. Sunt un psihopat. Adică nebun.
- De ce? mă întreabă ea. Cum ţi-a venit ideea?
- M-am iritat. Am ajuns la concluzia, sper că nu schizo-paranoidă, în fine, cred că mă irit din cauza diferenţei de RH.
Avem diferenţă de RH.
- Când rămâi, probabil din pricina anticorpilor, mă irit.
- Ai făcut alergie la mine.
- Alergie la propriu, precizez.
- Şi la propriu, şi la figurat, râde ea.
Are febră. Îşi pune termometrul. 37 cu 5.
- Să-ţi faci mâine analizele, îi recomand.
Lucrează ca înregistrator-medical la un laborator de policlinică de copii.
- O să-mi fac „viteza” să văd dacă există vreo infecţie. De fapt ar trebui să fac un ASLO, e mai sigur. Dar ASLO ţine prea mult. Dacă îmi iese prost „viteza” mă duc la Meşterul Găurică.
Râd. Râde. Îmi explică:
- Aşa-i spun colegele mele.
După discuţia asta am stins lumina să ne culcăm. Dar nu puteam adormi. Aş fi vrut să mă scol şi să scriu ceva. Însă eram prea obosit. Trebuia să dorm! M-am dus totuşi până la masă şi mi-am notat, pe întuneric cu majuscule, expresia „nemulţumire funciară”, să n-o uit. Indiferent ce face, un bărbat de vârsta mea resimte numai nemulţumire. Un bărbat adevărat, vreau să zic. Eu, adică.
(Victor, colegul meu cu două degete tăiate s-a pus pe bătut frenetic într-o tablă, chiar lângă mine. El are treabă, bietul om. Suntem la serviciu. Dar mie îmi vine să-l…
Totul e aiurea. Orice aş face, degeaba! Totul e aiurea şi fără noimă şi nu pot scăpa în nici un fel de sub imperiul nonsensului. Orice fac. Degeaba.)

2.
Cu toate că venisem de miercuri la Timişoara, de două zile, vineri 27 mai de dimineaţă, făcând bilanţul, nu-mi ieşea la socoteală decât ce făcusem o zi. Îmi lipsea una din zile. Din 48 de ore, o zi întreagă, eu nu făcusem nimic. Viu fiind, nu existasem.
Într-adevăr, după ce sosisem aici, în afară de faptul că o aşteptasem pe Mirela, nu puteam consemna absolut nimic remarcabil întreprins de mine. Mă fâţâisem de colo-colo degeaba şi mă uitasem pe pereţi. Joi, dimineaţa, venise şi multaşteptata. Numai că, după ce mă întrebase care e „Vampiru’” şi declarase că nu l-ar fi recunoscut doar din descrierea mea anterioară, îmi zisese „stai niţel” şi dispăruse ca măgaru-n ceaţă. Apoi se luptase cu Iulian în pistoale cu apă. Şi abia către seară mi-a trăsnit mie prin dovlete că mă evită.
- Mă eviţi? am consultat-o când am prins momentul de trecea roşcovana pe lângă mine „ca avionul în picaj mutându-mi freza de pe dreapta pe stânga„ (imagine plastică de expresie patent Dan Apostol).
- Cine, eu? Nu. Stai un pic.
„Câte-un pic, pic, pic, câte-un pic, pic, pic, pâ-ână n-o mai rămânea nimic, câte-un strop, strop, strop, câte-un strop, strop, strop, pâ-ână-o să facem dop!” i-am cântat eu, galeş, în minte.
Era clar că mă evita. Se tot fredona cu Iulian, cu celălalt ţânc de la Craiova, până şi cu Viorel pe care, cel puţin mie aşa-mi scrisese, nici nu-l mai putea vedea în ochi fără mască de protecţie. Cu oricine, numai cu mine nu.
Emilia trecea ca un ştergător de parbriz încolo şi încoace, Ana-Maria freca mangalu’ şi ea importantă nevoie mare (şi mică), Ghidoveanu intrase în pământ şi doar Maria îmi mai spunea câte ceva drăguţ când şi când, atunci când se oprea prin preajmă să-mi zâmbească.
Până şi junioara aia mică, Dana, se „retrăsese” cu Lucian Merişca, probabil în speranţa să ia şi ea un premiu, ca Almira.
Almira (Negoiţescu) a fost copilul-minune al Bucureştiului. Un talent precoce absolut cert. Descoperită de Angela Popescu, mama Anei-Maria (Angela P. era pe atunci corector la Scânteia Tineretului şi nelipsită de la cenaclul pionierilor Sapiens – apoi nelipsită de la toate cenaclurile noastre), redescoperită (Almira) de Mironov în perioada în care luase el în braţe copiii şi, încă o dată recunoscută şi de mine care sunt un cusurgiu atunci când e vorba de genii precoce, pe care sau sunt gelos – că şi eu oi fi fost, la vârsta lor, dar pe mine nu m-a luat nimeni în seamă, sau efectiv nu cred în genialitatea asta nematură despre care afirm şi o consider că e mai iute o mimare a talentului şi măiestriei decât propriu-zis talent şi măiestrie – pe Almira însă o acceptaserăm cu toţii şi toţi îi dăduserăm, care mai de care, sfaturi şi lămuriri, o încurajaserăm în cor şi o lăudaserăm peste tot; Almira era o fetiţă tare ambiţioasă şi orgolioasă. La Sibiu au bufnit-o lacrimile când s-au anunţat premiile şi ea nu primise nimic, iar la Bistriţa, în toamnă, m-am trezit în faţă (făceam parte din juriu) cu un text al ei semnat, cică: Dan Merişca (scris la maşină) şi Almira Negoiţescu (adăugat cu un Rotring). Marea „colaborare” mare a luat premiu. Deşi am făcut şi eu parte din juriu mă întreb şi acum dacă textul acela (Hăitaşii) a fost premiat chiar pentru că a semnat şi Merişca pe text, pe textul ei, fiindcă Merişca, în afară de nume, nu mai contribuise decât cu o foarte modestă redactare. Eu, care auzisem textul ei mai înainte, la Solaris, în forma exclusiv Almira, am putut să-mi dau seama de asta imediat.
În tren spre Bucureşti, la întoarcere, am luat-o pe Almira şi, împreună cu Ştefan, i-am făcut morală: „Măi fetiţă, prea repede ai început să fii dispusă a accepta orice compromis pentru un amărât de premiu. Cam alergi după hârtiuţe frumos colorate, ai uitat că Arta nu are drept scop să te caţeri pe piedestaluri, ci „să le faci oamenilor o mare bucurie”! (Andrei Rubliov)
De atunci Almira nu a mai călcat prin nici un cenaclu şi nici telefoane nu mi-a mai dat să-mi citească ultimele ei scrieri şi să-mi ceară părerea.

Vineri dimineaţă, la Timişoara, descopeream uluit că nu-mi mai găsesc o zi din viaţă, o zi din importanta mea viaţă pe care n-am timp nici s-o trăiesc, nici s-o mor şi eu ca oamenii. Vineri am stat însă la pândă, retras în mine însumi, să văd: este adevărat? îmi trec zilele chiar aşa, degeaba? îmi irosesc viaţa fără nici un rost?
Aşa era! Vineri, numai seara a avut, cât de cât, o oarecare noimă. Dar o noimă a lipsei de noimă.
Stabiliserăm să organizăm „un cenaclu ad-hoc nocturn” – termenul a fost lansat de mine cu ocazia Consfătuirii de la Sibiu şi a fost, de atunci încoace, fenomen şi denumire recunoscute şi acceptate oficial de organizatorii celorlalte întruniri SF.
Au participat şi Hanu. Şi Paligora. Secu ne pusese la dispoziţie cheile Sălii de Protocol. Dar Lavinia, o tipă din Cluj care se considera afiliată, de fapt, la Iaşi, că făcuse acolo facultatea, Lavinia, pe care nici în clipa de faţă nu sunt pe deplin lămurit dacă era „parteneră”, ca să zic aşa, lui George Doru Pruteanu (de la Iaşi), sau lui Lucian Hanu, Lavinia asta, a insistat că nu şi nu, să ţinem cenaclul „la ei în dormitor”, adică la ieşeni.
- Bine, dar o să fie mult mai incomod decât la Sala de Protocol unde sunt mese şi scaune…
- Ba nu. E mai comod în cameră: sunt şi paturi…
- Câte? o întreb eu, demonstrativ.
- Şapte.
- Iar noi suntem pe puţin 50.
- Ei, nu-i nimic. Unii să se ducă să se culce. Avem şi nişte „trotil”, dar nu pentru toată lumea…
- Eu oricum nu beau, dar mi se pare incorectă „segregaţia” voastră.
Până la urmă a fost tot cum a zis ea. Ne-am aciuit care pe unde. În cameră, deşi era mare într-adevăr, domnea o semiobscuritate de dormitor.
Toată lumea a prins a se agita, şi s-au tot agitat aşa cam preţ de un ceas. Unii veneau, alţii plecau. Vampiru’ încerca să desfacă, folosindu-se de un cuţit, partea metalică de protecţie a unei lămpi de pat ca să tragă două sârme să pună un mag(netofon). Ce nevoie era de mag la cenaclu nu m-am prins.
Mă plictiseam. Mirela se tolănise într-un colţ de cameră printre craiovenii ei. Mă uitam la ei şi mă tot întrebam de ce oare, la prânz, mai merseserăm eu şi Ghidoveanu la Gară împreună cu ei să-l aşteptăm pe Liviu dacă ei nici nu discutau cu noi, făcând separatisme de genul ăsta? Iaca, de ce?: un fel de a ne fâţâi şi noi fără rost, aşa cum făceau toţi pe aici. Oameni fără nici un Dumnezeu, tăndălind trei zile fără treabă şi dându-şi şi ei importanţă, ce să facă?

(Am fost întrerupt. A sunat la telefon maistrul Victor. Maistrul este şeful meu imediat ierarhic. Mai pe la început am avut cu el niscai conflicte. Probabil s-a simţit ofuscat că nu-i acordam cine ştie ce importanţă, că nu mă tăvăleam în noroi înaintea lui cu „săru’mâna conaşule”! La un moment dat mi-a făcut chiar şi un raport la „şefii ăi mari”, la ingineri. Dar înaintea inginerilor fusesem umil: „săru’mâna conaşule!” aşa încât, spre nemulţumirea maistrului conflictul s-a aplanat fără urmări. Dar, de atunci, deşi până la urmă am ajuns să ne zâmbim unul altuia făţarnic, ca două cutre ce suntem, maistrul mă ţine totuşi de rău.
- De ce eşti sus? mă ia el în primire.
Aici sunt două niveluri de subsol: unul sus, Tehnicul, şi subsolul al doilea, „la şobolani”, unde-i Staţia mea de dedurizare a apei şi Laboratorul.
- De ce nu stai în Laborator? se răţoieşte el la mine.
În „Laborator” nu există nici măcar un scaun. Este o încăpere de ciment, cu ciment ud pe jos, fără aerisire şi cu pompele staţiilor urlând neîntrerupt alături.
- Nu am pe ce să stau, spun. Nu-i nici un scaun acolo.
- Ia-ţi de la gunoi o lădiţă de lemn până-ţi faci o băncuţă, ceva. Şi nu mai sta prin alte părţi! Acolo e locul tău! De-aia ţi-am făcut Laborator!
De parcă mi l-ar fi făcut el personal, ca pe un mare hatâr. De parcă nu eu lucrasem patru luni de când eram angajat aici, ca hamal, ca necalificat la construcţii, cu „nea zidaru”, cum îi ziceau ăştia de pe-aici („nea Arhitectu’” – a nu se confunda cu Victorin! - cum îi ziceam eu, în băşcălie).
Ce porcărie! Ce mizerie! Ce javră şi maistrul ăsta!)

La şedinţa aia nocturnă de la Timişoara domnea, precum am spus, o agitaţie de nedescris. În du-te-vino-ul general, sfidând aprinsul-stinsul luminii, sfidând magul pornit de sabotori „neintenţionat”, ei nerăbdători să danseze mai repede decât să stea la gargare, au citit Dănuţ Ungureanu, Viorel şi Ştefan. Nu se înţelegea nimic.
Eu mă cocoţasem cu posteriorul pe o masă. Angela Popescu făcuse şi ea acelaşi gest. Poziţia era deosebit de incomodă.
- Mă laşi să mă sprijin de tine? m-a întrebat Angela în şoaptă. Mă doare spatele stând aşa.
Aş fi preferat să se sprijine cu spatele de mine Ana-Maria, fie-sa (miss Guranda 1982) care avea 15 anişori. Dar nu puteam să-i spun asta Angelei.
- Sigur! Te rog! i-am răspuns.
Angela, pe tot parcursul lecturării textelor şi-a luat de zor notiţe.
Pe uşă continua frecuşul: mai veneau, mai plecau, Tonceanu-Vampiru’ se juca la lampa aia de pat de-o înnebunise, Lavinia, şi apoi şi alţii, mai recalcitranţi, vorbeau din ce în ce mai tare, încercând să acopere lectorul cu orice preţ, Ceauşu făcea oficii de chelnăr: împărţea „trotilul” la bacho-mani. Nu eram decât câţiva care ne încruntam, forţându-ne disperaţi urechile, să înţelegem ce mormăiau bieţii autori pedepsiţi să citească.
După ce a terminat şi Ghidoveanu lectura, am spart gheaţa:
- Aşa nu se mai poate! am ridicat vocea să acopăr rumoarea generală. S-au citit două dintre cele mai bune texte bucureştene, s-a mai citit şi un text craiovean care, vă rog să mă credeţi, îmi e imposibil să mă pronunţ dacă a fost rău sau bun fiindcă n-am auzit mare lucru din el din pricina forfotei (auzisem eu destul cât să-mi dau seama că textul lui Viorel era o clismă – expresie critică patent Dan Merişca, GM 1989 – cu apă încropită, dar nu ar fi fost deloc strategic să afirm asta) şi, cu toate că textele de la Bucureşti le ştiam dinainte, nici pe ele nu le-am putut urmări din pricina zgomotului. E inadmisibil! Poate o să vă văicăriţi iar că textele au fost lungi. Dar acesta nu e un criteriu şi nu aţi făcut zgomot că vă plictiseaţi de atâta ascultat, fiindcă nu puteaţi fi plictisiţi mai înainte de a se începe lectura. Nici faptul că suntem mulţi adunaţi aici nu e un argument. Am fost, pe vremuri, şi la cenacluri de sute de oameni şi, în timpul în care se lectura nu auzeai o şoaptă. Spectatorii respectau autorul. Bun, rău, cum o fi, îl asculţi şi, dacă nu v-a plăcut, când termină el lectura, iei cuvântul şi-l „desfiinţezi”. Uite, la cenaclul lui Barbu, sau la cel al Luceafărului…
- Noi nu suntem aici la Barbu sau la Luceafărul! mă întrerupe cineva – cred că isteţul fusese Ceauşu.
- Nu-i asta ideea. Dacă nu avem chef de cenaclu, nu ne sileşte nimeni să facem cenaclu şi nu are sens să mai insistăm. Putem să o dăm pe bune pe serată dansantă şi gata! Însă nu cred că ăi mai mulţi dintre noi am străbătut obositorul drum de câteva sute de kilometri pentru un ceai dansant.
După aceea a intervenit Lucian Hanu. Cică: „De ce să minţim, niciunul dintre noi nu prea are chef de cenaclu”.
În numele cui o fi vorbit? Cine-l delegase să zică asta?
Lavinia a dat buzna şi ea: „Pe unii nu i-a invitat nimeni aici! Vor să stea cu noi? Bine. Nu le convine? La-revedere!”
- Bine, domne! zic. Mă scuzaţi de deranj! Salut!
Mă scol şi ies.
- Mihai! mă strigă cineva din urmă.
Mă opresc. Al dracului ce nu aveam chef să mă culc.
Lucian Hanu.
- Nu fi supărat pe mine, zice. Adevărul este că oamenii nu prea au chef de cenaclu în seara asta.
- Nu fi tu supărat pe mine, zic. Şi adevărul adevărat este că oamenii nu prea mai au chef de cenaclu în general, nu numai în seara asta.
Ne-am rătăcit într-un schimb reciproc de politeţuri de bronz şi imortele de hârtie creponată.
- Ştiu că n-are sens să insist fiindcă n-ai cum să te întorci acolo acum, însă te rog să nu fii supărat pe mine.
- Da, nu prea mai pot să mă întorc după ce am fost pur şi simplu dat afară. Dar nu sunt supărat pe tine. N-am de ce.
El a intrat înapoi „la cenaclu”. Eu m-am dus în cameră să răsfoiesc Antologia Alfa şi să-mi recitesc textele alea vechi de-acolo să văd ce porcării or mai fi şi ele.
În dormitor lumina era aprinsă. Fachiru’ scria. Mi-a spus nu-ştiu-ce. I-am răspuns nu-ştiu-ce. Fleacuri.
Textele din Antologie erau cumplite. La cele două care mai apăruseră şi în Aporisticon (variantele din Antologie, fiind mai vechi, erau şi imperfecte, cu greşeli de dactilografiere necorectate; nici măcar nu le confruntase cineva cu variantele din volum fiindcă ar fi făcut imediat şi fără nici un efort corecturile de rigoare) se adăugase un singur text inedit. Pe vremuri îl considerasem „o bombă”, un „text tare”. Nu era nimic. O referinţă la Cadmos pe o lume în ruine. Nici o scofală. Şi atât de încâlcit scris că puteam fi sigur că n-a înţeles şi nici nu va înţelege nimeni poanta încifrată în el.
M-am culcat nemulţumit. Mi-am recitat singur, printre dinţi, din Macedonski: „M-am uitat la fericiţi: i-am văzut nemulţumiţi”. Eram sictirit şi din pricină că, deşi nu sperasem eu prea convins una ca asta, mi-ar fi plăcut totuşi ca măcar unul dintre cei de la „cenaclul vesel”, bună parte dintre care fuseseră „făcuţi oameni” şi cu aportul meu dezinteresart (îmi spuneam eu cu oarecare trufie compensatorie), Mirela măcar, dacă ăilalţi nu, să vină după mine să-mi spună „dă-i dracului! Ce te iriţi şi tu aşa pentru un fleac, pentru nişte nătărăi! Mai bine citeşte-mi ceva, că eu pentru tine am venit aici, să profit de ocazia de a te vedea şi a discuta cu tine vreme de câteva clipe de neuitat”. Dar nici vorbă de asemenea năzbâtie. Numai Hanu schiţase un gest, cât de cât. Mirela? Mirela nimic. Mirela era de fontă, de fier forjat, de gresie, de malahit.
Am adormit surprinzător de repede. Oricum, mult mai repede decât mă aşteptasem să o pot face, aşa, enervat de ultimele evenimente şi cu lumina-n ochi (Fachiru’ crea în continuare: „cu un picior în groapă, dar cu celălalt scria, scria, nu se lăsa!” – vorba lui Arghezi). Am visat că pixul cu care scriu acum, chiar acesta din mâna mea, un pix ordinar de 9 lei, un „creion mecanic cu grafit, model Tehnician” (bine că nu model Laborant!) nu mai avea în el decât un ciot de mină, şi când am încercat să-i potrivesc bucăţica aia infectă de cărbune între petalele sistemului de apucare al mecanismului de prindere din vârf am rămas cu o petală dintr-alea de metal între degete, privind cu jale, ca milogu’, scula numai bună de aruncat la coş, întrebându-mă în sinea mea: „Ei, acum ce o să mă fac? Să vedem cu ce o să mai scriu”! Visul nu a durat decât o clipă şi cred că aplica inconştient o extrapolare fără noimă, o întâmplare reală, similară întrucâtva, petrecută în copilăria mea amărâtă de „şcoler”, când mama abia găsea cei câţiva lei să-mi cumpere câte-o unealtă din astea de scris, pe care eu, ca orice copil, o dădeam gata deîndată, bântuit însă de nişte remuşcări cumplite, cum Religia şi Justiţia nu prea au reuşit să infiltreze în suflete, indiferent de ce mijloace s-au slujit.
Când am deschis ochii, Fachiru’ se culcase şi el, nu mai compunea. Chiar în clipa în care adormeam la loc au apărut şi Vampiru’, Omul-Negru-Şi-Păros şi Junele Bogdan (Novac). Discutau cu aprindere ceva, dar eu am adormit instantaneu. Mi se brehănea mie de discuţia lor. Probabil comentau evenimentele de la cenaclu’-lu’-peşte-fript. Şi vaca aia de Aurora, care rămăsese acasă în loc să fie una cu mine acum, „la bine şi la rău”, cum ne citise taica popa din scriptură îndatoririle soţilor din Iudeea antică. „Să nu mă incomodeze”, cică. Să nu mă incomodeze să ce? să nu mă incomodeze să fiu singur şi trist, evitat de paţachinele astea ce abia au primit buletin, ieşite pe Strasse la făcut ochi dulci sferturilor de măsură de la Iaşi, Craiova, ori mai ştiu eu unde?
„Nemulţumire funciară”, mi-a trecut prin cap termenul, şi nu pentru prima dată. „Sunt bântuit de o nemulţumire funciară”.
Dar îmi era lehamite să mă scol special ca să-l notez. Ştiam prea bine că până a doua zi o să-l uit, însă tot îmi era lene să mă scol doar pentru atâta lucru.

3.
Colectivul de sâmbătă dimineaţă dezbătea despre „necesitatea criticii SF”, că tocmai apăruse o fiţuică xerografiată a cenaclului Helion, numai şi numai cu texte de critică. După-amiază era programat alt colocviu „Sociologia literaturii SF”. La chestia asta cu „sociologia literaturii” eu am meditat toată noaptea (desigur, în somn) şi nu am reuşit să mă dumiresc dacă este vorba cumva despre sociologia personajelor din „operele de gen” sau dacă e o simplă exprimare nebuloasă a organizatorilor. Când m-am interesat asupra acestui aspect (la începutul şedinţei) unii au râs, dar organizatorii oficiali nu, aşa că tot nu sunt dumirit nici acum: se aşteptau din partea noastră studii serioase, statistici efectuate pe marginea umbrelor cu chip uman sau extraterestrian bântuind cugetele şi operele autorilor împricinaţi?
La necesitatea criticii toţi s-au repezit să înalţe osanale – aşa cum şi era de aşteptat – „necesităţii imperative” şi aşa mai departe. Temele astea propuse dezbaterilor îşi conţin în titlu, de cele mai multe ori, şi concluzia finală, motiv pentru care, dacă reuşesc să stârnească discuţii, discuţiile astea sunt bătaie de apă-n piuă, vorbitorii, rând pe rând, făcând probe de demagogie ca să se convingă reciproc de ceea ce sunt deja convinşi cu toţii chiar de la început.
Am fost singurul care nu a împărtăşit elanul general. De ce „necesitate”? Critica este un domeniu subordonat şi adiacent Artei; SF-ul este o specie încă în căutare de pieţe de desfacere pentru operele propriu-zise. Principalul argument pro-necesitate care le venise în minte antevorbitorilor era cel că „literatura SF ar fi încurajată de critica de gen”. Chiar aşa spus şi accentuat de gen. Am măcănit că expresia „critică de gen” implică existenţa şi a mai multor estetici: „Da, aşa e!” au scandat în cor apologeţii inepţiei. Bine, dar Estetica nu este decât una pentru toţi. Nu este frumos frumosul în SF, iar dincolo, în main-stream, urât”. „Ăăă!” au răspuns fanii, nemulţumiţi de deducţia mea. „Aşa e”, a aprobat cu voce mică un redactor al revistei Flacăra, rătăcit, nu se ştie cum (Angela Popescu zicea că ea „l-a adus”, dar Angela spunea multe…) printre noi. (Aici, la Timişoara, a fost prima dată când a apărut printre noi un redactor de la Flacăra – rog Istoria Literară să consemneze acest eveniment!) (Prima, dar şi ultima oară – GM 1986).(Ulterior, prin 1993, după o întâlnire la Craiova, a mai apărut un cretin, care s-a lipit la grupul Ponci, şi care făcea rebus şi integrame – GM 2004).
Am arătat apoi că, în general, Critica este un domeniu literar sterp şi arid, care suplineşte literatura autentică în spaţiile gazetăreşti care nu au cu ce să fie umplute când nu mai e „text” beletristic. Le-am mai arătat şi că nu prea e o afacere rentabilă. Le-am spus şi că are tendinţa să se transforme într-un univers în sine şi pentru sine, mâncând fără milă spaţiul editorial care ar trebui să fie destinat beletristicii. Le-am arătat tot! Le-am citat şi din Dostoievski: „unde sunt multe traduceri şi multă critică, este semnal că lipseşte adevărata literatură originală”. Le-am prezentat situaţia falimentară din punct de vedere economic a tuturor publicaţiilor axate eminamente pe critică, vezi: Caietele critice ale Vieţii Româneşti; vezi: România Literară, de când la 18-20 de pagini abia dacă publică două-trei maximum de literatură beletristică, restul fiind afectat, fără glorie, Criticii. Le-am zis şi că referinţele şi disputele pe marginea literaturii – scolastica literaturii – pot fi interesante şi cu oarecare rol educativ, dar numai pentru literaţi, pentru autori, iar nu şi pentru publicul larg, care sare prefeţele când ia să citească o carte. „Ce-mi pasă mie ce-a zis despre ea George Călinescu? Dacă o să-mi placă – e bună, iar dacă nu, poate zice orice – tot o porcărie rămâne!”
Am încheiat enunţând că SF-ul este un tigru-în-salt. Ce nevoie are de încurajări un tigru repezindu-se flămând să sfâşie? Este suficient să nu ridici între el şi pradă un perete de netrecut şi se va înfrupta el şi fără încurajări din atâta hoit literar cât o să-l ducă burta. Oricum, încă un fanzin e bine venit, dar cu o condiţie: să nu fie numai de critică!
Mi-am răcit gura de pomană cu surzii şi orbii. Am fost atacat imediat de Lucian Hanu („nu tot ce-i valoros este vandabil şi rentabil şi nu tot ce-i rentabil este şi de valoare” – adevăr de trei surcele, dar dacă aş fi îndrăznit să-i spun că nu-i aşa mi-ar fi dat, mai mult ca sigur, imediat în cap cu literatura pentru copii care este, în ultimii ani, într-adevăr sub orice critică dar se vinde în tiraje de sute de mii şi milioane de exemplare – iar eu n-aş fi putut, aşa, în trei cuvinte, să conving asistenţa unei întregi săli că literatura pentru copii este, în principiu, un gen deosebit de valoros dar că nu lucrările cretine au succes de public ci literatura cu acel specific ca atare, specia respectivă de literatură, sigla, de a cărei glorie profită, într-adevăr, o mafie de nenorociţi incompetenţi şi bătuţi de zei în cap) (Sf-ul este şi el un gen valoros în sine, chiar dacă nu sunt multe opere de valoare cu acest specific; rentabilitatea sa şi succesul de care se bucură la public este o măsură a valorii lui potenţiale chiar atunci când faptic este slab realizat şi, tocmai de aceea, el trebuie elaborat de oameni talentaţi, competenţi, care să educe prin valoarea operelor lor publicul, în caz contrar consumatorilor de SF scăzându-le nivelul cultural; precum se poate observa, deşi mă situez pe o poziţie exact în conformitate cu tezele oficiale, felul în care pun eu problema este taman pe dos decât e îndeobşte prezentată ea de tendenţionişti care, enunţând-o imprecis, îi schimbă sensul, făcând-o numai bună să râdă şi curcile pe seama ei).
Horia Aramă, care-mi punea beţe-n roate încă de joi prin întrerupere din expunere exact la punctele cheie, sabotându-mă cât putuse şi „trăgându-mă de urechi” în public să vadă lumea cât de isteţ e el, sare la mine şi de data asta. Pe Aramă îl considerasem până atunci prieten. Credeam despre el că e un gentilom. Un senior al scrisului. Aiurea! Nu era nici el altceva decât o paţachină, un saltimbanc pus pe sforării şi tras spuză pe turta proprie, în acest scop fiind dispus a se preta la orice micimi, la orice bâlci, la orice mascaradă! Ăştia ne erau scriitorii? Cu ăştia voiam noi să facem gaură-n cer ridicând statui în templul muzelor?
La discuţiile de joi, Secu mă întrerupsese tocmai când voiam să explic de ce cred eu că nu există şi nici nu poate exista un teatru SF – că teatrul este spectacol, adică o operă artistică la care publicul vine să vadă o vedetă, un star, care să se schimonosească şi scălâmbăie înainte-i întru cerşirea unui hohot de râs între două bătăi de gong (gongul îşi are şi el rolul lui foarte important în spectacol), în vreme ce SF-ul este în totalitate spectacol prin Idee, adică necesită efecte speciale (şi de aceea filmul SF nu numai că poate exista, dar a devenit chiar expresia cea mai specifică şi cu explozie a genului), miracol, paradox logic şi aşa mai departe. Şi Secu m-a întrerupt: „Să nu ne îndepărtăm de idee”. Ideea fiind, se vede treaba, să lăudăm în cor nemaipomenitul teatru al Anticipaţiei româneşti.
Înainte de discuţii fusese prezentat un ciuruc de piesă SF al lui Anania-şi-Bărbulescu. Eu nu lăudasem chisnovătura? – ne îndepărtam de subiect!
Iar Horia Aramă a pus capac cu inepţia pe care mi-a servit-o ca pe o ultimă şi incontestabilă mostră de folozofie în accepţiunea sa, ca pe un verdict emis de un for suprem care nu admitea recurs din partea împricinatului:
- Tu nu poţi vorbi, Grămescule, câtă vreme nu ai venit dimineaţă să vezi Piesa!
Ce-aveau observaţiile mele referitoare la posibilitatea sau imposibilitatea de principiu a existenţei teatrului SF cu Piesa de dimineaţă la adresa căreia eu nu făcusem nici o aluzie sau referinţă, habar n-am! Şi apoi, tpată lumea din sală, inclusiv H. Aramă, căzuse de acord că Piesa fusese o catastrofă.
După intervenţiile astea inteligente ale lui Secu şi Aramă, joi nu mai rostisem nici un cuvânt, ci mă ridicasem în tăcere şi plecasem din sală cât mai discret cu putinţă. Dacă ei nu erau capabili să fie nişte gentilomi, cineva trebuia să facă şi oficiile astea, nu? Iar după şedinţă, pe hol, când Aramă mi-a aruncat acru: „Dai cu bomba şi fugi!” i-am zâmbit doar, cu o privire clară şi senină cum nu mai abordasem de pe vremea când mai speram să intru, curând-curând, în Istoria Literaturii.
Dar, dacă sâmbătă dimineaţă a fost bălăcăreala cu „Necesitatea” şi „Critica de gen”, după amiază, prin compensaţie, a fost năzbâtia cu „Sociologia literaturii SF”.

S-au citit trei referate: două din Timişoara: George Terziu şi încă un tip căruia i-am uitat numele; şi un referat din Iaşi (de fapt de la Sângiorz-Băi, dar scris de un fost quasarist: George Doru Pruteanu). Timişorenii erau apă de gură Mărgăritar pentru nefumători. Fără vreo idee remarcabilă sub frunţile lor înalte şi pline de soare. Doru, în schimb (cu un stil mult mai bombastic decât al meu în Aporisticon, deşi eu eram convins că mai dihai ca mine nu se poate), afirma, nici mai mult nici mai puţin, aşa cum cu greu puteai desluşi ideile lui printre rânduri, că: 1) Anticipaţia este o artă angajată (asta nu-i o noutate, numai că el o spunea ca pe un cap de acuzare, ca pe o treabă reprobabilă: „se dau ei SF-iştii de zmei, dar tot javre sunt până la urmă”); 2) Sf-ul manipulează conştiinţele (asta iar nu-i nici o noutate, orice artă manipulează conştiinţele, numai că el prezenta caracterul acesta al literaturii SF ca pe un cusur, de parcă ar fi pretins cineva că Anticipaţia ar fi artă pentru artă); 3) că SF-ul e „căţelul” şi lătrătorul oficial al „regimului” (de parcă, dacă nu ar fi fost pe placul oficialităţilor UTC-ul ne-ar mai fi luat sub tutelă să investească în noi şi să ne ofere spaţii de publicare în revistele sale); 4) că e o artă conservatoare, cea mai conservatoare posibilă, şi 5) că arta, conservatoare sau nu, nu a „făcut niciodată revoluţii” (asupra acestui punct prefer să mă abţin, cu toate că Revoluţia de la Paris, din câte ştiu eu, s-a făcut cu Noua Eloiză a lui J. Jaques în mână, şi oameni de bună credinţă au murit cu scrierile lui Voltaire strecurate la piept sub surtucul militar, în Bolivia, Que Guevara a fost, şi el, literat, ca şi H. Rădulescu; în fine, se pot da multe exemple, dar, în principiu, disputa ar fi lungă şi poate că, într-adevăr, arta nu a făcut niciodată revoluţiile ci doar „a cântat”, rezonând sau nu în spiritul vremii).
Unele „descoperiri” ale Pruteanului apăreau expuse, cu mult mai puţină emfază, şi în Săritorii mei, numai că Doru o făcea ostentativ, ca şi cum ar fi pătruns el cu mintea nişte chestii nemaipomenite care nouă, cretinilor, nici nu ne-ar fi dat prin capete dacă nu venea el să ni le zică.
(n.a. – după 1989, Doru Prut. avea să ajungă Consilier ministerial la Sportul lui Mironov, dar nu pentru multă vreme. A fost destituit, sau retrogradat, cu toate pilele lui, diplomele de filolog şi premiile de SF-ist, dacă nu mă înşel pentru incompetenţă. – GM 2004)
N-am apucat să pleoscăi eu două vorbe că Aramă s-a şi năpustit pe mine cu o vervă de controversă politică de-ai fi zis că ne dăduserăm întâlnire aici între patru ochi la un pahar de vorbă să vorbim vorbe. Şi atunci n-am mai suportat provocarea şi l-am taxat:
- Adică dumneavoastră, maestre, sunteţi de acord că SF-ul este un fenomen conservator? Că-i angajat – e firesc să fie aşa: toate fenomenele artistice sunt angajate într-un fel sau altul; până şi Da-da-ul a fost angajat: era un protest împotriva aristocraţiei literelor şi a morgii academiste bântuind epoca şi organizând funeraliile festive ale „iluştrilor maeştri”; nu există artă pentru artă (şi iar l-am pomenit pe Dostoievski – asta a fost, desigur, o greşeală tactică: îl mai pomenisem şi de dimineaţă, şi cu o zi înainte, aşa încât păream „un om cu o singură carte”, dar ce puteam face? abia-l terminasem de citit şi eram încă urmărit de ideile sale: nu poţi parcurge Dostoievski – Opere în 11 volume în trei săptămâni şi după aceea să nu faci referinţe la el, măcar o vreme; unele afirmaţii ale Titanului literaturii ruse se legau de cazurile concrete cu care veneam în contact şi tezele lui mi se păreau mai competente decât ipotezele pe care le-aş fi putut însăila eu în doi timpi şi trei mişcări la botul calului ca să răspund unui ins obstrucţionist în dezbateri cum părea a fi Aramă ăsta care zicea, de pildă: „SF-ul este considerat de majoritatea oamenilor de litere drept un gen marginal în literatură”, şi eu îi replicam atunci: „Sf-ul este o derivată modernă şi tehnicizată a Fantasticului, iar Fantasticul nu cred să fie considerat de oamenii de cultură un gen atât de marginal câtă vreme Dostoievski, de exemplu, îşi subtitra şi autointitula o bună parte din opere „Povestire Fantastică”, sau câtă vreme Gogol, şi Cehov, şi Balzac, şi E. A. Poe, şi Turgheniev, şi Gorki, şi încă o mie de alţi cunoscuţi şi arhicunoscuţi au scris fantastic fără nici o repulsie sau discriminare faţă de gen. Că Zaharia Stancu n-a scris fantastic, aia e treaba lui. Dar cine e Zaharia Stancu alături de marii coloşi ai literaturii, până şi în limba română? Iar Ion Vinea, şi Caragiale, şi Ivasiuc, şi ceilalţi literaţi încălţaţi au scris şi fantastic fără nici o ruşine, şi nu cu scopul de a săvârşi „un mârşav comerţ cu mărunţişuri la modă”, cum se spune.
- Şi sunteţi de acord, maestre, că genul cu cei mai mulţi reprezentanţi socialişti: J. Verne, H.G. Wells, R. Bradbury (Aramă: - „Bradbury nu era socialist”; că pentru mintea lui socialiştii n-or fi fost decât membrii de Partid Comunist!), că arta cea mai protestatară, revoluţionară şi socialistă este conservatoare?
Doru Pruteanu: - Uite, acum, dacă tot pui aşa problema, o să-ţi fac eu lumină, o dată pentru totdeauna! Să fim lămuriţi: într-un regim socialist, socialiştii sunt conservatori!
Ce să mai zic? Mi-a făcut o lumină de se lăsase noaptea-n mahala! Unde eşti tăicuţă Lenin cu statul Revoluţiei tale perpetue! Bărbosule Marx, bătrâne Que, şi voi aţi murit de pomană! Doru Pruteanu a făcut lumină!
Aramă: - Tocmai tu, Grămescule, vorbeşti aşa? Tocmai tu spui asta? Tu pretinzi că SF-ul este o apologie a Socialismului?
Eu: - Cum adică „tocmai eu”? Sigur că „tocmai eu”! Mă consider un scriitor socialist!
Aramă: - Te pretinzi TU!
Eu: - Faptul că oi fi prezentat în vreun loc şi o critică la adresa unei defecţiuni din actualitatea imediată (deşi nu reţin unde), trăind într-un stat socialist, asta nu înseamnă câtuşi de puţin că nu port convingeri şi simpatii profund şi cu sinceritate socialiste! am pleznit, agasat. Criticile constructive ale unei imperfecţiuni se pot face de pe diverse poziţii: de pe poziţii retrograde, sau de pe poziţii avansate – de pe poziţii ideologice burgheze, sau de pe poziţii mai socialiste decât cele deocamdată aplicate în practică. Iar eu critic, atunci când critic, având în vedere perspectiva viitoare, comunistă, în care cred! Şi ca să crezi în comunism, sincer şi devotat, nu trebuie să fii neapărat membru de partid. Există şi comunişti ne-membri de partid într-un stat socialist.
Mi-am amintit cum tata, în 1961, când ieşise de la „studii” (şi le făcuse la Văcăreşti, la „spaţii verzi”, cum ar fi zis Fănuş Neagu – GM 2004), îmi spusese încă de la primele noastre revederi, ca să nu avem dubii: „Măi băiete, să ştii că eu cred şi lupt pentru Comunism, chiar dacă am stat la „coteţ”. Comunismul va învinge: Trebuie să învingă! Alţii pot să nu creadă în el, pot trăda, treaba lor! Nu au avut nimic de pierdut când s-au făcut comunişti şi nu au plătit cu nimic „convingerea” asta a lor. Dar familia noastră a plătit crezul acesta, cu sau fără voie, cu şapte boi, cu douăşase de ha de pământ, cu viaţa lu’ ta’c-tu mare, cu viaţa lu’ frati-meu Puiu mort pe front ca erou al luptei „de Eliberare”, cu anii mei groşi de „colivie”, cu toate câte au fost. Aşa că din punctul nostru de vedere prea l-am plătit scump ca să fie un vis, sau o minciună. Prea am suferit pentru el ca să mai vină acum cineva să ne spună că nu o să mai fie Comunism, ne-am răzgândit, o luăm de la capăt! Asta ar însemna că toate suferinţele noastre, şi hectarele alea, şi vieţile tuturor alor mei, şi viaţa mea, au fost risipite în vânt, de pomană! Ori asta nu se poate! E Comunism, şi va fi Comunism! Ţi-o jur!”
Mi-a rămas întipărită cu fier roşu încrâncenarea tatălui meu când strecura printre dinţii scrâşniţi „crezul” acesta care nu era menit să rămână numai al lui, sau al meu, ci era o directivă peste milenii, adresată unei întregi familii şi omeniri viitoare, pe care nu o poţi tortura şi pune în mişcare cu o minciună, pentru o minciună. Tata era ras în cap, livid încă de anii petrecuţi la întuneric, scofâlcit. Nu mai avea pe el decât nişte zdrenţe destrămate. Şi de când mi-a spus cuvintele alea crunte, am ştiut că sunt şi că voi fi, de nezdruncinat şi de neabătut din calea mea, acum şi pururi, „Comunist”.
(Replica aia a tatălui meu eliberat o fi fost adresată copilului de „element duşmănos regimului”, marginalizat social de „noua orânduire”, sau microfoanelor Securităţii, care, ştiam cu toţii, funcţionau permanent în toată casa, de ani de zile? – GM 2004)
După ce Aramă îmi tăiase macaroana şi după replica mea, nimeni nu se înghesuia la cuvânt, aşa că s-a înstăpânit o linişte penibilă.
- Subiectul este incitant, a dat verdictul Aramă (cunoscut de toţi ca ofiţer superior de Securitate a Armatei – GM 2004). Nu mai vrea să vorbească nimeni?
Nu mai voia.
- Uite, ar fi interesant ce are de spus Merişca pe tema asta, a încercat Aramă să dea brânci la discuţii.
Merişca avea de spus că ar fi preferat să vorbesc eu mai întâi, că sunt un observator fin şi atent al ideilor din texte. După ce prezentam eu ideile, cică, poziţiile deveneau clare şi se putea dezbate pro şi contra lor.
L-am iubit pe Merişca în acea clipă, uluit că tocmai pe el. (Merişca era fiul fostului torţionar de la Gherla, Costin Merişca, deţinut politic eliberat tot prin 61-63, dar eu nu ştiam asta pe atunci – pentru mine Dan Merişca era doar un tânăr absolvent ieşean numit de curând director la Casa de Cultură a Studenţilor din Iaşi. – GM martie 2004)
Atunci Aramă a decretat următoarea măgărie:
- Adevărul este că subiectul ne-a cam prins nepregătiţi.
Şi iar a fost linişte.
Eu: - Mi se pare curios ca tocmai pe creatorii întru cea mai socială artă dintre toate să-i prindă „nepregătiţi” socialul în artă. Fiindcă SF-ul se ocupă aproape eminamente de social prin proiectele sale de viitoare lumi.
Aramă: - Sociologie nu înseamnă social.
Eu: - Atunci niciunul dintre autorii de referate care au citit azi nu s-au conformat temei, fiindcă niciunul dintre dânşii nu a făcut, realmente, sociologie, cu texte de opinie, cu loturi de subiecţi, chestionare, calcule de parametri şi tot tacâmul nici când s-a referit la prezent, nici când a abordat subiectul lumilor viitoare.
(La această replică, Lucian Ionică, lucrător la „sonorizare” pe atunci la Universitate – dar eu nu aveam să aflu asta decât mai târziu – şi student la sociologie, sau filologie-sociologie, unul dintre tartorii „temei” aceleia, a întors ochii spre mine de pe scaunul din faţă uitându-se chiorâş cum îi atacam eu „cercetările de teren” la tema lui de doctorat – GM martie 2004)
Ceauşu (fără nici o legătură): - Să nu ne băgăm la Utopii! Nu este aici specialistul numărul unu la Utopii: Sorin Antohi de la Quasar Iaşi!
(Sorin Antohi, după ce avea să fie trimis de UTC prin 88-89 cu o bursă în SUA – fiind încă student la Filozofie în Iaşi, la întoarcere, după 89, când Mironov a fost Consilier prezidenţial, avea să lucreze la revista 22 din Bucureşti. GM martie 2004)
Sandu Ungureanu, care stătea chiar lângă mine, mi-a murmurat agasat:
- Ia auzi, domne! Ăştia sunt specializaţi: fiecare cu domeniul lui! Măi, măi, măi, ce nemaipomeniţi sunt ei! Şi, dacă nu e aici „decanul”, noi, neiniţiaţii, nici n-avem voie să abordăm subiectul!
Aramă: - Dar sunt eu! Şi eu sunt specialist în Utopii!
(Sic! Era clar că-i muriseră lăudătorii, pe cuvântul meu! Ruşinos gest! Şi, dacă noi, fanii, ca nişte amărâţi ce eram, ne mai puteam permite să călcăm în străchini din când în când, Aramă, ca mare scriitor profesionist mare, nu avea nici o scuză!)
Merişca: - Dar SF-ul nu se ocupă numai de sociologie şi proiecte de lumi viitoare. Mai e şi SF-ul tehnologic.
După ce Secu (directorul Casei de Cultură din Timişoara – GM martie 2004) ne-a dat afară să nu pierdem masa la cantină, l-am oprit pe Merişca de-o aripă din zbor şi l-am taxat:
- Bine, măi tămâie, dar la SF-ul tehnologic nu te interesează până la urmă tot latura impactului social al noului sau tehnicului cu societatea? Ce, tu aştepţi de la povestirile SF inovaţii autentice gata de transpus în viaţă a doua zi?
Nu. Merişca nu aştepta asta şi, după o clipă de gândire (doar o clipă, că se grăbea la masă), mi-a dat dreptate şi a zbughit-o.
Noroc cu coada de la cantină de m-am mai apropiat şi eu niţel de Mirela. Am întrebat-o, în derâdere de mine însumi, dacă i-a plăcut „cum combătusem” (citat din clasici nesesizat de ea).
- Cum adică?
- În sensul că dacă ţi-a plăcut cum am lătrat?
- A! Da! Stai niţel…
Şi dusă a fost.
Mă simţeam ridicol „ca un cal într-un salon”. Ce dracu’ mai căutam eu aici dacă nici măcar pe Mirela-cea-roşie-ca-para-focului nu? Ăştia nu mă luau în serios neam! Mirela mă evita, Emilia nici nu se uita la mine, nevastă-mea rămăsese acasă pentru întrevederi tripartite (adică împărţite în trei părţi: partea întâia, partea a doua şi partea a treia, sau „răzbunarea” – cum spunea Didi) cu Dănuţ şi Rodica sau, dacă Rodica s-o fi dus la Braşov la ea acasă, chiar şi mai dihai! (ăsta o fi fost motivul pentru care, atât de grijulie, mă lăsase ea, nevastă-mea, singur aici „să nu mă incomodeze”!).
După masa de seară de la cantină s-a plecat în turmă organizată la film, la Casa de Cultură a Sindicatelor, în centrul Timişoarei. Eu am făcut notă aparte. Am luat-o tiptil pe jos către Casa Tineretului, gândind amarnic la Mirela-cea-roşie-de-puţin-îi-păsa-ei-de-mine şi la fra-su cel bleguţ ca un mieluţ. „Ouă clocite în incubator, ce-mi pasă mie de voi!” mi-am citat eu din mine însumi – Păienjenii cu cruce fusese primul meu text SF lăudat de toţi fanii de pe vremea când a fost scris, prin 1977. În el era vorba de o societate „perfectă”, ecologică, păzită de nişte tarantule-cu-conştiinţă să împiedice să nu se întreprindă nimic „împotriva naturii”. Neadapataţii din acea societate erau exterminaţi: îi muşcau păienjenii, despre care se spunea că au o otravă care-i face pe cei asasinaţi să moară fericiţi. Eroul meu însă, care lucra la Morgă, „ambala” cadavrele, ale căror grimase nu prea corespundeau cu promisiunile de preafericire postumă, el, cu măşti de oţel extinctoare, şocuri electrice şi perniţe de buret înfipte în gingii, ajutând defuncţii să zâmbească pentru ca lumea să nu-şi piardă speranţa. Personajul meu se îndrăgostea de o fată de şaptesprezece ani cu părul roşu, care avea un frate mai mic. Stârnit de iubire, revoltatul meu debita „cuvinte interzise”. Cei doi fraţi îl părăseau, îngroziţi. El era convins că „or să-l toarne” şi că păienjenii-cu-cruce ai pazei îl vor controla sistematic şi, descoperind că „nu e natural”, îl vor „ajuta să se integreze” în „fericirea” opresiunii fasciste a lumii lui. Gândindu-se la cei doi, exclama iritat: „ouă clocite în incubator!” (căci se ajunsese la epoca fecundării dirijate şi a sarcinii controlate genetic), ce-mi pasă mie de voi?”
În Evgheni Oneghin se spune că Puşchin şi-ar fi premonit destinul. Oare şi eu, în Păienjenii cu cruce îmi premonisem dragostea pentru Mirela, „trădarea” celor doi fraţi din aceste zile la Timişoara? Are artistul, cu adevărat, capacităţi de premoniţie? (Sau există cineva care face din scrierile lui o adevărată cabală, reificându-le cu lipsă de discernământ, sau rea credinţă, tocmai pe cele mai tenebroase? – GM 2004).
Şi ieri noapte, înainte de a adormi, mă mai gândisem la problema asta. Premoniţia ar fi o explicaţie a „măiestriei” artistice şi, mai cu seamă, a universalismului operei de artă, a valorii ei intuite peste veac, dăinuitoare în viitor.
Dar mai există şi alte două explicaţii plauzibile, mult mai fizice, mai materialiste. În operele sale autorul transpune o serie de algoritmi care pot programa acţiunile unui om. Aşa stând lucrurile, nu autorul Puşkin a premonit viitorul său, ci omul Puşkin, pus într-o situaţie similară celei narate de autorul cel mai apropiat sufletului său, el însuşi, a procedat similar, în conformitate cu modelul eroului său imaginar, fie conştient de ceea ce face, fie inconştient de mimesisul invers, printr-un soi de autoprogramare, modelul conceptual propus şi rezolvat de autor într-un fel repetându-se în oglindă absolut aleatoriu în realitatea imediată, fiind rezolvat de omul Puşkin programat de propria lui operă, prin aceeaşi ecuaţie ducând la acelaşi unic rezultat.
Sau, altă explicaţie – posibilitatea ca într-adevăr Universul să fie punctiform, cum propuneau peripateticienii. Iar Spaţiul care nu are cât de cât concreteţe decât în accepţiunea noastră, în realitate nici să nu existe. Noi, subiecţii, scoatem din Pălăria de Scamator a Realităţii, de urechi, iepuri, cai verzi pe pereţi, toate acele lucruri pe care vrem să le găsim acolo, fiind suficient să-ţi dea ceva prin cap şi, gata, lucrul acela şi începe să existe. Realitatea fiind foarte îngustă şi înghesuită împrejur, doar conştiinţa dându-i, în sinea noastră, o adâncime „morală” oarecare, pe care factorul obiectiv nici n-o are de fapt, cei ce reuşesc să-şi depăşească propriile limite de preconcepţie, sau preconcepere (limite interioare sau, poate, impuse social, prin educaţie), ajungând la performanţa doar să întindă mâna şi „să ia” din jur orice.
Sâmbătă mi-am reamintit ipoteza asta năstruşnică a spaţiului inexistent, a Universului punctiform şi a neclintirii. Principalul argument în favoarea ei este constatarea că, frecvent, auzi doi oameni care se întâlnesc spunându-şi: „Vai, tocmai mă gândeam la tine şi iată-te!” Statistic, o întâlnire „tocmai cu acela la care te gândiseşi” într-un oraş de două milioane şi treizeci de kilometri pătraţi de labirint de ciment şi sticlă are o şansă de probabilitate tinzând către zero. Dar, faptic, fenomenul are o frecvenţă mare.
Desigur, ipoteza „întâlnirilor absolut întâmplătoare tocmai cu cel la care te gândeai” s-ar mai putea explica şi prin telepatie: Nu te întâlneşti chiar întâmplător cu cineva la care tocmai te-ai gândit, ci te-ai gândit „ca din întâmplare” exact la cel mai apropiat, spaţial, dintre cunoscuţi, care te-a influenţat telepatic şi pe care l-ai simţit dinainte fără să ai, cel puţin aparent, vreo organizare anume în evoluţia gândurilor, ele ducându-te fără să-ţi dai seama tocmai la cel pe care-l vei „întâlni întâmplător” pe o cale mult mai directă decât ţi-a părut ţie a fi.
Însă, fie că scriitorii au capacităţi premonitive, fie că e vorba de o „simplă” telepatie, fie că Universul este într-adevăr punctiform, Sâmbătă, în drum spre Casa de Cultură a Tineretului, mergând eu pe jos: tipa-tipa! printre valurile de oameni străini bântuind cartierul acela nu tocmai central al Timişoarei şi meditând la toate problemele astea, mi-am zis că dacă ipoteza mea e justă, ea ar trebui să se probeze, să se confirme în practică. Şansa de a mă întâlni, acolo şi atunci, cu un cunoscut, era zero. Şansa de a mă întâlni cu un anume cunoscut era doi de zero. Şi, privind eu în jos cu jale, ca păunul, cât eram de amărât, cu blugii mei decoloraţi de stropii de cloramină şi cu sandalele mele cumpărate vineri şi care se şi deşiraseră deja ca nimic, lălăind prin Timişoara singur şi părăsit, cu trei cutii de chibrituri ungureşti „Cheia” mari la subsuară – mi-am spus că, dacă e să fie, cel mai caraghios lucru ar fi să dau nas în nas acum cu Paligora şi Viorel, braţ la braţ, ca doi pisoi sătui, care să se preumble autoritar, tot prin Timişoara, şi tot prin cartierul acesta nu tocmai central, triumfând asupra noastră, a celorlalţi, convinşi de importanţa lor Istorică fără precedent. Şi, trecând pe lângă mine, Viorel să-i sufle Paligorei, cu un zâmbet răutăcios în colţul gurii: „Uite-l şi pe nenorocitul acesta cum merge pe jos! Probabil că n-are nici bani de tramvai!”
Ei bine, să fiu eu al dracului dacă n-a fost exact aşa! Chiar în clipa aia, de după colţ au apărut Paligora şi Viorel, braţ la braţ, cu aere de Amfitrioni Universali.
- Noroc! am zis eu, grăbit să modific cu ceva, cât de mărunt, algoritmul. Noroc, ce mai faceţi?
Ei abia dacă au catadixit să-mi facă un semn discret din vârfurile degetelor.
La prima staţie m-am oprit să iau totuşi tramvaiul. Începuse să mă doară burta.
Dar nu venea nici un tramvai.
Mă trecuseră toate sudorile.
(Dar nu numai atât: prin 1988-1989, la Surduc, apucându-mă să-i povestesc lui Merişca, la Iaşi, povestea asta, scena cu Paligora şi Viorel s-a repetat aproape fidel, dar la Iaşi, de data asta, şi, prin 1992-1993, la Cluj, fiind cu Lucia Keserii, la Cluj, scena, evocată de mine în discuţia despre fenomene paranormale, s-a mai petrecut o dată, acolo, pe Podul miracolelor, unde, nu ştiu ce mă face să cred acum că se mai petrecuse o dată, cu ani în urmă, prin 1983 sau poate 1986, dar fără alt martor în afara mea şi a celor doi protagonişti. Dar acest fenomen intră la altă categorie de ciudăţenii: Re-play-uri la evocare – vezi şi filmul Domnişoarele din Wilkow al lui Andrej Vaida. – GM 2004)
Când am ajuns la Casa Tineretului abia mai reuşeam să mă stăpânesc să nu o iau la fugă ca disperatu’ să nu mă scap pe mine. Şi când am trecut prin dreptul uşii cu geam de la etajul doi, de dincolo de vitrină îmi face semn Maria: „Stai aşa, că uşa asta e închisă! Vin eu imediat pe partea ailaltă, pe la parter, şi urc la tine! Aşteaptă-mă!”
Pur şi simplu mă scăpam pe mine!
Maria apare în trap, urcând scările câte două o dată.
- Ce faci? mă întreabă, abia mai trăgându-şi sufletul.
- Pe dracu ghem, zic.
(Doar nu era să-i spun că fac pe mine!)
- Tocmai urcam niţel până sus, zic.
- După aia mergi şi tu la film?
- Da.
- Bine. Hai că te aştept.
M-am dus şi m-am uşurat. Când să mă şterg, o aud bătând la uşa camerei. Năvăleşte în dormitorul pe care făcusem greşeala să-l las descuiat.
- E cineva aici?
În afară de mine nu era nimeni, şi m-am temut că dacă mă deconspir, nebuna dă buzna peste mine, găsindu-mă aşa, cu nădragii mei pătaţi de clor lăsaţi pe vine şi cu hârtia de şters în mână.
În semn de avertisment am tras apa, cu groaza-n suflet să n-o aud, abia acum, strigând: „A, aici erai!” după care să dea buluc.
Dar nu. Ea a mormăit ceva de genul:
- Nu, aici nu e nimeni…
Şi am auzit uşa de la intrare.
După câteva secunde am ieşit şi eu. Mă mai aştepta. Era pe scări.
- Hai, că e a treia oară când urc după tine!
Mi-am mirosit discret mâna spălată cu spumă de ras Preeria (că nici de data asta nu-mi luasem săpun la mine) să văd să nu cumva să miroasă a rahat, a ceva (nu cunoşteam performanţele tehnologice ale „pastei de ras Preeria”, pe care v-o recomand cu căldură). Nu, mâinile mele nu miroseau a rahat! Aşa că mi-am permis să-mi întind, suav, degetele mele de pianist ratat şi să o mângâi pe obraz. Maria mi-a zâmbit subţire:
- Ei, mergem la film?
- Mergem! am răspuns eu voiniceşte.

4.
Nu ştiu cum s-a făcut, dar aşa, ca prin farmec, atunci când am ajuns la cinematograful Casei de cultură, Maria a dispărut. Am aflat abia mai târziu, de la Sandu, că o înhăţase Secu să-l ajute la o treabă foarte importantă: perceperea taxei de intrare pentru norodul de rând, fiindcă gratis nu aveau drept de acces în sală decât „invitaţii”, adică fanii. Secu în persoană rupea biletele la uşă sau împărţea ecusoanele celor în drept.
- Pot să intru şi eu, presupun, fără a mai plăti bilet, i-am aruncat într-o doară „organizatorului”.
- Mda, mi-a răspuns el nu foarte convins, dar invitaţie nu mi-a dat.
După aceea mi-a părut rău că nu am scos bilet, ca ne-invitatul de rând.
Înăuntru nu se isprăvise încă un program de coregrafie tematică şi folklor, dar când a luat sfârşit şi tropăitul, s-a făcut îmbulzeală la uşă, că noi încercam să intrăm iar ăia din sală împingeau să iasă.
- Stai şi tu la film, nu? mă întreabă Ghido.
- Stau, „hoaşcă”, îi răspund eu, prefăcându-mă bine dispus.
„Hoaşcă” este alintătura noastră între noi. Doar nu o să-i spui unuia de 28 de ani şi altuia de 32 „tinere bavarez”.
Mă plictisesc. Sucesc gâtul ca un periscop şi observ că Mirela a năvălit cu craiovenii ei şi că s-au comasat cu toţii cam pe la mijlocul sălii, chiar în faţa lui Viorel şi a Paligorei. Să mă duc şi eu acolo? Ia mai dă-i încolo, şi pe ea, şi pe fra-su, şi pe toţi! „Ouă dospite în incubator! Ce-mi pasă mie de voi?” mi-a răsunat în cap citatul de tristă amintire în care, cu zece ani în urmă, parcă-mi premonisem clipa asta nesuferită.
Mirela se transmigra cu turma de craioveni, când mai la deal, când mai la vale, numai mai hacana beşleau de mine nu părea să aibă de gând a păşuna sub nici un chip. M-am ridicat şi am luat-o domol către fundul sălii. Mă simţeam ca un caraghios trecut şi janghinos ce eram. Mi-am făcut semne, peste marea de capete, cu Lucian Hanu, zâmbind amândoi ca doi cretini. După aia am năvălit pur şi simplu peste Sandu, în ultimul rând; Sandu, săracu’, tocmai se lipise şi el cum putuse la o minune blondă şi dolofană ca un dop, din Lugoj, care ne-a avertizat sec şi de la început că „o cheamă Ingheborg. Şi atât.” Noi am băgat la cap în tăcere sfatul ei şi ne-am uitat la ea, apoi unul la altul, după care Sandu iar la ea, în vreme ce eu am mai rotit o dată ochii prin sală. Vorba ceea: bun şi Ştefan la o adică, bun orice, numai eu nu reuşeam să scap de statutul de „mort viu sub scara fără trepte”.
- Merişca, zice blonda Ingheborg, m-a decepţionat: nu e atât de frumos ca în pozele din SF Contact. – Care poze? – Ei, care poze! Are, are două poze în SF Contact! O prietenă m-a rugat să-i iau şi ei un autograf pe ele. Oricum, nu? el e cel mai bun! – Cel mai bun ce? – Cel mai bun autor SF! – Sandule, hai să mergem, sau, în fine, treaba ta, dar eu în locul tău n-aş suporta ofensa. – De ce? întreabă cu naivitate dolofănica din Lugoj. – Fiindcă Sandu este probabil cel mai talentat autor… (Sandu, strâmbând gâtul şi uitându-se la mine chiorâş: - Ei, Grămescu e modest azi. El e, de fapt, cel mai bun: e singurul dintre noi care are volum publicat.) …şi, mai ales, fiindcă Merişca nu scrie. – Cum „nu scrie”? se impacientează moamfa blondă. Atunci e alt Merişca? Fratele lui scrie? – Nici acela nu prea scrie, zic. – Nu scrie, confirmă Sandu. Are el câteva „colaborări” dar de scris nu prea scrie. Este organizator. – A! Bine! zice gagica. Şi eu sunt tot organizatoare! Păcat însă că nu-i atât de drăguţ ca în pozele din SF Contact.
Scoate din poşetă SF Contactul ciufulit, îl despătureşte ca pe o bombă de plastic sau ca pe o litră de brânză de oaie proaspătă şi ne arată, demonstrativ, coperta. Pe copertă, precum se ştie, este un colaj ciupit de prin cine ştie ce revistă americană contrasemnat de un ieşean. „Desenul” reprezintă doi tipi, un tip şi o tipă înţolită numai în dres, mână în mână, cu faţa, fiecare, la câte un aparat public de telefon. Dar amândoi stau întorşi cu dosul către obiectiv! Amândoi sunt cu spatele!
- Acesta e Merişca, nu? gungureşte Ingheborg.
Eu şi Sandu am paralizat instantaneu. Pe mine mă umflă râsul; Sandu, mai flegmatic din fire, îi explică, făcând (ab)uz de mult calm şi înţelegere, ca între fani:
- Nu, dragă. Acesta nu e Merişca. Este un desen. Un colaj.
- Dar în desen e Merişca, nu!
Era prea mult. Am simţit că iar o să mă apuce durerea de burtă. Am tras discret cu coada ochiului spre vâlvătaia roşie din zare care se întreţinea acum, neabătut, cu Ghidoveanu pe care mi-am propus, cum o să-l prind, să-l fac, aşa, ca de la bărbat la bărbat, clapon în faţă, dar la propriu, nu la figurat! Însă nici măcar biciuindu-mi simţurile până la sânge cu aceste senzaţii tari nu am fost în stare să-mi înghit râsul homeric, gargantuelic şi pantagruelic.
Ingheborg a răsfoit calmă Sf Contactul. Se vedea că era din Lugoj. Alta în locul ei ne-ar fi vârât pe gât gioarsa aia puturoasă de publicaţie ieşeană, de – nu de râs – am mai fi plâns după aia.
- Dar acesta e Merişca! ne indică ea o poză de pe la jumătatea fanzinului, xerografiată oribil.
Da, acesta era Merişca.
- Ei, vedeţi? Aici arată mult mai bine… exclamă ea cu sinceră nostalgie-n glas. În realitate nu este atât de frumos ca aici.
În fotografia xeroxată în SF Contact nu se distingeau decât nişte pete mai albe sau mai negre. Cred că nici mă-sa, nici Interpolu’ nu l-ar fi putut identifica pe Dan după poza aia nefericită.
Sandu continuă să se întreţină docil cu Ingheborg, iar eu sunt din nou păcăliciul. Al „treilea pe un balansoar”. Maria intră şi ea, în sfârşit, în sală. Când trece pe lângă noi (de o jumătate de oră-ncoace o pândeam ca un uliu!) o strig, o apuc de mână, de fustă, nu mai ştiu de mine! Şi ea vine şi se aşează alături de mine.
„Slavă Domnului că nu-mi zice şi asta să stau puţin”, răsuflu eu uşurat. Maria fusese, în ultimele zile, unicul om care discutase cu mine, iar nu cu o fantomă, cu un mort viu sub o scară fără trepte care, dacă nu e acesta, nu-i nimic (!), poate fi la fel de bine şi ălălalt. Cu ea, în ciuda nonsensului în care alunecam încet-încet, în ciuda valului care începuse să se urnească asemenea unui munte, mă mai înţelegeam, mai comunicam, adică ne mai ascultam unul pe altul ce spuneam şi ne răspundeam, ca dovadă că nu vorbiserăm la pereţi.



5.
(Scriitorul closetar. Trebuie să recunoaşteţi, belferilor, că e ceva destul de original! Traian Chelariu n-a fost decât hingher. Trăim o adevărată „proletarizare” a Culturii şi Artei.
M-am întrerupt din nou. Am fost să pun clor. Sunt iar ud fleaşcă şi put a clor ca o hazna ultracentrală. Mi-am mai adăugat câteva pete decolorate pe blugi – fantastic ce pute şi decolorează clorul ăsta!
O familie de francezi, azi singurii vizitatori ai piscinei, m-a urmărit, lung şi cu atenţie, cum răspândesc eu clor cu gesturi largi, de semănător, folosind un ţap de bere cu buzele ciobite. Sus, în piscină, muzica sincopa frumos. Jos, la mine, şobolanii dansează (am văzut ceva mai devreme doi fugărindu-se cu salturi zglobii) – iar eu scriu, scriu de zor, încercând să silesc să iasă la lumină Adevărul ăsta al meu dur şi cu cap pătrat, Adevărul meu în zdrenţe şi mirosind a clor, Adevărul. „Fresca unei lumi şi-a unei epoci” – cum l-am auzit eu odată pe un fund-de-tuci de profesor universitar bătând câmpii cu gura plină pe seama nu mai ştiu cărui janghinos de artist (toţi artiştii sunt nişte janghinoşi). M-a amuzat şi iritat teribil expresia asta. Profesorul o debita foarte plin de el, cu greutate – şi nu fiindcă ar fi apreciat cine ştie ce pe coate-goale acela de mâzgălitor (pe artişti nu-i apreciază nimeni), ci fiindcă avea o consideraţie fără margini pentru sine însuşi, că: uite ce fund-de-tuci dichisit şi distins e el! şi uite ce cuvinte ştie el să spună pe seama amărâtului ăluia, care, fără cuvintele lui frumoase de fund-de-tuci, nu ar fi, nici el, nimic altceva decât cenuşă, uitare.
Radu Cosaşu mă lăudase cândva că prozele mele nu idealizează. Că există în ele oameni bogaţi şi oameni cumplit de săraci, indecent de săraci. Păi, nici nu aş avea cum să scriu altfel. Ăsta e Adevărul meu!
Cam cu jumătate de oră înainte fusesem întrerupt de Inginerul Şef care îl conducea pe Directorul venit în inspecţie. Directorul asculta, dând aprobativ din cap, în vreme ce Inginerul Şef îi arăta şi explica: „Asta e nu-ştiu-ce”, „asta e asta”, „asta e ailaltă”.
Când veniseră, mă surprinseseră scriind. Sper să rămână fără urmări, dar parcă poţi să ştii? Nu a zis nici unul dintre ei nimic, iar eu, din clipa-n care i-am văzut am sărit imediat, umil, în picioare şi m-am apucat să-mi fac de lucru cu o grabă exemplară. Însă când şefii se uită la tine, urmărindu-te cu priviri severe, orice ai face parcă tot te lălăi. Mai ales când tocmai scriai şi tu un roman în momentul în care ei intraseră. Şi, mai ales mai ales (sic!) când, cu câteva zile în urmă, la rondul prin secţie al Inginerului Şef ai fost surprins în flagrant jucând 10.000 cu colegul Nicu. Pe Nicu l-au penalizat. Eu am scăpat doar cu săpuneala. Poate şi pe argumentul că, a doua zi, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă prezint la inginer să-i cer scuze, luându-mi angajamentul solemn să nu se mai repete. Dar poate şi ţinând cont de „pila” mea din Minister, că pe aici nimeni n-are de unde să ştie că „pila” mea nici nu ştia cum arăt mai înainte de a mă duce la el să mă milogesc pentru un serviciu, iar de-atunci încoace nici „hai noroc”, nici „hai sictir” nu am mai schimbat între noi. Ia, pur şi simplu un consătean de-al părinţilor.
Ori, mai adineauri, Inginerul Şef îi explica Directorului. Şi unde nu se repede Directorul o dată drept în ce omitea mai tare Andreescu, Inginerul Şef, şi întreabă: - „Da’ aia? Aia!” – „Aia?” – „Da!” – „Păi, aia e pompa de clorurare”.
Pompa de clorurare sunt eu, că „aia”, deocamdată este pusă doar de decor, iar vestitul „clor-activ liber clorurat cu pompele de la subsol” este butoiul de var de clor de pe hol în care râcâi eu cu un ciob de farfurie, amestecând soluţia în găleată cu un băţ, răspândind după aia zeama în bazin cu un ţap de bere ciobit la buză. Analizele nici nu le mai fac, să nici nu ştiu că „procentul de clor activ liber” n-are nici o treabă cu „parametrii tehnologici proiectaţi”. Bineînţeles că în „caietul Staţiei” scriu cifre (din burtă) absolut în conformitate cu „baremurile admise”. Iar cifrele sunt controlate şi aprobate, cam o dată pe săptămână, de Sanepid. Ce are Sanepidul cu treaba asta, nu mă bag, nu mă priveşte.
Mă agitam, cugetând sceptic la toate aceste amănunte când, hop, apare Victor-cel-cu-degetele-tăiate şi mă cheamă la telefon.
Un puşti, un student, care m-a căutat şi aseară, acasă. Cică să jucăm Reversi. Numărul meu îl avea de la profesorul Păun, acela de ţine rubrica de Go din Ştiinţă şi tehnică. „Gurile rele” (adică Dan Apostol, desigur), pretinde că nu el îşi scrie articolele, că el numai le publică pe numele său şi ia jumătate din sumă. Pe redactoarea secţiei de literatură SF de acolo o cheamă tot Păun. Să fie o simplă coincidenţă?
În sfârşit, Păun mi-a făcut reclamă că sunt imbatabil la Reversi, fiindcă i-am propus eu odată să-l învăţ Reversi dacă mă învaţă el Go. Am stabilit cu studentul să ne întâlnim după ce ies de la serviciu, la ora două, în faţa Bisericii Luterane, şi să mergem în Cişmigiu să ne încercăm forţele.
Când m-am întors de la telefon i-am mulţumit lui Victor. Victor acesta a fost primul coleg cu care am strâns mâna când am venit aici (remarcând cu groază degetele lipsă – am oroare de chestii din astea – dar i-am strâns totuşi cioturile cinstit, cu încredere). Victor e de-o vârstă cu mine. La început, inginerul Roşu îi dăduse ordin să mă ajute la „construirea Laboratorului”, adică la făcut curat în beciul Staţiei. Victor se eschiva mereu, pretinzând că are treabă. La un moment dat mi-a aruncat o şuşă. Cică: „Până anul trecut când am citit Biblia, am fost ateu. Dar după ce am citit-o, acum cred, căci e scris totul în cartea aia. Tot: şi ce este, şi ce-o să fie, şi data, şi anul, şi ziua”! Nu ştiu dacă a spus treaba asta pe bune, sau dacă o fi fost vreo poantă ca să mă tragă pe mine de limbă dar, oricum, eu i-am răspuns tot ce era în mintea mea: „Şi unde ai văzut tu anul, ziua şi aşa mai departe, că am citit şi eu Apocalipsa aia de mi s-au tocit ochelarii, dar de văzut n-am văzut nici o dată scrisă acolo. Sunt făcute ele nişte periodizări vagi, dar sunt atât de nebuloase referinţele şi au atâtea discontinuităţi şi reveniri, omisii şi salturi istorice, că nici un computer nu te-ar putea descurca în ele”.
Nu-mi mai amintesc ce-a mârâit Victor în durerea lui după ce i-am zis astea dar, oricum, nimic important.
„Vezi cum vorbeşti şi cu cine vorbeşti!” se sfătuiesc unii pe alţii pe-aici, care mai de care, „că mişună băieţii-ăia-răi-cu-urechi-lungi”!)
(Se scrie greu aşa, în poală, pe o lumină exact cât să scuipi în ea de să facă sfâr, cu turu’ pe o scăriţă de metal cu striaţiuni menite să-mpiedice alunecuşul. Striaţiunile sunt ascuţite şi mă înţeapă, aşa că îmi nasc odrasla literară precum fachirii de prin Tibet-uhăsurile mă-si. Acum şi doar acum mi-a devenit clar de ce nu au emis ăia nimic mai de doamne-ajută, de ce îşi imaginau ei că gândesc cu stomacul şi că pot trage aer în plămânul stâng şi să-l dea afară prin dreptul.)

6.
În sala de proiecţii a Casei de Cultură din Timişoara uruie monoton şi agasant un murmur neîntrerupt. Filmul întârzie să înceapă. Ingheborg cea dolofană din Lugoj stă lângă Sandu, Sandu lângă mine şi, în dreapta mea, Maria. Mirela e la dracu-n praznic, tocmai în faţă, cu nasul zgâriind ecranul, prin primele rânduri, chiar pe scaunul de care Ştefan îşi propteşte genunchii de lăcustă. Roşcovana se mai ridică uneori în două picioare, îşi mai suceşte gămălia, îşi mai face ochişorii roată – eu îi fac semn cu mâna, dar ea nu mă vede, nu mă aude, nu mă nimic. De fapt nici nu-i fac semn cu mâna ci doar îi zâmbesc cu gura până la urechi, ca un muribund, ca o hârcă, să sesizeze expresia peste marea de capete luminate de intelectuali progresişti interpuse între noi. Dar degeaba, că ea trece cu privirea pe deasupra, aşa că zâmbetul îmi înghiaţă pe buze atât de brusc de-mi scârţâie ca nisipul printre colţi. Sigur că da: pantalonii mei sunt pătaţi de cloramină, cămaşa mea galbenă a împlinit vreo 5-6 anişori, iar giaca nu mi-am luat-o că „am avut eu o inspiraţie nebună” şi mi-am zis că, dacă tot am uitat-o acasă, nu mă mai întorc după ea, că o fi vreun semn – ştiu eu ce ştiu, nu?
- La ce te gândeşti? mă întreabă Maria.
- Nu mă gândesc, îi răspund. Doar şed (fac eu apropos la bancul cu – „Bade, la ce stai să cugeţi? – „No, că numai şed”…). Te admir, zic.
Vax! Ce s-o admir – că de urâtă e urâtă – nu ca deşteaptă – că de deşteaptă nu e.
- Îţi baţi joc?
- Nu, răspund eu sobru.
- Şi ce-ţi place la mine cel mai mult?
- Puful.
- Ce?
- Puful de pe faţă, de pe buză. Mustaţa.
- De ce vrei să mă faci să mă simt prost?
„Proastă”, o corectez eu în minte. „Proastă” e acordul gramatical corect de gen. „Proastă”, nu „prost”.
- Nu vreau să te simţi prost, dar de ce? Ţi-e jenă că eşti pufoasă?
- Da.
- N-ai de ce. Femeile pufoase cică-s cele mai sexi.
Zâmbeşte. Şi-a recăpătat curajul. I-a venit inima la loc.
- Da, dar eu nu o să mă căsătoresc niciodată.
„Mda”, îmi zic, „am mai auzit eu chestia asta. De obicei o debitează ăia de se-mbrobodesc în anul în curs”. Însă ei nu i-am zis nimic.
Până mai întind eu gătul după Mirela-cea-roşie care acum nu se mai vede deloc… (a, ba uite-o! dar nu ajută la nimic s-o văd: nici nu-mi face nici un semn, nici nu-mi zâmbeşte măcar, ci discută foarte important cu Iulian şi cu Liviu; ia, nişte rahaţi în ploaie, nişte rahaţi cu mine pus perjă-n moţ); până mai gândesc eu ceva gânduri, discuţia evoluează împrejur către subiectul „onomastică şi nume, prenume şi renume”.
- Ingheborg – spune Sandu – vine de la „Înger” şi de la „Bjon Borg”.
- Numele meu este un nume deştept, zice bălaia din Lugoj, ţanţoşă. Înseamnă ceva. Da’ numele ălorlalţi nu înseamnă nimic.
- Toate numele înseamnă câte ceva, fac eu caz de erudiţie.
- Şi „Gheorghe”? întreabă Maria.
- Gheorghe înseamnă, mi se pare…
- „Balaur”! sare ea, la o ragadă. (Probabil că auzise ea ceva, dar uitase – „Vasile” vine de la „Basileus”, „Vasilisc”, care înseamnă „Împărat” sau „Şarpe”).
- Aş! Nici un „balaur”, mă ofuschez eu. Gheorghe înseamnă, dacă nu mă înşel, „Pământeanul”, sau cam aşa ceva.
- De obicei numele creştine sunt luate din evreieşte, zice şi Sandu.
- Sau din greacă: Ion = „rătăcitor”, zic eu. „Tudor” = „cel iubit de zei”. „MihaEl” – în ebraică se zicea Meşac – s-ar traduce = „Cine este cel asemenea lui Dumnezeu?” Chiar aşa, cu semnul întrebării la sfârşit!
- „Maria” ce înseamnă? întreabă Maria.
- „Maria” parcă însemna „cea grasă”. Sau „cea mare”, nu mai ştiu precis.
Maria pufneşte: „Ce porcărie”! Ea e slabă, aşa că numele nu are nici o noimă. Sau doar că e curvă şi ea, ca Maria Magdalena?
Dar atunci nu m-am gândit astfel despre ea. M-am gândit doar la faptul că mai toate Mariile pe care le-am cunoscut eu au fost urâte ca dracu’, aşa că am o aversiune preconcepută pentru numele ăsta. Dacă aş fi avut o fiică, mai bine o lăsam ne-numită în nici un fel decât să-i spun aşa. Fusese, mai ales, o Marie prin clasele primare care alerga după mine să mă sărute. Şi avea ea o musteaţă de haiduc trasă pe oală, de 1000 de ori mai faină şi deasă ca e mea la 18 ani! Într-o zi, pe holul din faţa clasei, s-a stins lumina şi, la înghesuială, Maria: ţoc! Şo pă mine! După o clipă s-a deschis uşa, lumina a gonit tenebrele şi Dan Romeo, care avea ochi pentru toate cretinităţile penibile din lume, a urlat: „Se sărutau! Să moară Ţuţu, Grămescu se săruta cu Maria!” Uite aşa se întâmplă când e să se aleagă praful! Janghinele de Romeo, şi Delcea, şi Mişu au umplut şcoala cu zvonul că „Grămescu se sărută cu Maria în hol, pe întuneric”, iar Cristescu Anca, dragostea mea cea blondă cu ochi de peruzea, a prins a mă privi dezaprobator, cu dezgust şi jale, ca pe ultimul om, şi tot ce-am mai fost eu pe lume nu a mai slujit la nimic: Anca s-a mutat de lângă mine cu Hardt Tudor, eu am suferit romantic precum Quasimodo în Vă place Brahms muşcându-mi buzele de furie iar vaca de Maria, insensibilă la poantele grosolane de umor buf! („buf!”, chiar aşa, cu semn de exclamaţie, că e o onomatopee) ale „bunilor mei amici” zâmbea toată, trăgându-şi capul de bibilică între umeri şi roşind de plăcere.
Dar lumina se stinge! În sala de film de la Timişoara începe Lumea Vestului! În mod normal ar fi un film drăguţel, o porcărioară de western SF amuzantă. În cazul de faţă, Lumea vestului e un calvar de două ore în care poţi înnebuni de plictiseală zgâindu-te la un cearşaf „căcat de purici”, în lipsa iubitei cu care aveai întâlnire la hotel şi ţi-a tras plasă după ce tu ai luat afrodisiacele.
Maria îmi zice nu-ştiu-ce şi râde. Şi iar nu-ştiu-ce.
- Te deranjează că vorbesc.
- Nu, zic.
- Poate vrei să te uiţi la film. Scuză-mă.
- L-am mai văzut o dată.
- Da? Şi eu.
Un puşti postat pe scaunul dinaintea noastră se foieşte şi priveşte la noi cu mustrare în fruntea pâlpâind alb în întuneric.
- Ştii ce? îi zic Mariei. Hai, mai bine, să mergem să ne plimbăm.
- Vorbeşti serios? se bucură Maria.
Auzi domne, fetiţa asta era, singura pe Pământ în clipa de faţă, mai dispusă a se plimba cu mine două ore decât să revadă un film SF. Şi Mirela mai văzuse filmul, numai că Mirela prefera să stea acolo, cu Iulianul şi Liviul ei cu tot, ca o vacă roşie ce era.
Am părăsit sala triumfal! Afară nu mai era înnorat şi chiar ieşise soarele în cinstea noastră.
- Mergem pe jos sau luăm tramvaiul?
- Sigur că mergem pe jos! Doar n-am ieşit de-acolo să mă plimb cu tine cu tramvaiul!
- Şi o să mergem pe jos până la Casa Tineretului? întreabă ea veselă.
Era cam cât ar fi fost de la Piaţa Romană de la Florărie până la socru-meu la Sala Palatului.
- Da. Şi ne oprim şi în parc, pe o bancă.
- Atunci hai să ne plimbăm pe cheiul Begăi, zice ea. Vrei?
- Vreau.
Totul era fără noimă. Dar chiar fără noimă.
- Ştii, îi zic, de fapt sunt sfâşietor de trist, şi de plictisit, şi de agasat. Şi, mai ales, singur! Mă simt ca un spanac pe varză.
Ea nu s-a mirat deloc şi nu m-a întrebat de ce mă simt aşa. Probabil că era firesc.
Când am ajuns în luncă, pe Bega venea la vale, aşa, cam la două treimi de râu către malul nostru, o minge verde-albăstrie.
- Uite o minge, zic. Pe Bega de obicei curg mingi?
- Nu. I-o fi căzut în apă cuiva.
Mergem mai departe, încercând să înnădim la loc discuţia pe marginea fecioriei ei pierdute fără de voia şi asentimentul ei expres, motivul pentru care n-o să se căsătorească niciodată (ete na!); eu tocmai o descoseam câţi ani are şi ea-mi spusese că-i într-a zecea şi dă treaptă anul ăsta (cam precoce, săraca, pentru un viol!) când mă holbez ca năuc şi urlu: „Uite! Altă minge!”
La nici un minut de drum în amonte de prima, pe Bega se scurgea la vale altă minge, de data asta albă cu buline negre şi cam la două treimi către malul opus.
- E clar, spun. Poţi tu să zici orice, dar pe Bega curg mingi, nu apă. Ia gândeşte-te puţin la probabilitatea cu şansă tinzând către zero ca exact când vin eu la Timişoara, exact când pogor eu cinci minute să mă plimb în lunca Begăi, să văd, aşa, din minut în minut (aşadar fenomen cu frecvenţă mare, nu?) două mingi curgând la vale! Orice explorator din lume, din orice perioadă istorică ar fi trăit el, ar fi tras aceeaşi concluzie ca şi mine: PE BEGA CURG MINGI!
Am mers mai departe şi am discutat mai departe, dar discuţia şi evenimentele evoluau tot atât de nefiresc ca întreaga situaţie.
- Încă de azi dimineaţă plutesc în absurd. Tonceanu m-a bătut măr la şah. Pe Bega curg mingi.
„Mirela nici nu se uită la mine”, am adăugat în gând. După aceea i-am declarat Mariei că mă voi sinucide cât de curând. Eram patetic. Extrem de patetic. M-am emoţionat până şi pe mine de-mi tremurau lacrimile-n gâtlej.
- De ce-mi spui mie toate astea? m-a întrebat ea iar, cu disperare.
- Aşa! Fiindcă sunt, precum ţi-am mai explicat de la început, foarte trist şi foarte singur şi fiindcă întâmplarea te-a purtat către mine în această zi absurdă, să fii singura dispusă a-mi sta alături în plimbarea mea pe malul Begăi pe care curg mingi!
Maria mi-a destăinuit că şi ea a încercat să se sinucidă. A fost chiar internată la un spital…
- Cine a fost o dată pe acolo se va mai duce cândva, am decretat.
- De ce-mi spui asta, ca să mă descurajezi?
- Nici gând. Ca să te încurajez.
I-am explicat că locul acela este locul unde se strâng oamenii cu suflet mare şi bun, care mai ştiu ce e iubirea, prietenia, cinstea, onoarea…
- Şi, dacă ai fost acolo, ştii că doar acolo te aşteaptă un refugiu. Acolo e lumea lui Hristos: „La mine vin cei obosiţi de viaţă”. În noi, în toţi, doarme un leneş teribil pus pe trândăveală, care ar fi în stare să facă orice spre a-şi satisface spleenul. Puţin ne pasă nouă de rest! Dacă nu am fi constrânşi, dreptul la lene ne-ar ucide pe toţi. Tu de ce crezi că au dispărut brontozaurii? Că au fost nu ştiu ce explozii de supernove, că au dat glaciaţiunile peste ei, că n-au avut ce mânca? Aş! Au crescut atât de mari şi de puternici încât şi-au putut permite să-şi satisfacă dreptul la lene! Au dat frâu liber lenei care-i bântuia. Şi au zăcut aşa până s-au stins, în pace şi linişte, până la ultimul.
Emiteam o ipoteză de importanţă istorică. Nu cred că s-a mai emis până la mine plimbându-mă pe malul Begăi ipoteza dispariţiei faunei gigantice din erele de mijloc din factori de ordin moral. Maria însă râdea.
- Ei bine (am revenit eu), cine a gustat din dreptul la satisfacerea lenei, într-un ospiciu, este imposibil să nu profite, după ce se va lupta o vreme cu viaţa, ştiind că are un refugiu pe Pământ. Ăilalţi oameni n-au. De aceea, sau sunt „tari” şi îşi dau în cap unul altuia, sau sunt „slabi” şi cedează, se sinucid sau se lasă ucişi, pe când nebunul ştie drumul spre patria liniştitelor zile de trândăveală. Când nu se mai poate, când îşi dă seama că pe lumea asta totul e degeaba şi că nimic nu duce la nimic, mai devreme sau mai târziu, se refugiază înapoi în nebunia lui de unde nu o să-l mai scoată nimeni, pentru a-şi savura până la capăt lenea care-l bântuie. Laşitatea, indiferenţa şi lenea. Nebunii sunt cei mai frumoşi oameni. Cândva îmi dorisem să ajung, cu orice preţ, scriitor (tot ca să-mi capăt prin asta statutul social care să-mi asigure accesul la satisfacerea dreptului meu la lene). După aceea am dorit să mă fac frizer-de-capete. Dar, în sinea mea, visul vieţii mele este să fiu Nebunul Regelui. Bufonul este cel mai puternic, influent şi onorabil personaj din Istorie. El se înjură de la egal la egal cu împăraţii lumii ăsteia, scurtează de cap pe toţi aceia care fac greşeala să-şi râdă de ei, şi lenevesc liniştiţi, spre deosebire de regi, care au coşmaruri.
Maria zâmbea. Şi atunci, că prea zâmbea, i-am spus povestea Dinei-cea-blondă-de-la-Biofarm.
- Dacă o să mai vorbeşti aşa cu mine şi dacă o să-mi mai spui poveşti din astea, să ştii că o să izbucnesc în plâns, mi-a spus Maria. Ce te faci cu mine dacă mă pun pe plâns?
- Nu mă fac nimic. Tu, de altfel, nu plângi, iar dacă o să plângi totuşi, o să plângi fiindcă am vrut eu, fiindcă am vorbit eu. Şi atunci, când o să cred de cuviinţă, tot eu o să vorbesc şi o să te fac să râzi. Dacă o să vreau să te fac să râzi. Sunt un manipulator de conştiinţe. O paiaţă. Un profesionist.
Discutam cu ea tranşant despre sinucidere şi îmi plăcuse formidabil gestul ei de a nu se ascunde de mine, de a nu ne ascunde unul de altul referitor la subiectul ăsta. Toţi „ne-am sinucis” şi ne sinucidem adesea. Îl desfid pe ăla de zice că el nu. Ăla nu e om.
Cu sinuciderea e ca şi cu dragostea de unul singur. Nu sunt, nici una, nici cealaltă, recomandabile, dar facem şi mai mult rău ascunzându-ne după degete: din curiozitate, din imitaţie, din disperare, din nu contează ce, rar sau des, fie şi o singură dată-n viaţă, ne-am „sinucis” sau ne-am masturbat. Dacă am supravieţuit gestului şi dacă şi omenirea supravieţuieşte de o întreagă Istorie formată fiind din astfel de ipochimene ca noi, n-a fost nici o tragedie, nu faptul de a o fi făcut-o, constrânşi cum eram, este Răul. Dumnezeii or să ne ierte, dacă există Dumnezei, iar dacă nu, cu atât mai bine. Rău este faptul că unii dintre noi, cei mai pervertiţi (dacă nu fizic, dar sufleteşte în orice caz), insinuează în gesturile fireşti o acuzaţie cumplită. O reprobare totală. Şi pentru cei naivi, sensibili, sfioşi, asta răneşte fără leac. Iar a-ţi răni un semen fără leac este o crimă de neiertat. Şi când faci o crimă din cretinism, nici om nu te mai poţi numi.
Nu numai naivii lumii acesteia se sinucid şi fac onanie. Ei sunt doar fraierii care o recunosc. Naivii sunt sincerii acestei lumi. Când eram la şcoală, cel mai tare ţipau „labagiule” unul la altul, afişând cea mai dezaprobatoare silă şi ură faţă de faptă, tocmai freneticii practicanţi ai „sportului”. Nu că noi, ăilalţi, n-am fi făcut-o. Dar nu-i acordam importanţă. Nu o făceam că ne era nouă drag, ci că… Ei bine, cei mai „acriţi” însă, întotdeauna, te arată cu degetul.
Iar când câte unul dintre noi este naiv, în loc să-l iubim ca pe cel mai bun dintre noi păcătoşii, noi îl arătăm cu degetul şi strigăm după el, ca nărăviţii cei mici, „labagiule”! Cu aer pedant le dăm naivilor peste nas, sporind fardul odios în care ne complacem a ne purta ascunsă faţa cea adevărată.
Dar cui i-ar conveni Adevărul?
La moartea bunicăi am găsit printre gioarsele ei şi o carte autointitulându-se pompos: „de medicină sexuală”, de prin 1930 sau 40. Un doctor, care jurase şi el, în faţa zeilor şi oamenilor, că nu va face decât binele semenilor săi, investit cu aura de învăţat şi cu prestanţa de profesor, predica necruţător împotriva masturbaţiei, „viţiu jidovesc”. Tratamentul recomandat: pat de scândură tare pe care copilul viţios să se chinuie şi să nu-i mai ardă de asta, somn puţin, control şi-n tuhăs când se uşurează, bătăi, răceală sufletească de la familie, facere de râs în public…
Probabil că mulţi părinţi au citit la vremea aia porcăria de tratament „recomandabil”. De aceea o fi şi prosperat mentalitatea asta obstrucţionistă şi perfidă printre înaintaşii noştri de la care, cu atâta măreţie, o preluăm şi noi.
Supus la torturile respective, sunt convins că orice nefericit surprins masturbându-se rămânea, vrând-nevrând, un „osândit pe veci”. Toţi o practicau, dar pe ascuns. Erau mai norocoşi. Dar cine avea ghinionul „să cadă”, putea să-şi ia câmpii.
Fiţi convinşi, prieteni, că idiotul acela de doctor trebuie să fi fost cel mai mare labagiu posibil, loja 33 în tagma labagiilor. Numai jigodiile îşi defilează virtuţile ostentativ. Virtuoşii de la colţurile străzilor sunt cele mai josnice cutre! Cine e cel mai vinovat, acela acuză cel mai frenetic pe ceilalţi de exact viciul de care suferă el. Fiindcă, nu-i aşa? ca să poţi recunoaşte la alţii „simptomele” viciului şi să-ţi dea prin cap să-i „corectezi”, apăi trebuie să-l porţi tu, mai întâi, adânc întipărit, ca să ştii să discerni că-i rău şi să cunoşti după ce să-l recunoşti.
Doctore-doctore, cât rău ai făcut în numele „binelui”! Ai făcut semenilor mai mult rău decât Răul însuşi! Toţi purtăm în noi un Oblomov. Şi tu, în loc să-l laşi pe nefericit măcar aşa cum este, dacă tot nu poţi să te apleci cu milă peste rana-i să i-o legi, tu îl baţi cu biciul „să-l vindeci”.
Şi totuşi, ce-ar fi dacă ne-am şterge un pic fardul acesta gros de pe feţe? Dacă am fi un pic mai sinceri? Nu, nu foarte sinceri, fiindcă „sinceritatea absolută” ar fi şi ea dăunătoare, însă doar puţin mai sinceri! Cât de uşor am putea discuta între noi despre lucrurile care azi ne fac atât de nefericiţi şi absurzi!

7.
Am trecut cu pas agale, vorbind de zor, ca doi simpatizându-se, ca doi vechi prieteni, pe lângă o discotecă de pe malul Begăi.
- Aici e o discotecă, mi-a explicat Maria, de parcă eu eram orb, iar nu străin de oraş.
- Vii şi tu aici să dansezi?
- Nu. Niciodată. Sunt prea mulţi golani.
„Şi de ce te temi, sau te prefaci a te teme, de ei?” m-am gândit. „Ce-ar putea să-ţi mai facă mai mult decât să te frigă şi ei o dată, de două ori, dar asta ţi-ar face plăcere şi ţie, nu? De ce te dai mare?”
Ştiam că judec nedrept, aşa că mi-am ţinut gura.
Ne-am aşezat pe o bancă, niţel mai încolo de discotecă.
- Vrei să-ţi citesc poezii? am întrebat-o.
Ea mi-a răspuns că da şi eu mi-am scos caietul acesta pe care scriu acum discursul meu perpetuu şi i-am citit:
„Îngerul absenţei mi-a pătruns pe geam
lui nu poţi să-i spui doamne sunt prea tânăr
şi ce vesel doamne şi frumos eram
şi ce triste aripi mi-atârnau de umăr”
şi:
„acum de nu mai sunt îţi las în semn”…
(poeziile acestea au apărut în volumul Cioburi de înger – editura Tritonic – Bucureşti 1999 – GM 2004)
În vreme ce citeam, mă gândeam că n-am mai scris versuri de ani de zile, că pe astea le-am scris cu gândul morţii în vine, convins că mă voi sinucide în ziua ceea, că mă lăudam că nu citesc versuri decât femeilor cu care am făcut sau am de gând să fac amor şi că, în loc să-i citesc Mirelei-celei-roşii sau Aurorei versurile astea cărate cu mine 500 de kilometri degeaba, le citesc fetei ăsteia, pe o bancă pe malul Begăi pe care curg mingi, lângă o discotecă în aer liber de la care răzbeşte muzica stridentă, pe o alee pe care tineri cu câini şi biciclete se fâţâie în sus şi-n jos, cu Mirela şi Aurora atât de departe de mine amândouă.
Maria şi-a şters nasul.
Şi apoi mi-a spus că îi dăduseră lacrimile. Iar după aceea, fiindcă tăceam, mi-a spus „mai povesteşte”!
Şi eu i-am recitat Bocetul mortuar lapon, ca ea să mă sondeze dacă-i prima căreia i-l spun şi eu să-i zic că nu şi că-l mai recitasem la toată lumea înainte de a i-l măcăni ei, pe o bancă, lângă o discotecă, pe malul Begăi, şi că i-l spun nu fiindcă sunt bun, ci fiindcă sunt rău.
Se făcuse noapte de-a binelea. Ne-am ridicat de pe bancă să plecăm.
- Şi eu sunt foarte tristă azi, mi-a declarat ea.
- Da. Numai că tristeţea ta e hormonală, i-am zis. Dacă te-aş săruta, dacă aş face dragoste cu tine, făcând schimb de enzime, tu, după aceea, ai fi veselă şi mulţumită, nu ai mai fi tristă. Tristeţea ta poate trece, şi o să-ţi şi treacă. Pe când a mea e funciară. O nemulţumire funciară.
Ei, doar nu era să scot creionul când rostisem expresia asta care-mi sclipise brusc în minte tocmai atunci după ce toată ziua îmi bătusem mintea de pomană cum să-i zic şi, hodoronc-tronc, după ce-i descântasem măreţiile alea, să-i trântesc un „stai aşa, fetiţo, că mi-a plăcut ce zisei şi vreau să-mi notez să nu uit”.
Ridicându-mă de pe bancă mi s-a făcut şi frig. Eram doar în cămaşa mea galbenă de la tanti Adriana Kiseleff, pe care mi-o adusese când se întorsese dintr-o misiune diplomatică (Maria: - Ce înseamnă AIS-ul brodat pe pieptul cămăşii tale? Eu: - „Al Italia Service”, cred. Am primit-o cadou de la o mătuşă care a murit. Uite, aşa un 975 i-a trecut prin cap mătuşii mele în America! A avut, săraca, un accident de circulaţie: mergea pe stradă şi, în plină viteză s-a ciocnit cu un glonţ venind din sens opus. Spre ghinionul ei s-a lovit cu capul drept de glonţ, accidentându-se. Un accident rutier, putem spune.)
Se lăsase noaptea, vântul bătea. Am început să dârdâi. Şi ne-am îmbrăţişat ca să ne încălzim.



8.
(Uf! Ajunsăi şi acasă. După serviciu am fost în Cişmigiu cu ăla de jucarăm reversi. Nu joacă rău puştiul, dar nu m-am făcut de râs – i-am luat patru partide, una dintre ele dur de tot şi celelalte trei „la mustaţă”.
Era interesat şi de SF – că eu am căpătat, după zece ani de fănie SF un tic: cum cunosc pe câte unu’, cum îl atac: „Ia zi, îţi place SF-ul”?
Studentul, auzind că scriu, a vrut „să-mi vândă” – aşa s-a exprimat el – un subiect de povestire. I-am spus că nu cumpăr nimic, că mi le am eu pe ale mele destule, n-am timp să le scriu şi nici n-am unde vinde câte am, dar să-mi zică ideea lui, că poate merită. Ei bine, merita: cică „Savanţii de pe lună – ori, de pe lună Pământul se vede tot timpul într-un singur loc pe cer – văzându-l învârtindu-se atât de sus, avantajaţi de experienţa lor de zi cu zi, favorizaţi de ambianţă, au ajuns la concluzia că orice corp care se învârteşte destul de repede, se ridică. Aşa au născocit ei farfuriile zburătoare”.
Apoi mi-a spus că ideea pleacă de la un studiu pe care-l face el referitor la energia „sistemelor de incintă”, care ar forma câmpuri de energie specifice, cu tendinţă de manifestare energetică turbionară, acţionând asupra corpurilor cu o forţă centrifugă.
Atunci eu am sărit în sus. Da! Era firesc să existe o asemenea lege! Şi, dacă nu are cu ce s-o probeze, poate folosi exemplul clasic al astronomiei: formele turbionare din Cosmos pe de o parte, şi efectul Doppler generalizat pe de altă parte! Tânărul meu nu cunoştea însă nimic despre expansiunea Universului, nici despre Big-bang nu auzise, deşi legea descoperită (?) de el răsturna teoria Big-bang-ului ca pe o mănuşă, definind un univers non-pulsatoriu, veşnic îndepărtându-se element de element, într-o… incintă.
I-am povestit subiectul unui text vechi de-al meu: Ulise, navigator cosmic, pleacă la războiul Troiei. Troia e o planetă. Universul e tânăr. Stelele sunt foarte apropiate una de alta. Materia gâlgâie de energie. Războiul durează zece ani. Dar, la întoarcere, Ulise nu mai recunoaşte drumul acasă. Călăuzit cibernetic, el crede că s-a rătăcit şi că s-a defectat computerul de bord. După ani şi ani de derivă prin spaţiu, ajunge, bătrân ca moartea, pe Pământ. Dar Pământul pe care ajunge el nu mai e acelaşi – nu mai are stele pe cer. În noaptea care s-a pogorât, stelele sunt acum atât de îndepărtate încât nu mai pot fi percepute nici cu cele mai sensibile aparate. Orele reîntâlnirii astrale trec şi Ulise află că Pământul nu mai are nici zi: Soarele este şi el atât de departe că nu se mai zăreşte pe cerul negru. Pământul e un bolovan îngheţat rătăcind etern cu o viteză uniform accelerată prin Haosul fără sfârşit, din ce în ce mai departe de „semenii întru raţiune”, singur şi părăsit într-un Univers fără hotar, într-o nesfârşită călătorie.
- Emoţionant! a exclamat fizicianul meu. Dar ipoteza are un cusur. Agitaţia moleculară, atomică, totul, ar creşte într-un Univers în expansiune şi expansiunea n-ar mai putea fi remarcată.
Isteţ băiatul.
- Te înşeli, i-am spus. Viteza cu care se îndepărtază corpurile mari şi distanţate între ele ar fi mult mai mare, mai intens accelerată, decât viteza cu care s-ar îndepărta corpurile mici şi apropiate. Aşa încât distanţa intra-atomică va creşte cu câţiva armströmi, în vreme ce distanţa între Pământ şi Lună ar creşte cu milioane de kilometri, iar cea între Pământ şi α-Centauri cu ani lumină.
- Ai dreptate, a confirmat el gânditor.
L-am sfătuit să scrie el o povestioară cu ideea lui cu savanţii de pe Lună şi să vină cu mine la cenaclul lui Ghidoveanu (Modul 13 de la 23 August) s-o citească. Anapoda, cum le şade bine unor distraţi, la despărţire am făcut cunoştinţă. Îl chema Boicu Nicolae.
După aia am fost cu Aurora la Cinematecă. Am revăzut Viaţa şi opera judecătorului de pace Roy Bean, cu Paul Newmann în rolul principal. Este un film măreţ. Golanul împărţind legea. Filmul conţine un mesaj ideologic major, spus cu o forţă nemaipomenită. Viermele de „Avocat”, reprezentantul micului-burghez, birocratul stupid şi acaparator, respectând legea, dar respectând-o absurd, făcând din lege o unealtă pentru realizarea scopurilor sale mârşave, legea – în mâna lui – devenind unealta răului, este pus în antiteză revelatoare cu golanul sălbatic Roy Bean, care nu înţelege din lege decât că ea trebuie să fie instrumentul prin care Judecătorul, a cărui funcţie poate fi ocupată de orice om onest şi cinstit, nu neapărat de un buchisitor de legi, face şi trebuie să facă drum spre soare Dreptăţii şi Răzbunării, în folosul Virtuţii.
Filmul acesta este o epopee cu adevărat emoţionantă. Şi, când Roy Bean întors din Legendă, vine să dea buzna alături de fata nedreptăţită, cu pistoalele în mâini, în strada înţesată de poliţie venită legal să facă nedreptate în numele dreptăţii, când le răspunde ălora, care-l întreabă: el cine mai e? că: el e Dreptatea! pe mine mai să mă pufnească plânsul în sală.
Am îmbătrânit şi m-am ramolit: am ajuns să plâng la filme!
La Cinematecă ne-am întâlnit cu Adi şi cu Mecu. Mecu ne-a comunicat că-l condusese azi pe Didi la vamă. Cică Didi-Americanu’, care ne tot bate la bilă de douăzeci de ani că o s-o întindă-n America, mâine, gata, pleacă!
- Nu cred, zice Aurora.
- Am mai auzit noi din astea, zic eu.
- Nu. Mâine pleacă! ne asigură Mecu.
Adi era cu gagică-sa – Roxana. Şi când am ieşit de la film, în loc să mă mai duc la Marţieni, la cenaclu, că ar mai fi fost vreme, i-am invitat pe Adi şi Roxana la noi să jucăm 10.000. „Nu mai am chef de Marţieni, nici de Anticipaţie. M-am plictisit de jocul ăsta”.
O clipă mi-a trecut prin faţa ochilor minţii părul roşu al Mirelei.
- Lasă că o să-ţi revină ţie cheful, mi-a răspuns Aurora, acru.
Poate că o să-mi revină. Dar poate că nu. Vom mai vedea.
Lui Adi şi Roxanei nu li se păruse chiar atât de zguduitor filmul. Le plăcuse mai mult Buch Cassidi şi Sundance Kid.
Întâlnirea cu ei este legată iar de ipoteza că „la cine gândeşti, acela apare din sacul cu minuni al Realităţii”. Tocmai mă întrebase tânărul Boicu la despărţire cu cine mai joc eu Reversi, dacă am „un grup”. I-am spus că nu mai cunosc decât un singur om care joacă, într-adevăr. La Adi mă gândeam când spuneam asta. Şi mi-a trecut imediat prin cap că dacă tot m-am gândit la el, ar trebui să apară din Neant, scos de urechi din Pălăria Cu Minuni A Realităţii. Şi, la uşa Cinematecii, iată-i pe Adi şi pe Roxana.
Gata! Am scris destul! Mă duc să mănânc!)

9.
„Văd! Câinii albi ai zorilor vin către mine în fugă!
Plecaţi! Plecaţi, sau vă înham la sănii!”
Omul moare. În pragul morţii, trecând de aici Dincolo, el afirmă că vede. Aşadar până acum a fost orb, în noapte. Până acum nu văzuse. Dar acum, iată, vin zorii! În locul unde vieţuieşte septentrionarul, ziua şi noaptea nu sunt contrapuncte parţiale şi neesenţiale ale timpului ca în lumea noastră unde noaptea este întreruptă periodic de zi, unde ziua, chiar când este cea mai lungă, este întreruptă de noapte. Acolo atât ziua cât şi noaptea sunt depline. Ele împart întregul vremii, Pământul şi Universul în două părţi: una este de întuneric, cealaltă de lumină.
Clipa Supremă împarte asemenea Întregul, Unul care este sufletul Omului, tot în două părţi: de o parte Viaţa, de o parte Moartea. Dar septentrionarul compară viaţa cu jumătatea de noapte. Iar Moartea este o lumină mare, venind către tine în goană. Aşa cum câinii albi ai zorilor se apropie peste calota nesfârşită de gheaţă. Câini, fiindcă „sărutul” le este dureros şi te sfâşie. Câini, fiindcă ei sunt singurii prieteni credincioşi ai Omului. Câini, fiindcă ei te poartă în sanie, fiindcă atunci când ţi-e foame îi sacrifici, fiindcă sunt albi şi ei, asemenea zorilor, cu blănuri lungi zburlite de vânt în aurore boreale de necrezut.
- Plecaţi! le strigă Omul.
Sunt o haită întreagă de câini albi, un orizont de lumină venind peste suflet.
Plecaţi! fiindcă nimeni nu este dispus a muri atât de curând. Că, vai! atât de repede au venit câinii ăştia! Dar lor nu poţi să le spui că au venit prea devreme. Sau poţi să le spui, dar ei nu te ascultă, nu pleacă, degeaba-i goneşti!
Pe câinii albi ai Morţii nu îi invită nimeni. Nimeni nu spune Morţii bun venit. Dar mai există o alternativă pe care Omul o poate alege. Când ei vin, când îi goneşti şi ei nu te ascultă, strângându-se în jurul tău dând veseli din coadă şi lătrând ca nişte nebuni de căţelandri ce sunt, poţi să-i înhami la sănii, plecând cu ei într-o nesfârşită călătorie.
La sănii, că Moartea duce lin, într-o alunecare eternă spre Adânc. Nu, nu spre Adânc! Spre Lumină! Spre Adevăr!
Rezidă din bocetul laponului murind o forţă şi o vigoare infinit înălţătoare. Nici urmă de bocet, nici dram de auto-înduioşare nătângă. Doar o inflexibilitate veselă şi mortală, doar cioburi de cristale spinoase şi reci: o cunună de spini de cristal.
Viaţa ca o Noapte şi Moartea privită ca o bucurie năprasnică şi ca o lume a luminii apropie optica laponului de punctul de vedere al dacilor, pentru care lumea prin care trecem e dată doar întru suferinţă. Supravieţuirea este de durere. O cruce greu de urcat pe un drum al Luminii. Viaţa este Noaptea. Infernul este aici, pe Pământ. Dar, celor viteji, celor care au puterea să privească în faţă Moartea fără să se înspăimânte, celor mai buni, le este dată soarta de a răzbi Dincolo, în Lumină. Omul nu vrea să rămână Aici. Este chemat de Lumina de Dincolo. Dar, dacă ar fugi de greul lumii acesteia, nu ar mai fi un viteaz. Şi atunci rămâne, pentru o vreme. Dar nu de frica Morţii, ci făcând astfel un hatâr celor din jur, Universului, Zeilor – că trecerea lui pe aici, prin Valea Plângerilor, lui nu-i mai spune nimic. Pentru un scop, nu pentru mine mai poposesc aici, printre voi, însă numai până când câinii albi ai zorilor vor veni să mă rupă, să-mi vestească victoria mea asupra Vieţii şi să mă ducă într-o nesfârşită călătorie. Eu pentru călătoria aceea trăiesc, nu pentru baia aceasta de suferinţe, care-mi este indiferentă. Şi, în afară de vitejie, pe lumea asta nu are importanţă ce am făcut, cum am trecut prin ea, ce am agonisit. Orice voi fi făcut, în afară de vitejie nu voi fi adunat şi folosit nimic.
Atât de repede vin totuşi, în goană, câinii zorilor! Însă când vor veni, eu o să-i înham la sănii, să plec! Săniile aşteaptă deja, gătite de sărbătoare, de cea mai importantă sărbătoare: de Nuntă.
Prin fereastra câtorva cuvinte răzbate un întreg tărâm de sensuri şi noime profunde, incredibile, pe jumătate uitate, pe jumătate obscure. Cândva, mă voi stinge şi eu murmurând cu ultimele răsuflări, nu vreo rugă creştină, nu vreun psalm milog al lui David bătând mătănii de josnică umilinţă de suflet laş; ci voi pleca trufaş, cu fruntea sus, vesel, cântând imnul acesta infinit, care mă va purta cu el într-o lume mai bună.
Pe Om îl leagă de cele din jur lanţurile Iluziei care-l mai ţin între voi, este legat de Viaţă prin sensul pe care trebuie să şi-l afle aici, în Noapte, pipăind împrejur trecerea sa prin Valea Plângerii. Dar când nu mă va mai lega nimic de lumea asta voi putea să ies în marea noapte boreală şi, aşezându-mă pe un colţ de gheaţă, să-mi chem Moartea. Şi câinii albi ai zorilor, minunaţii câini albi ai Luminii vor năvăli urlând de pretutindeni, fiindcă miracolul Nunţii se poate împlini. Când vine Timpul şi eşti convins, şi sufletul tău este gata de drum. Atunci vin câinii albi să te poarte cu ei pe Piscul Luminii fără de sfârşit.
Iudeii au conceput Vestitorii Luminii, Îngerii, tot ca fiinţe albe, frumoase, vehicule de taină care te poartă, însă cu sau fără voia ta, la Cer. Pentru Om însă, purtătorii Morţii sunt câinii. Fiindcă dacă-i înham la sănii, EU îi strunesc, iar nu ei mă poartă la întâmplare unde vor ei fără voia mea. Eu îi strunesc, eu îi mân din urmă cu bici lung de piele, „împletit în trei, răsucit în şapte”. Voi fi gătit în cel mai frumos strai de mire din viaţă. Încălţat cu mocasini călduroşi şi curaţi cum n-am mai purtat alţii prin glodul (n.a. – citindu-i fragmentul acesta tatălui meu, el mi-a atras atenţia asupra inadvertenţei „mocirlă, glod” care nu au ce căuta într-o lume îngheţată. Dar mie îmi place metafora, aşa că o păstrez. GM – 1986) lumii ăsteia. Îmi voi trage peste urechi clapele căciulii de vulpe, îmi voi pune în mâini mănuşile de piele de elan căptuşite cu blană de iepure şi, chiuind, vesel şi liber şi plin de viaţă, voi pocni din bici şi câinii mă vor duce în goană peste tundra de gheaţă a Lumii. Voi trece odată cu zorii albi ai Luminii peste lumea întunericului în care am suferit ca un orb care acum şi-a recăpătat vederea. Şi căţeii se nasc orbi.
În zori frigul muşcă mai tăios ca oricând.
Şi „la nunta mea va cădea o stea”.

10.
Când m-am ridicat de pe bancă am început să dârdâi de frig. Maria şi-a trecut mâna peste spatele meu, să mă încălzească.
- Ţi-e frig?
- Da.
- Săracul de tine, mi-a zis ea duios. Scuză-mă!
- Ce mă tot bârâi atâta la cap: „Scuză-mă”! „Iartă-mă”! Uite, fetiţo, să-ţi spun un secret: eu nu iert şi nu uit niciodată; trec cu vederea, dacă am eu motive să o fac, dar de iertat nu iert niciodată. Însă tu nu mi-ai făcut nimic. Ce să te scuz? Că e frig afară? Că am plecat doar în cămaşă de acasă? De ce să te iert?
Din sala de cinematograf începând şi până aici, pe malul Begăi, repetase de cel puţin cinci-şase ori formulele astea fără noimă. Cred că avea un tic.
Am părăsit lunca Begăi şi ne-am îndreptat spre străduţele Timişoarei. I-am povestit o poantă dintr-un film vechi şi complet idiot căruia nici nu-i mai ţineam minte numele: un tip (dansator de step) povestea cum ieşise el să se plimbe cu iubita sub clar de lună; iubita era o puştoaică, iar el îi vorbea de castele-n Spania. „Auzeam”, zice tipul, „chiar şi cântec de castaniete. Era iubita mea, care pur şi simplu clănţănea din dinţi” de emoţie sau de frică.
Eu clănţăneam de frig. Maria mă strângea cu entuziasm la pieptul ei extraplat. Mai-mai că-mi dădea ghes inima să mă opresc şi s-o sărut, dar prea clănţăneam spornic. Şi mă apucasem să-i mai şi declar că n-o s-o sărut. Atunci când stătusem pe malul apei, în înserarea ce se lăsa, îi povestisem cum am mai stat eu o dată, cândva, demult, tot aşa cu o fată pe malul unei ape, sub sălcii plângătoare, într-un apus primăvăratec. Îmi plăcea mult fata, eram îndrăgostit de ea mi se pare, tânjeam nespus s-o sărut, dar nu aveam curajul, nu ştiam cum s-o fac astfel încât să nu mă refuze. Eram un puşti prăpădit.
În loc s-o sărut pe fata aia eu i-am vorbit mult, am tăcut cu ea şi am ascultat muzica unei armonici care răzbătea până la noi de la o biserică apropiată în curtea căreia tinerii se strânseseră că cânte, să povestească păţanii vesele şi să se sărute cu fetele care se strânseseră ciorchine împrejur, roşii în obraji şi hlizindu-se de mama focului. Eu însă nu am ştiut atunci cum să procedez ca să o sărut pe fata aia de sub sălciile de pe malul apei.
Azi aş şti ce să spun şi cum să fac, pus, iată, într-o situaţie similară. Dar nu vreau, deşi mă împinge pârdalnica, în amintirea inocenţei mele naive de atunci.
Când am intrat pe strada pe care se afla Casa Tineretului îmi trecuse chiar şi clănţănitul. Dar de sărutat tot n-am sărutat-o pe Maria.




Miercuri 1 iunie 1983
Am ajuns la serviciu cu aproape o oră întârziere din cauza unui dop de circulaţie. Când am plecat de acasă împreună cu Aurora, chiar când ajungem noi în staţie, hop şi-un maxi-taxi. Însă noi n-avem cei cinci lei salvatori, aşa că am rămas să aşteptăm tramvaiul, cu care nici n-am făcut două staţii – că a trebuit să mai facem încă două pe lângă şirul de vehicule constipate.
Ajuns la serviciu, abia dacă am mai avut vreme să pun clorul în bazin înainte de a se deschide Piscina.
Şi acum, iată-mă la mine în subsol, „la şobolani”. Am furat de la gunoi o ladă de ambalaj din scândurele, udă şi murdară, să am pe ce să şed. Tot e mai bine pe ea decât pe scăriţa de metal a Staţiei.
Şi scriu, scriu încă.
Ieri îmi propusesem să debutez astăzi cu povestea Dinei-cea-blondă-de-la-Biofarm, aşa că-mi voi continua naraţiunea (din spirit de contradicţie – GM 2004) cu evenimentele de sâmbătă 28 mai seara.

1.
Am intrat cu Maria în incinta Casei Tineretului cam pe la ora nouă. Afară se lăsase întunericul.
Casa asta a Tineretului din Timişoara este o extrem de stranie combinaţie între un hotel, o casă de cultură, un cămin studenţesc şi un aşezământ matrimonial şi de randezvousuri, fiindcă duminica se oficiau şi sărbătoreau uzual sub acoperişul ei nunţi, botezuri, ba, port convingerea intimă că şi înmormântări şi parastasuri.
La parter există două săli mai importante: cea de spectacole, şi holul în care se poartă discotecă; o scăriţă marginală dă către barul de la subsol, unde se află şi o încăpere cu mese de ping-pong însă unde se joacă, de cele mai multe ori, „nuntă cu dar”; la etajul întâi există încă două săli cu destinaţie publică: cea de protocol, şi sala 103, „de şedinţe”, sau cam aşa ceva; la etajul doi mai slujeşte în scop edilitar o rotondă cu scaune în trei-sferturi-de-cerc, unde se face muzică; şi apoi, la etajele doi şi trei, să crape babele de necaz, sunt apartamentele de închiriat, cu de la trei până la şapte paturi de fiecare cameră. „O cazarmă cu aspect foarte festiv” – cum definise Lucian Hanu condiţiile de găzduire.
Eu mă aflam cazat cu Tonceanu (Vampiru’), Vlad Bucur (Omul negru şi păros), Ion Dumitrescu (Fachiru’) şi Bogdan Novac (puştiul cel nou pe care mi-l dăduse mă-sa-n grijă la gară). Vineri, când am sosit, pentru numai câteva ore a stat cu noi şi Lucian Hanu. Dar după „un pui de somn” şi-o ştiucă bătrână, acesta a dispărut oareunde.
Sâmbătă, eu şi Maria am urcat până la etajul întâi. Întârziasem ceva pe malul Begăi, aşa că „masa festivă” luase startul fără ca noi doi s-o fi onorat. Întreaga incintă hăulea de muzică, dar „focarul” îl reprezenta sala 103.
Prima persoană cu care-am dat nas în nas a fost Ştefan. Lung, slab, negru, cu morgă, ne ţintuia cu asprime când pe mine, când pe Maria. Nu încăpea nici o îndoială că Maria nu fusese consemnată în programul emis cu acest prilej.
- Ştii că pe Bega curg mingi? l-am întrebat cu nonşalanţă, privindu-l drept în ochi.
Nu ştia. Am început să-i explic fenomenul când, s-a apropiat de noi şi Sandu care, spre stupoarea generală, nu plimba după el dopul blond de Lugoj. L-am informat şi pe el că pe Bega curg mingi şi el a emis ipoteza că o fi vreun izvor pe undeva.
Pe culoarul din faţa sălii 103 se dansa. Nu erau acolo decât Ana Maria şi Mirela ca reprentante ale sexului moale, cu vreo cinci-şase puştani. Zărindu-mă, Ana-Maria a sărit pe mine toată şi m-a solicitat să-i conving pe ăia dinăuntru să dea muzica mai tare. Am pătruns în sala 103 curajos.
La mese, pogon de lume. Mişcarea SF de amatori în păr. Fanii beau vin şi dumicau nişte resturi de chestii relativ comestibile din vreo trei (3) farfurii dosite cât mai în adâncul sălii, către partea ieşeană. Chiar aşa, trei farfurii, când cu toţii însemnam, gazde şi invitaţi, peste 80 de suflete (socotind două câte două şi jumătăţile de măsură). Beutura se prezenta la vedere sub forma a trei (3) (număr magic) sticle, cam către jumătate cu lichid, dar după primul şoc am descoperit că mai erau suficiente, cu toate că, „la vedere” n-au stat în toată vremea decât câte trei sticle o dată. Era şi asta una dintre stratagemele mesei ăsteia festive.
Vinul era de Iaşi. Riesling de Iaşi. Na, că şi timişorenii coalizaseră cu Nordul!
Singura jumătate de sticlă de pe rândul de mese din dreptul uşii, la care se proptise Ghidoveanu ca un stâlp al societăţii mâncat de cari, sălăşluia înaintea lui Viorel şi a Paligorei, aşa că mi-am luat gândul despre partea asta.
Chiar lângă intrare fusese instalat pupitrul discotecii. Muzica: disco. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. În general, suficient de curăţică, săraca. Vuietul se revărsa peste noi prin două boxe mari. I-am propus tipului de se afla la pupitru să scoatem una dintre ele pe hol, unde se dansa. Am pus mâna amândoi de am extras-o de acolo pe holul cu geamparale după care, fiind cântec nou, m-am repezit să dănţui şi eu cu Mirela. Însă Mirela era inabordabilă, aşa că am ţopăit dansul cangurilor şchiopi în cerc, alături de ceilalţi juni până mi s-a sastisit şi m-am cărat să mă plimb pe trepte. Urca în mine un val teribil. Nu era durere, cu toate că mă şi durea, nici revoltă – dar şi revoltă, nici gelozie – dar invidie, nici furie – dar iritare, şi tot aşa mai departe. „Este contradictoriu, dar asta e realitatea” – cum zicea marele Lenin în Caietele sale filozofice. Aş fi vrut să găsesc în mine puterea să plec de acolo fără să-mi pese, dar eu voiam să rămân, să mă distrez, fiind convins că indiferent ce voi face, în seara asta nici gând să mă pot distra în vreun fel. Mirela se scălâmbăia la douăzeci de metri mai încolo-şa, era teribil de frumoasă în seara asta (da, frumoasă de-a binelea, cum dănţuia, fără nici un Dumnezeu, însă potrivindu-i-se nemaipomenit, ca unei fete de 17 ani ce era, roşie şi îmbujorată asemenea unui crin imperial). Ana-Maria strălucea şi ea ca Luna. Erau, erau, de ce să mint, câteva gagici ca Soarele şi Luna acolo. Şi chisnovături, dar şi câteva gagici trăsnet, în vreme ce eu, cu pantalonii mei pătaţi de cloramină, tăndăleam pe hol, tolănit, singur şi deoparte într-unul din cele patru fotolii de lângă sala de protocol. Şi priveam pe geam către Luna plină luminând alb prin perdelele de nailon. Luna era perfect rotundă, ca figura zâmbăreaţă a Anei-Maria şi, la început, nici nu o remarcasem că e aşa; mă zgâisem pur şi simplu către ea din lipsă de altceva aşa cum te zgâieşti pe pereţi sau pe tavan când n-ai ce face şi dai, din întâmplare, cu ochii de un păianjen de praf omis de mătură într-un colţ.
Stăteam singur şi părăsit, cu pantalonii mei pătaţi de cloramină cu tot, cu Adevărul meu puternic, exprimat şi neexprimat cu tot, cu Aporisticon-ul meu şi cu gloria lui de mucava şi paiete colorate cu tot; părăsit acolo, numai bun de aruncat la lada cu gunoi. „Mortul viu de sub scara fără trepte”.
Cui îi păsa de Adevărul şi revolta mea, de sfâşierea şi înstrăinarea mea? Cei dimprejur erau nişte tineri extraordinar de frumoşi, strălucitori şi, mai ales, vii, în vreme ce eu nu eram decât o fosilă stupidă, o murătură stearpădă rătăcită printre ei să-i sâcâi cu prezenţa mea inoportună. Şi nici nu găseam suficientă forţă să mă duc o dată sus şi să mă culc. Sau să scriu vreuna din capodoperele alea ale mele de care n-are nevoie nimeni pe lumea asta. Nimeni. Poate doar eu mă prefac numai că aş avea nevoie de aşa ceva.
Sperasem că voi putea trăi în curând de pe urma blestemăţiilor mele de mâzgăleli ca să-mi pot cultiva lenea dulce de care-s bântuit. Dar cine să fie idiotul să mă plătească pe mine acesta, de două parale, fără pile, fără relaţii, fără nici un şarm sau strălucire efemeră, intransigent, şi puritan, şi idiot, şi terfelit, să stau şi să scriu? Şi apoi, ce să scriu? Să scriu CE? Tinerii cu care eram amestecat veniseră toţi cu buzunarele pline de textele lor de trei surcele, dar comise proaspăt, special pentru ocazia de faţă: abia aşteptau să se încolţească unii pe alţii şi să şi le citească. Pe când eu cărasem după mine patru vechituri, patru gioarse de texte de pe vremea lu’ bunica, răscitite pe la toate cenaclurile din Bucureşti. Nu mai scrisesem nimic nou de nu-ştiu-când. Nimic TERMINAT, vreau să zic. Fiindcă de luni de zile nu mai avortasem decât crâmpeie. Ca atunci, cu ani în urmă, pe vremurile când încă nu eram „confirmat” drept „profesionist” de nimeni şi mă îndoiam până şi eu că aş fi în stare să mă aşez vreodată la masa de lucru şi să-mi smulg din creieri cu vârful peniţei oarece finit, cu început şi, mai ales, cu SFÂRŞIT. Ceva care să mă exprime şi de care să nu-mi fie ruşine înaintea semenilor şi a lui Dumnezeu. Îi tocasem pe alţii, îi criticasem fără milă, ca un mare specialist mare, le evidenţiasem greşelile. Dar ăia, cel puţin, născuseră, bune sau rele, nişte texte finite, pe când eu… În nemulţumirea mea, în veşnica mea nemulţumire, în nemulţumirea mea funciară, nu reuşeam să emit altceva decât crâmpeie nesemnificative, lăudate la un moment dat de nişte belferi, din cine ştie ce motive: poate diplomatice, poate de milă, poate de teamă… sigur că da, de teamă, fiindcă inspirasem probabil teamă cu acreala asta a mea de mumie, cu toată furia mea de câine turbat, cu ura-mi pornită pângăritor împotriva a tot şi toate.
Stăteam tolănit în fotoliu, Luna mă privea, spectrală, prin geamul Casei Tineretului, şi m-am trezit alături cu altă mumie ce se apropiase de mine fără s-o observ măcar – alt mort viu de sub scara fără trepte de care m-am speriat şi eu ca baba de b… George Terziu m-a întrebat gentil (atât de gentil cât poate fi o stafie): „când mergem la el, că nevastă-sa mă aşteaptă, ne aşteaptă”. Ne aşteaptă să ce? Să mergem la el să?...
Să mergem la el să mâncăm, să bem, să stăm la taifas, benchetuind, inutili şi sterpi, două-trei umbre citindu-ne şi debitându-ne unii altora sforăitor formule seci, mesaje rătăcite destinate nimănui şi neinteresând pe nimeni. Un colocviu al morţilor vii de sub scara fără trepte.
- Da, desigur! i-am răspuns, zâmbind ca un cretin.
Zâmbesc tot timpul ca un cretin, îndrug ca un papagal verzi şi uscate într-un non-sens neîncetat şi steril care nu are nimic de împărţit nici cu Adevărul meu, nici cu mine însumi, nici cu nimeni. Invidios pe ţâncii ăştia care măcar trăiau îmi băteam joc pur şi simplu şi de mine şi de ei, contribuind cu gesturile, şi vorbele, şi chiar persoana mea la perpetuarea erorii în care însumi căzusem, antrenându-i alături de mine şi călăuzindu-i către mocirla în care mă zbăteam fără ieşire, căutând să-i conving prin atitudinea mea de falsă superioritate că moartea mea merită să fie urmată ca ducând mai presus de viaţa dintrânşii, vie şi adevărată, de care eram înnebunit de drag şi pe care colcăiam de cea mai joasă invidie că eu nu mai sunt în stare s-o obţin, nu o să mai fiu niciodată, iar atunci când aş fi fost capabil să-ntind mâna şi s-o iau, nu am vrut, am preferat drumul cenuşii şi morţii vii de sub o scară fără trepte.
- Am de gând să mai întârzii aici aproximativ o oră, i-am răspuns după un moment de gândire lui George. Dar dacă vin la voi să ştii că-l iau cu mine şi pe Ştefan. De acord?
- Sigur că da.
- Nu te deranjează? Nu vă deranjează?
- Nu.
- Şi nu o să fie prea târziu?
- Nu. Mâine e duminică… Şi apoi, soţia mea ţine foarte mult să te cunoască.
De ce o fi ţinut soţia lui atât de mult să mă cunoască? Şi ce să cunoască la mine când eu însumi – ceea ce cunosc eu din mine – mă nemulţumeşte, iar ceea ce poate că nu m-ar nemulţumi, nu reuşesc să fac să răzbească la lumină!
M-am întors în sala 103. Secu, auzind că se dansa pe hol, invitase „dansatorii” înăuntru, „să dansăm cu toţii, că şi noi vrem să dansăm şi iubim frumosul”!
Se tropăia în draci. Şi, când ceva mai târziu Maria m-a întrebat: „ce e asta?” i-am dezvăluit că: „asta este demistificarea, compromiterea şi prăbuşirea prestigiului juriului”, fiindcă majoritatea dansatorilor erau sau concurenţi, sau membrii ai juriului.
Ştefan stătea înfipt ţapăn într-un fotoliu chiar lângă uşă. Sugea simandicos dintr-un pahar, cu o ţigară fumegând în cealaltă mână. Ne-am întrebat unul pe altul ce mai facem, eternul nonsens al începuturilor de conversaţie, argument şi semnal de apel al intrărilor în comunicare.
- Totul e aiurea! i-am transmis cu scârbă punctul meu de vedere. Totul, dar absolut totul, e aiurea. Nimic n-are nici un chichirez. Nici un cap şi nici o coadă. Mă simt ca un ou într-o căldare. Îmi vine să turbez!
- Da, îmi răspunde Ştefan. Este câte ceva în toate astea, dar numai aparenţă. Doar partea de deasupra. Suprafaţa. Pe jumătate, aşa încât să apară doar ca fiind ceva.
- Corect! am exclamat. Ai dreptate. La suprafaţă doar, să pară şi apară. Şi tocmai de-aia-i şi mai absurd, şi haotic, şi fără noimă!
- Stau şi mă întreb „ce căutăm noi aici”? Ce ne trebuiau nouă toate astea? mă întreabă retoric Ştefan. Avem acasă, amândoi, soţii mişto… Doamne, perorează el, nu o să mai plec niciodată, nicăieri, fără Violeta!
- Nevastă-mea n-a vrut ea să meargă, da’ Violeta de ce n-a venit?
- Nu am avut bani suficienţi pentru amândoi.
- Păcat că n-am ştiut. Mai bine venea ea în locul nevesti-mi.
La Solaris s-au irosit două locuri de pomană.
- Da’ nevastă-ta de ce n-a venit?
- Ca să nu-mi pună beţe-n roate cu Mirela! Eu i-am zis că n-o să fac nimic, fie cu ea fie fără ea, că nu o să fie absolut nimic şi că poate veni şi ea. Nu zic nu, mai bine că nu e, că nu trebuie să mai am şi grija ei pe aici, dar putea să vină liniştită.
Am tăcut o vreme amândoi, rotindu-ne ochii prin sală.
- Totul e aiurea, am reluat refrenul. Pe Bega curg mingi, Mirela ţopăie dincolo, pe hol, şi nici nu se uită la mine…
- Da, e teribil de frumoasă puştoaica, aprobă Ghidoveanu.
- Mai dă-o dracului cu frumuseţea ei cu tot! mă întărât eu fără prea mare convingere. Uite, uite şi la paţachina de Viorel! Face pe bufonul pe lângă Paligora ca să-i scoată şi lui un nenorocit de volum. George Terziu mă freacă la melodie să mergem la el să… să nu ştiu ce. Iar eu sunt un butoi cu pulbere. O bombă atomică. Auzi? mă întorc spre el îngrijorat. Să nu cumva să faci greşeala să scaperi vreun chibrit pe lângă mine că fac explozie!
Am înşfăcat o sticlă de-alea juma-juma’ rătăcită prin preajmă fără stăpân (toată lumea în afară de mine şi de Ştefan dansa) şi am umplut două pahare. Am ciocnit şi am dat pe gât licoarea acră şi scârboasă dintr-o înghiţitură. Mi-am umplut iar ţuţuiul din bărdacă şi am turnat la jgheab şi pe al doilea ca pe nimic.
- Trebuie să sting cu ceva vâlvătaia, i-am explicat lui Ştefan care se uita la mine dezaprobator ca soacra-n noaptea nunţii. Ah, îmi vine să rag o dată de să se spulbere totul împrejur! Un muget, aşa, de să se crape pereţii, să zboare uşile şi geamurile, să nu mai rămână piatră peste piatră! Mi-e şi frică să casc gura ca nu cumva să ţâşnească urletul acela din mine.
- Da. Arăţi rău, a confirmat Ştefan.
Şi, după o clipă de gândire:
- Nici eu nu mă simt prea bine.
- Şi ce-i mai agasant e că totul e aiurea, am repetat eu. Nimic nu se leagă.
Maria s-a prezentat la apel ca o vecină la un pat de spital şi a pretins cu neruşinare că vrea să mă facă un dans, neapărat. Mai devreme, când o invitasem eu, se văitase că nu ştie să danseze neam, dar tropăise şi ea de zor, bine-rău, după puterile ei, dar tropăise. M-am uitat după sor-sa, o plodoaică de vreo cinşpe anişori numa’ bună. Stătea tot în colţul ei la taclale cu blondu’ cu început de chelie de la Informatică. Acesta era perechea nedespărţită cu Sandu Gabriel, un tip de la cenaclul Jules Verne unde, cică, mă instaurase Rogoz cu ani în urmă să am grijă, împreună cu Ionescu, de tinerele talente. După un timp, cenaclul fuzionase cu 2001 tocmai inventat de noi şi, după câţiva ani, când l-am întâlnit pe Sandu Gabriel ăsta la Solaris, nici nu l-am mai recunoscut. Nu mi-a zis că era, pe vremuri, şi el în conducerea Jules Verne-ului decât acum câteva zile când m-am întâlnit cu el în faţă la Adam.
Există în mişcarea SF mai multe „perechi de orfeline”: ăştia doi – Sandu Gabriel cu blondul de la Informatică: Vampiru’ cu Omul-negru-şi-păros, Anania cu Bărbulescu, Rogoz cu Colin, Fraţii cu Strugaţki şi, probabil, de la o vreme şi eu cu Ştefan, dacă mă gândesc eu bine.
Sora Mariei stătea mai departe cu blondu’, cuminte şi în banca ei. Maria îi făcuse reclamă când îmi zisese că ea personal nu serveşte balet comic. Cică: „Sor-mea e formidabilă, însă nu o las eu să se zbânţuie, că după aia o doare burta”. Nu eram lămurit dacă azi în mod special nu o lăsa fiindcă ştie că a mâncat, biata fată, ceva ce nu-i prieşte, sau că e pe roşu ceva, sau dacă, în general, cum o vede zbânţuindu-se, cum o ia la pumni: „Fa’! Stai cuminte că o să te doară burta”!
În fine, ce mai! totul era ca la Balamuc: „absurd, absurd, absurd, absurd”! (cum ar fi zis Tudor George).
M-am înălţat din fotoliu cu un gest de abdicare fără condiţii, am evoluat până în mijlocul trecerii dintre mese, am dansat ce am dansat, fără mare spor însă, până m-am lămurit că partenerul Mariei nu eram nici pe departe eu aşa cum mă complăcusem să cred o vreme în naivitatea mea, ci un ins necunoscut producându-se niţel în spatele şi de-a dreapta mea, aşa că m-am ferit dintre ei să se poată acupla în voie. Iacă-aşa am nimerit eu iar pentru câteva clipe lângă Mirela, care mi-a zâmbit, i-am zâmbit şi eu (arăta ca Soarele! îmi luase ochii şi mă dogorea de mă bronzasem pe partea expusă), danţul s-a terminat, Maria s-a repezit la acela de fusese în spatele meu mai la început (eu mă căznisem totuşi până la sfârşit să păstrez aparenţele şi să rămân suficient de aproape cât să se poată presupune de către duşmani cum că am fost, cică, pereche, în haloimisul care se înstăpânise) şi l-a felicitat pe june că, măi, ce-a mai dansat el acolo-şa ca leul! Cât m-am zgâit eu la ei cu gura căscată cum se îmbrăţişează cu urături şi pluguşoare, s-a pornit şi dansul următor şi Mirela ţopăia, de data asta cu fra-su – eram în mod flagrant în plus între ei – Maria se zbuciuma cu acela nemaipomenitu’, iar eu mă bâţâiam ca un caraghios de unul singur printre ştachetele de slalom (gata, iar nu mai existam, iar eram, cu pantalonii mei pătaţi de cloramină şi Adevărul meu cu tot „mortul viu de sub scara fără trepte”!) drept pentru care m-am oprit la un moment dat, m-am uitat în dreapta, m-am uitat în stânga, şi m-am dopănit, neobservat de nimeni şi cu coada între picioare, la Ştefan.
La grupul nostru se pripăşise în scurta mea lipsă şi Dănuţ Ungureanu. Ca să ne facem înţeleşi trebuia să urlăm ca surzii unul la altul, că muzica guiţa destul de zdravăn, aşa că după întrebarea mea că „unde e Marina”, Dănuţ a propus să ne retragem mai în josul sălii ca să-mi explice că Marina-i la fra-su, care face şi el armata pe-aici prin preajmă. Ne-am aşternut la sfat chiar la ultima dintre mese, descoperindu-l cu acest prilej şi pe Fachiru’, care stătea împietrit pe un scaun proptit cu spătarul de colţul încăperii, de nu fuma, nu bea, ci doar scruta ce se perinda prin-naintea lui cu un zâmbet enigmatic pe buze.
Am luat un pahar de pe masă, am turnat vin într-însul şi i l-am adus Fachirului care mi-a mulţumit, spunându-mi că, după două ore, sunt singurul care îi remarc în vreun fel prezenţa. Am ciocnit cu Fachiru’ şi m-am întors la Ştefan căruia i-am mai declarat o dată că totul este absurd şi, atunci, mi-a dat prin cap brusc şi fără premeditare că, pentru ca într-adevăr totul să fie cu totul, dar cu totul şi cu totul absurd până la Dumnezeu şi încă vreo treizeci de trepte mai sus, nu mai lipsea decât să mă duc să-l „pup piaţa Independenţei” pe Merişca.

2.
(Am fost până sus, în Piscină, să iau temperatura apei în bazin. Nu erau decât 28 de grade şi clienţii se plângeau că-i rece. „Cât prevăd normativele”? mă întreabă. Îi sfătuiesc să lase normativele, că normativele prevăd 22-24 de grade – temperatură la care ar ieşi vineţi de frig. Numai că eu am insistat pe lângă Conducere să aprobe să dăm 29-30 argumentând că Piscina e de agrement, nu de sport de performanţă şi, cum directorul ITHR-ului este una dintre cele mai inteligente persoane pe care le-am cunoscut (dintre politicienii comunişti – GM 2004) a aprobabat propunerea mea câştigând prin asta o mulţime de clienţi din rândul babalâcilor şi copiilor, care vin să se bălăcească aici. Numai că i-am învăţat „prost”, la 28 de grade încep să se plângă că-i frig.
Încerc să le explic că senzaţia de frig este relativă şi că depinde de anotimp şi de diferenţa între temperatura aerului din jur şi a apei precum şi de o serie întreagă de alţi factori care trebuie luaţi în seamă. Dar oamenilor le e frig şi explicaţiile mele nu le ţin de cald.)
(Mă gândesc la textul acesta al meu, la eposul meu continuu şi de largă respiraţie care nu poate fi intitulat nici roman, nici eseu, nici istorie literară, nici nimic. El este Adevărul meu. Altceva nici nu mă preocupă să fie.
În cea mai mare măsură s-ar încadra beletristicii, dar mai mult prin excludere decât prin filiaţie directă – că ştiinţă nu pot pretinde că e, filozofie nici atât, reportaj în nici un caz, şi tot aşa. Atunci, sigur e beletristică. Roman. Dar nu e nici roman.
Dacă ar fi să vadă vreodată lumina tiparului – referitor la „lumina tiparului” am avut o discuţie cu prietenul meu, Radu Cosaşu, săptămâna trecută; era vorba de durata ce se scurge între scrierea textului şi apariţia lui; trece prea multă vreme între un moment şi altul, tu simţi că ai ceva de spus şi le grăieşti contemporanilor în clipă, dar până „să vadă lumina tiparului” clipa curge şi cel care a scris textul deja nu mai există, fiind „un mort viu sub scara fără trepte”, un „clasic în viaţă”, o fosilă; şi, de aceea, ţie, ca scriitor, textul nu ţi se mai pare adecvat, adevărurile enunţate de tine acolo nu mai au nici o valoare şi nu te mai reprezintă în nici un chip; publicarea este un dialog întârziat peste o cataractă de spaţiu şi timp; ceea ce rostiseşi tu acolo era important, dar în clipă, însă clipa s-a dus, a rămas numai cenuşa ei, uneori până şi cenuşa a spulberat-o vântul din vatra pustie şi opera literară se prezintă ca un semn fără sens; beletristica are grade de perisabilitate mai mari sau mai mici; Sf-ul face parte din categoria operelor cu coeficientul cel mai abrupt – sau printre cele mai abrupte – de perisabilitate, fiind mereu taxat de confruntarea cu ştiinţa şi realitatea intrinsecă, ceea ce-i valabil azi ca ipoteză, mâine perimându-se până la ridicol, ca şi în cazul articolelor de ziar –
prin urmare, dacă paginile acestea vor vedea lumina tiparului vreodată, multe dintre personajele împrumutate de mine sfidător de fidel din realitatea imediată sunt convins că mi-ar deveni spontan duşmani de moarte –
„În dumneata vorbeşte numai adevărul crud – prin urmare eşti nedrept”. Dostoievski –
însă puţin îmi pasă, nu sunt dator nimănui cu nimic în faţa Adevărului meu. Şi mă complac în speranţa că tocmai aspectul verist va acorda o valoare suplimentară peste veac discursului meu perpetuu. Prin el expun un sistem, îl fac accesibil. Oricum aş proceda altfel aş face, poate, mai multă filozofie, sau mai deplină beletristică, dar Adevărul meu nu-i nici filozofie, nici armonie. El poate fi una sau alta, şi chiar este, însă când este aşa, nu rămâne decât crâmpei de mine. Crâmpei imperfect.
Aşa că puţin îmi va păsa de cei pe care Adevărul meu îi va răni. Să le fie de bine! Şi lucrarea mea va fi, în acelaşi timp, roman, beletristică, adică o creaţie subiectivă a spiritului şi, totodată, frescă a unei lumi în devenire. „Istorie a Literaturii”, precum am stabilit Sâmbătă, cu Merişca. Referinţele mele venind şi revenind asupra acestei zile, nu sunt argumente – deşi sunt şi argumente, bineînţeles – de naraţiune, ci au un sens. Căci Sâmbătă a fost, pentru mine, Autorul, EL ALEF-ul cuprinzând integrat în Parte, Întregul.
Am încercat să exprim Întregul acesta în formă literară printr-o poveste. Printr-o istorioară cu haz. Printr-un eseu. Degeaba! Adevărul meu nu încape în forma aceea. Mă îmbiam tocmai să mă apuc să încerc să-l exprim eminamente conceptual, printr-un text de filozofie şi critică, deşi eram convins că şi aceste încercări vor duce tot la eşec şi că şi turnată în stanţele alea, oricât le-aş bibili eu, oricât m-aş munci eu cu forma, esenţa tot se va deforma, exprimată inexact şi imprecis, uscat şi fără carne.
Vă rog să mă credeţi că forma în care vă parvine este unica formă posibilă a Adevărului meu. Dacă nu voi izbuti să-l exprim aşa, nu voi izbuti în nici un alt fel. Iar dacă ar fi să-l las neexprimat aici, nu aş putea răzbi niciodată mai departe de el, fiindcă la orice încercare aş mai face m-aş împotmoli în bâlbâielile gurii care să rostească viziunea care mă bântuie.
Vor fi unii supăraţi pe Adevărul meu? Preabine! Polemica este un dumnezeu (sic!) fără nici un Dumnezeu de care de mult am încetat să mă mai tem. Şi chiar dacă aceste pagini ar fi primele şi apoi ultimele care mi-ar fi dat să vadă lumina tiparului şi, cu atât mai mult dacă ar fi să fie aşa, ele trebuie să mă exprime aşa cum sunt, precum am fost şi voi rămâne peste veac. Aceasta mi-e menirea, nu?
Şi, doar procedând astfel, „le voi aduce oamenilor o mare bucurie”.)

3.
Merişca, tolănit la o masă, chiar vizavi de noi, urmărea cu aer distrat ce se petrecea în sală, mai mult neglijând decât tolerând ambianţa. Cu un pahar înainte, cu o ţigară aprinsă între degete, respira o detaşare nedisimulată şi intelectuală. M-am apropiat de el şi, presupun, l-am întrebat ce mai face, fiindcă automatismul întrebării ăsteia stupide revine în mai toate încercările noastre de apropiere cu semenii. Şi, netam-nesam, i-am declarat că mi-era dor de el şi că îi simţeam lipsa: un neadevăr nemaiauzit de când e lumea şi, în modul cel mai contradictoriu cu putinţă („dar asta e realitatea”) totodată rostit de mine fără a minţi câtuşi de puţin.
- Vrei să stăm la taclale? m-a interogat el cu un aer firesc, şi eu am acceptat numaidecât:
- Excelent! Hai!
- Bine. Însă vino să ne instalăm ceva mai comod pentru amândoi pe vreundeva prin fundul sălii, ca să putem avea şi o viziune de ansamblu.
Ne-am tras două fotolii şi le-am apropiat de peretele opus peretelui cu pupitru de discotecă, în punctul zero de perspectivă al sălii. Ăia tropăiau. Muzica zbiera.
„Eu sunt aici, dar deja nu mai sunt printre voi”, îmi răsuna în creieri un glas străin.
- Ascultă, Merişca, de mult ţin să te întreb ceva. Este o stupizenie, dar pe mine mă bântuie de foarte multă vreme…
- Spune, mă încurajează el.
- Însă te rog să-mi răspunzi sincer, dacă-mi răspunzi.
- Bine.
- Mai ţii tu minte Consfătuirea aia de la Târgovişte la care voi, ieşenii, v-aţi făcut apariţia prima dată-n Fandom?
- Mamă, ce ne-am mai muşcat între noi atunci! rânjeşte Merişca aprobator.
- Da. Eram nişte căţei tineri. Dădeam disperaţi din coate şi eram invidioşi, muream de invidie din pricina tuturor şmecherilor ălora din lumina reflectoarelor. Voiam cu tot dinadinsul să intrăm şi noi în Istoria Literaturii şi, pentru asta am fi fost capabili să ne omorâm, să ne sfâşiem între noi. Eram în stare de orice, numai să ne vedem pentru o clipă în lumina reflectoarelor, în Istoria Literaturii…
Merişca dă din cap, rânjind şi strângând din colţi: „Aşa e! Fir-ar să fie! Aşa e!” (nu zicea el asta; asta exprima numai grimasa ce i se mototolise pe figură în vreme ce dădea din cap mereu în timp ce şi mâinile, şi tot corpul îi erau contorsionate de spasme febrile mimând intens şi simultan atât penibilul clipei de atunci cât şi detaşarea de acum, spiritul critic cu care ne puteam confrunta azi cu trecutul acela reînviat din morţi de cuvintele mele cu un cinism şi o nostalgie nemiloasă dar sinceră).
- Ceauşu a spus azi, alături de alte chestii fără nici o importanţă şi cu care nu sunt de acord (am continuat eu), a spus însă şi ceva extrem de adevărat: Buni sau răi, prieteni sau duşmani, am intrat deja, şi noi doi, şi el, şi cei de aici o mare parte dintre ei, în Istoria Literaturii.
- Da, confirmă Merişca. Suntem singurul curent literar care…
- Dar ştii care e cel mai diabolic lucru? l-am întrerupt eu, urmându-mi ideea. Nu ştii? O să-ţi spun eu. Este demenţial, dar fraierii ăia care ne vor privi, când se vor uita la noi, cum am fost şi am stat în lumina reflectoarelor, când ne vor privi prin prisma frumos colorată şi deformantă a Istoriei ăsteia a Literaturii, vor vedea din noi Lumină, vor percepe numai o mare Lumină, pe când, şi acolo unde noi nu vedem şi nu suntem decât Întuneric.
- Cum adică? mă interoghează Merişca, dar nu nedumerit, ci doar ca să-şi confirme, ca eu să-i repet şi el să se asigure că a înţeles exact nuanţa.
- Aşa. Exact aşa. Acolo unde cei ce vor veni şi vor afla despre noi din Istoria Literaturii, acolo unde ăia vor zări o Lumină mare, noi nu vedem decât mocirla, noi nu suntem decât mocirlă. Şi asta este cea mai bestială chestie posibilă. Am vrut din tot sufletul să ajungem aici, am fost cei mai buni, cei mai frumoşi, cei mai ambiţioşi, ne-am luptat să ne căţărăm aici – şi nu suntem decât mocirlă şi întuneric.
Am tăcut amândoi un timp, meditând fiecare din noi la ale lui.
- Nu aş vrea să mă înţelegi greşit, am adăugat într-un târziu.
Ţineam, în clipa aceea, extraordinar de mult la el. Eram amândoi în plină lumină a reflectoarelor: două balegi luminoase şi frumos colorate într-o colcăială de delir colectiv. I-am povestit cât a trebuit să lupt ca să le impun celor din conducerea Mişcării să fie acceptat şi el ca membru al juriului din partea fanilor anul ăsta.
- De ce? Nu vreau! a sărit el.
Mi-am amintit cum le dezvăluisem lui Ştefan şi Violetei, într-o seară, la un pahar de votcă, la noi (cred că era de Anul Nou), cum le-am demonstrat punct cu punct, fiindcă le era necesar ca să priceapă, nici ei neagreându-l pe Merişca – de ce trebuie să facem totul ca el să intre în juriu anul ăsta şi că asta este singura mutare care-l spulberă pe Merişca-n-plină-ascensiune, discreditându-l definitiv în ochii tuturor indiferent ce va mai face şi cum va proceda – că dacă o să încerce să tragă sfori, sforile le trag „Leii Mişcării” şi, dacă el va insista, o să şi-i pună pe cap şi pe ăia şi nici nu o să fie lăsat să facă nimic, iar fanii o să-l considere după aceea un vacs, iar dacă va reuşi cu toate acestea să tragă sfori, oricum cei mai mulţi se vor considera lezaţi de deciziile lui şi îl vor duşmăni, iar dacă se va comporta cinstit, oricum „Leii” îl vor înlătura, nemulţumiţi de prezenţa lui printre ei, iar fanii cu care a tras sfori până acum împreună, vor trage sfori împotriva lui fiindcă se vor considera trădaţi în aşteptările lor, că doar nu l-au împins în vârful piramidei ca el să nu facă nimic pentru ei. „Oricum o să ducă piciorul, tot cade, că e pe teren alunecos şi plin de rahat”, am tras concluzia, iar Ştefan, care mă ascultase cu gura căscată, a exclamat: „Numai o minte de diavol putea concepe asemenea capcană! Doamne, ce lovitură perfidă! Să mă ferească Sfântul să-ţi devin vreodată duşman sau să ne pună soarta vreodată de o parte şi de alta a vreunei baricade, că abia acum îmi dau eu seama la ce pot să mă aştept din partea ta”! „E drept”, am zis eu, „dar să ştii că nu sunt un tip predispus a lovi. Mai iute prefer să trec cu vederea decât să atac. Dar dacă sunt silit să lovesc, atunci, într-adevăr, sunt de principiul că adversarul trebuie spulberat dintr-o singură lovitură. Altfel rişti, fiindcă află care îţi este forţa şi ce soartă i-ai destinat. Şi când trebuie să loveşti o singură dată, atunci lovitura aia trebuie să fie necruţătoare şi atât de tare încât să nu te mai temi de vreo replică. Atunci când ţi-ai propus să nu-ţi acorzi decât şansa unei lovituri, lovitura aia trebuie să fie sigură, precisă şi mortală. Dacă o ratezi, te faci tăvălug tu”.
- Nu se poate altfel, dragă Merişca, i-am spus cu blândeţe în glas. Anul trecut ai fost desemnat drept cel mai activ fan. Chiar ai fost cel mai activ fan şi este inadmisibil ca tocmai tu să nu faci parte din juriu, din partea fanilor.
- Dar eu nu vreau, a repetat el. Mai vreau să strâng câteva premii ca simplu participant mai înainte de a intra între profesionişti, mi-a zis.
- Nu se poate altfel, i-am explicat cu calm şi tandreţe. Şi, de altfel, participarea în juriu nu înseamnă şi trecerea la profesionism.
- Mai am nevoie de doi-trei ani înainte de a scoate primul volum şi a mă lansa în rândul profesioniştilor, a oftat el.
- Poate, dar peste doi-trei ani, cum zici, când o să-ţi vină ţie cheful, s-ar putea să nu mai ai unde să intri.
- Da, ştiu, ştiu, dar îmi mai trebuie doi-trei ani… s-a cramponat Merişca.
Atunci ne-a întrerupt Lucian Hanu, care trecea pe acolo: „Ce faceţi, domne? Voi nu dansaţi”? „Nu”, am răspuns eu. Merişca era încă pe gânduri. „Hai, că te invit eu la dans”! a adăugat Hanu, râzând. „Şi, ştii ceva? Cred că eşti suficient de trăsnit încât ai fi în stare să accepţi năzbâtia asta”. „Corect”, am spus. „Hai! Totul este atât de aiurea în seara asta încât faptul că aş dansa cu tine nu ar apare drept nimic anormal, înscriindu-se la fix în climatul general”.
Nu cred că a sesizat nota de disperare din vorbele mele dar, văzându-mă pornit, a dat el înapoi: „Lasă, lasă, poate mai târziu o facem şi pe asta”! şi a plecat făcând volte involte şi dezinvolte printre ceilalţi.
M-am întors către Merişca şi i-am arătat cu o mişcare din cap pe una dintre cele două ieşence venite, amândouă, cu „elefanţii” după ele:
- Uită-te cât de frumos dansează fata aia! Hai şi noi să dansăm cu una dintre minunile astea. Sunt autentice!
Ne-am despărţit ca doi vechi duşmani, ca doi buni prieteni, ca două cutre, ca două lichele patentate (şi cum ar putea fi altfel unii) care au răzbit în lumina reflectoarelor? Cum au răzbit, asta nu mai are nici o importanţă. Importantă este lumina reflectoarelor.

4.
Mă temeam că dacă voi mai întârzia o clipă alături de el, o să fiu tentat să mă înduioşez de sorta lui şi o să-l avertizez. Ca să-mi treacă mila care-mi urca precum un nod în gât, mi-am amintit cum „o stricase” pe Almira. Dar nu mă simţeam în seara aia capabil de nici un resentiment faţă de Merişca. Îi găseam scuze, în loc de acuzaţii şi, gândindu-mă la Almira, resentimentul l-am avut pentru ea. Era o proastă. Îşi merita soarta. Iar eu, ca în Sanjuro cu Toşiro Mifune, aveam să omor din cauza unei oi nenorocite ca ea pe un alt samurai, pe alt condotier neîndurător, şi puternic, şi frumos ca şi mine, cunoscător neînfricat al tuturor legilor şi tertipurilor luptei, condotier înalt al cărui singur cusur era că drumurile ne aruncaseră de o parte şi de alta a unei baricade străine. Dar poate fi considerată, oare, Etica, o baricadă străină? Chiar dacă mie Merişca nu îmi furase nimic. Chiar dacă, la un moment dat, nu ştiu din ce motive? se zbătuse chiar pentru publicarea mea.

5.
Valul creştea în mine fără încetare, gigantic. Valul de iritaţie, de lumină, de nemulţumire, de trezie, de epos.

6.
(Maistrul Victor m-a chemat sus la el. Când am intrat, mânca. I-am urat poftă bună şi el mi-a spus că vrea să-mi dea să duc colegilor mei un grafic de prezenţă. Am luat graficul, am zâmbit umil şi am dat din cap ca puii ăia mecanici care „beau apă” dintr-o farfurioară. Referitor la situaţia creată voi insera aici două amintiri:
1)Aurel-frezorul, „calificatul” de la 23 August la care fusesem eu deferit „să mă înveţe meserie” – „om să facă din mine”! – era un tânăr simpatic, ursuz, neaşteptat de isteţ. Când trecea Directorul pe lângă noi, Aurel făcea plecăciuni până la pământ, zâmbind slugarnic. Sau trecea maistrul – Aurel: plecăciune, zâmbete: „Să trăiţi tovarăşu’ Director”! şi „Să trăiţi tovarăşu’ maistru”! Zâmbete, plecăciuni. Şi ăia, plini de importanţă şi fuduli ca nişte claponi îngrăşaţi pentru tăiere (când o fi să fie Sabatul Sărmanilor la care se taie orătăniile), ăia, mulţumiţi de umilinţa muncitorului acesta drăguţ şi harnic, ăia, măguliţi de importanţa acordată: „Noroc! Noroc Aurel! Noroc Băieţi! Spor la lucru!”
După ce treceau de noi, zâmbetul lui Aurel se făcea, fără nici o fază tranzitorie, grimasă, iar „să trăiţi”-ul devenea mârâială, dar în gura mare, că în hală era zgomot şi la numai un pas mai încolo nu se mai auzea nimic: „F…-vă muma-n c… de porci!”
Aşa e, prietene! În faţă: „Să trăiţi tovarăşu’ Director! Săru’mâna!” În spate: „F…-vă muma-n c… de canalii!” Şi eu tot aşa procedez.

2.
Bancul cu care ne-a făcut Ghidoveanu capu’ mare:
„Ursu’ nu putea să-l înghită pe Iepuraş. Îşi bate el capul cum să se lege de el şi să i-o tragă şi, într-o zi, îi dă prin cap o idee. „Mamă ce-o să-i fac!” se bucură el şi se instalează în drumul Iepuraşului. Se propteşte cu spatele de un copac, cu labele în buzunare.
Ţop-ţop, apare Iepuraşu’ –
Ursu:
- Mă! Ia vino-ncoace!
- Da, nene Ursule! se apropie smerit Iepuraşu’.
Ursu:
- Mă, de ce nu porţi fes? Unde ţi-e fesu’!
Şi dă-i!
A doua zi, iar. A treia zi, iar. După vreo săptămână se plictiseşte Ursu’ de şmecheria cu fesu’ şi-şi spune: „trebuie găsit altceva, că s-a învechit asta cu fesu’. Dar ce?”
Şi cum mergea el aşa, încruntat, cu ochii-n pământ, muncindu-şi mintea de pomană să găsească altceva, se întâlneşte cu Lupu’. – „Noroc”. – „Noroc!” – „Ce mai faceţi?” şi Ursu’: - „Uite Lupule, aşa, aşa, am boală pe Iepuraş. Până acum îl întrebam, de câte ori îl prindeam, unde-i e fesu’? de ce nu poartă fes? Şi-l cotonogeam. Da’ nu mai ţine, devine bătător la ochi. Şi m-am şi plictisit de chestia asta. Dar nu-mi dă prin cap nimic altceva. Dă-mi tu o idee, ceva, cu care să-l prind şi să i-o trag”.
Şi Lupu’:
- Gata, domne! Simplu ca bunăziua. Când îl întâlneşti, îi ceri o ţigară. El o să aibă fie cu filtru, fie fără filtru. Deci, tu-i zici: „Bă, n-ai o ţigară?” Şi el o să zică: „Ba da”. Şi-ţi întinde cu filtru, să zicem. Atunci tu: „Bă, te dai grangur? Fumezi cu filtru, ă?” şi i-o tragi. Iar dacă-ţi dă fără filtru, îi zici: „Bă, de-astea-mi dai tu mie? Nu ţi-e ruşine?” şi iar i-o tragi.
Mamă! Bucurie pe Urs că a găsit ceva nou! Nu mai avea răbdare până a doua zi.
În sfârşit, dis de dimineaţă, la cotitură, Ursu’ pândea. Iepuraşu’ ţop-ţop. Ursu’:
- Mă! Ia vino-ncoa!
Iepuraşu:
- Da, Nene Ursule!
Ursu’:
- Mă, n-ai o ţigare?
La care Iepuraşu’ bagă o labă într-un buzunar, o labă în ălălalt, şi întreabă:
- Din care, nene Ursule? Cu filtru, sau fără filtru?
La care Ursu’:
- Mă! Unde ţi-e fesu’? De ce n-ai fes?
Şi dă-i, şi dă-i…)

7.
Aici NU am să povestesc nimic despre Paligora. Paligora a fost cel mai intelectual spectator feminin al operei mele. (De până la publicare, probabil – GM 2004) Este o persoană mică de statură, negricioasă, cu păr creţ. De la o lună la alta e capabilă de nişte fluctuaţii de gabarit năucitoare: o dată e grasă, o dată e slabă. Şi e o tipă ambiţioasă. Hanu mi-a destăinuit cândva, când eram în doi peri cui să-i dau volumul, ei sau lui – că, de fapt şi de drept, el este responsabilul colecţiei Fantastic-Club, şi mi-era să nu-l am duşman dacă merg şi cu al doilea volum tot la ea, ca să nu mai pun la socoteală şi alte motive personale – în consecinţă, Hanu, mi-a destăinuit că se teme de ea, e prea ambiţioasă. Şi e adevărat, este o macedoneancă dură de tot, cu care sau eşti prieten, sau duşman de moarte.
Sincer să fiu a fost cel mai formidabil lector de carte şi salariat de editură pe care l-am cunoscut. (Până la un punct. – GM 2004) Eu, despre editori am o părere infectă: ăia care sunt incompetenţi, sunt slabi, iar ăia care nu sunt corupţi, sunt laşi. Paligora a fost, în ce mă priveşte, şi competentă – tot ce-a zis era cum a zis ea (că n-am avut de ales – GM 2004) şi n-a căzut de papagal pe nicăieri, da’ nici nu s-a scăpat în scutece de problemele ghimpoase pe acolo pe unde erau bine puse. (Concesiile „de imagine” făcute de autor la scrierea textului, în 1984, trebuie puse pe seama fie a speranţei de a mai apela la serviciile de editor, fie pe seama temerii de a nu fi „lucrat” de cea de care şi Hanu, absolvent de Ştefan Ghiorghiu părea a se teme – în realitate personajul Paligura a fost mai puţin „idilic” – GM 2004). În plus, eu cu ploconu’ la ea nu m-am dus, da’ ea mi-a făcut cinste de câteva ori cu câte o bere.
Ceea ce zici tu aici (Autorule – GM 2004) este o referinţă oficială. Dar în particular? Altceva? „În dumneata grăieşte doar adevărul crud”…
Ei bine, de data asta Adevărul meu o să tacă! Rânjesc. Voi? Voi puteţi crede orice, puteţi bârfi, treaba voastră! Eu? Eu ştiu. Dar Adevărul meu o să tacă!
Despre redactorii care te-au publicat, numai de bine!
Dacă vă frământă Adevărul în legătură cu Paligora, aflaţi-l, dar pe al vostru personal! Nu este ceva cu neputinţă de aflat. Puteţi şti.
Dar Adevărul meu nu.
Prin experienţa fiecăruia, veţi cunoaşte ceva, dar nu ceea ce ştiu eu. Viorel, de exemplu, o să-şi aibă şi el Adevărul lui. Merişca pe al lui. Sandu şi Ceauşu pe ale lor. (Dan Apostol, Rodica Bretin, Mironov sau Marina Nicolaev, pe ale lor. etc – GM 2004)
Eu îl am pe al meu.

În orice operă beletristică trebuie să existe undeva o notă de mister, un loc unde Adevărul tace.
De ce va fi tocmai aici zona de umbră a textului meu?
Dacă o să vă gândiţi un pic, veţi vedea că este exact unde trebuie. Sunt un manipulator de conştiinţe versat.
Dar despre redactorii care te-au publicat, ca şi despre morţi, numai de bine!

8.
Am refăcut în minte ultimele pagini şi mi-am dat seama că la secvenţa cu Merişca am omis un pasaj de mare importanţă. După ce-l întrebasem dacă-şi aminteşte de Consfătuirea de la Târgovişte (cu toate că evenimentele astea s-au petrecut parcă în altă parte… la Oradea… da, la Oradea au fost!) l-am iscodit dacă-l mai ţine minte pe Regman.
După ce, la Sesiunea de comunicări, ieşenii costumaţi punk, fardaţi, tatuaţi şi având cercei în urechi (Doamne, ce tânăr era şi Merişca pe atunci! Nu avea mustăţile astea pe oală şi arăta, aşa fardat, ca o fată!) [ Dan Merişca, 25.04.1985: - Mă confunzi. Eu nu eram îmbrăcat şi fardat punk. Frati-meu era aşa. Eu, din contră, eram pus la patru ace. Te cam lasă memoria, Grămescule!] au prezentat în deschidere un referat în care pretindeau, nici mai mult nici mai puţin decât că au reuşit ei să calculeze matematic entropia talentului. În Sesiune, spre satisfacţia Marţienilor, care atunci când e vorba de ştiinţă sunt ultimele găini, am tăbărât pe ieşeni, combătând principial o asemenea năzbâtie. Iar după ce Sesiunea s-a terminat într-o debandadă şi într-un haos totale, Merişca m-a căutat „să mai discutăm”. Am tot discutat până s-a lăsat noaptea. Mai ales eu, Ionescu şi Merişca ne prinseserăm tare de tot în dezbaterea: este sau nu este talentul un fenomen entropic? I se poate calcula ceva unei capodopere? Există, în studiul valorii literare, vreun element cuantificabil, obiectiv, fizic, precis şi exact, sau i se poate introduce operei vreun astfel de criteriu în funcţie de care să poată fi judecată?”
Am fost şi rămân un dialectician. Matematica este un joc al speculaţiei sofistice capabil să argumenteze în favoarea celui ce vrea să demonstreze o idee, dar din nici o matematizare lipsită de suport spiritual şi suport ideologic n-a ieşit niciodată nimic. Poţi număra până înnebuneşti ouăle de sub găină, din culegerea acestor date nu o să iasă nici un adevăr cu privire la puii cloţei respective. Şi dacă nu o să cadă găina cloţă, geaba ştii tu câte ouă cloceşte ea statistic, care e maxima şi care e minima ouălor de clocit şi orice alte bazaconii din astea „cuantice”. Viziunea statistică şi probabilistică din ştiinţă, fără orientare ideologică, e oarbă. Sau, cum a zis Kant: mii de ani geometrii se uitaseră la, şi măsuraseră, catetele şi ipotenuzele a miriade de triunghiuri. A fost nevoie de un Pitagora care să emită, nu să abstragă, Teoria pătratelor, pentru ca matematica să devină folositoare şi toate experienţele empirice acumulate să se grupeze sub o noimă, sub un Logos. Logosul a fost în capul de aur al lui Pitagora, nu în acumularea de cifre pe teancurile de terfeloage ale birocraţilor.
Sunt şi rămân un dialectician. Concepţia mea despre concepte nu admite cuantificarea acestora. Nu poţi determina toţi parametrii nici măcar unei frunzuliţe de iarbă din realitate. Nu te ajută să o determini nici toată matematica lumii ăsteia, prezentă, trecută şi, pretind eu, viitoare. Pentru a defini matematic poziţia unui singur electron pe orbita unui atom dat e nevoie să ştii toată matematica de până azi, ba să mai şi inventezi tu câte ceva de la tine pe deasupra. Ori, poziţia şi determinarea unui nedeterminat subatomic pe o orbită cuantică este mizilic pe lângă o nedeterminare cum ar fi conceptul de „talent”, sau de „emoţie artistică”, să zicem.
Am fost şi rămân un dialectician. Într-o dispută, Adevărul-în-sine (dacă admitem că există şi că poate exista aşa ceva), nu are nici o importanţă. Sunt adevărate adevărurile particulare, de moment, care par şi apar pe parcursul expunerilor, sub influenţa coercibilităţii retorice a unuia sau a altuia dintre combatanţii spirituali. Disputele sunt câştigate de cei ce deţin mai bine arta retorică, de cei mai patetici şi abili, care ştiu să atragă de partea lor, câştigând încrederea şi simpatia audienţei, inclusiv pe cea a adversarilor cu care se dispută. Nu există Adevăruri Eterne.
Eu şi Ionescu intraserăm în „groapa leilor” atunci, la Oradea, în camera ieşenilor. Ne zvârcoleam ca doi tigri prinşi la înghesuială, azvârlind cu minţile lor abile şi obtuze de „copii-minune” toate armele retorice de care dispuneam. Ne străduiam să-i facem să recunoască „adevărul” că talentul, fiind o noţiune, un concept, este un câmp labil, alunecos. Că Arta nu-i altceva decât un joc de concepte nebuloase din punct de vedere matematic şi de impresii efemere, un joc al inefabilului, şi că inefabilul face parte şi el dintre acele lucruri ale lumii care nu se supun nici entropiei, nici neg-entropiei, legi ale fizicii materiei, iar nu ale Idealului, nu ale Raţiunii. Merişca, aţâţat înainte de orgoliul lui, care este şi a fost mereu pe măsura celor mai nobile ţeluri, încerca, la rândul lui, să ne convingă de contradictoriu. Ieşenii asistau, fie apatici, fie inerţi, de partea liderului lor, din patriotism local, fie obstrucţionând elocvenţa noastră prin orice mijloace le veneau la îndemână.
Se adunaseră acolo şi alţii, de pe la alte cenacluri, dar nu rezistau mai mult de câteva minute duelului absolut scolastic, al cărui caracter teoretic era greu de urmărit în astfel de condiţii vitrege de indisciplină a luărilor de cuvânt. Iar noi, noi eram care mai de care mai concludent şi mai volubil – ne aruncam cu toată „stima şi simpatia” unul celuilalt beţe-n roate, folosind, rând pe rând, toate tertipurile şi subterfugiile logicii formale şi retoricii informale în tentativa de a reduce la zero partea adversă, de a ne strivi adversarul spiritual.
Atunci a intrat Regman să ceară o ţigară.
Regman (sau Rectman cum îi spuneam noi ca să-l diferenţiem de Cornel, unchi-su, ilustrul critic), junele Rectman era student la Limbi Germanice. Purta o ţăcălie blondă şi răsucită-n trei… fire de barbă care-i creşteau anevoie pe partea din josul capului. Era superficial şi subţire ca un tifon şi făcuse „massă”, scurtcircuitând, cu Marian Gogoaşă, pe atunci extrem de nebunatic, şi cu Cristi, un neamţ blond, creţ şi evreu gen fraţii Max (deşi îl chema, parcă, tot Dumitrescu şi pe el – GM2004), de care râzi şi tu, ca tot omul când îi vezi la film, dar dacă ai da peste unul din acesta la un cenaclu unde te-ai adunat să faci o treabă ca lumea, l-ai bate ca pe hoţii de cai.
Rectman îmi devenise profund antipatic după o şedinţă a Solaris-ului în care îmi citisem poeziile mele cele vechi şi dragi sufletului meu, iar el afirmase, nici mai mult nici mai puţin decât că habar n-am ce înseamnă „Poezia” (chiar aşa, cu P mare). Ori, o astfel de afirmaţie, purtam eu convingerea că nu are nimeni pe lume dreptul s-o rişte, mai ales când criticul nu are decât 18 ani şi n-a citit încă nicăieri nici un vers propriu ca să-şi arate de pe ce poziţii discută, iar cel criticat, adică eu, aveam 25 şi posedam circa 100 de poezele mai mult sau mai puţin izbutite dar, de bine de rău, publicate.
Eram convins că Mafiotu’ îl cărase şi de data asta, ca şi la Târgovişte, de pomană după noi pe Rectman şi că el nu va debita, ca de obicei în astfel de ocazii, nimic remarcabil – ba chiar nimic-nimic, rezonabil ori ba. Ei bine, şi tocmai Rectman acesta, care până atunci făcuse ochi dulci cine ştie cărei fetiţe perverse venită la Oradea să-şi urmeze studiile, Rectman care încercase cu chitara sa şi cu Gogoaşă şi Cristi în trenă să atragă la el în dormitor gâsculiţa, probabil cu mintea la un amour colectiv sau ceva de genul acesta, Rectman cel enigmatic şi tăcut ca Sfinxul din Bucegi a intrat calm peste disputa noastră înnodată în tâlcuri, a cerut ţigara, a luat-o, a asistat circca, afişând un aer diabolic şi pueril după care, tocmai când eu şi Ionescu, acordându-i noului venit mai multă atenţie decât duelului spiritual, ajunseserăm în corzi pentru moment, a intervenit şi el, autoritar şi cu aerul că o să facă el lumină-n sat o dată pentru totdeauna în problema noastră:
- Mă! s-a adresat el vag spre Merişca, dar, de fapt, undeva deasupra, în aer, peste capetele noastre cârlionţate de gânduri. Există Dumnezeu?
- Care dintre ei? a întrebat Merişca, lovit de patima dialecticii cu orice preţ.
- Lasă tertipurile şi răspunde la întrebarea omului, s-a răstit Ionescu râzând la el, simţind se vede treaba că e ceva necurat în vorba lui Rectman, care prost nu era el degeaba.
- Nu, a răspuns Merişca.
- Nu.
- Nu.
- Nu, au mai mormăit câteva glasuri din asistenţă.
- Sunteţi nişte idioţi, a tras atunci Rectman concluzia profesional.
- Eu n-am zis că nu există! Eu spun că există! a sărit atunci în sus unul dintre puştanii care rămăseseră în expectativă la început. Eu nu sunt idiot!
- Tu eşti cretin, a decernat Rectman magistral.
- Corect! am exclamat eu, râzând. Nota zece, am aprobat. I-ai avut pe tineri cu întrebarea asta! Şi apoi către ceilalţi: Ei, băieţi, v-a avut! Nu mai staţi aşa golaşi că e frig şi răciţi! Hai, pantalonaşii sus!
Rectman părăsea între timp încăperea într-o tăcere triumfală (îi redusese, domne, la tăcere pe lătrătorii de ieşeni de nu mai sufla unu’ nici mâlc) călcând cu un aer sobru şi decent (!), sau docent (!!) pe catalige, lăsând în urmă baie-de-sânge ideologică şi guri de nătăfleţi căscate mai dihai ca alea de canal.
De atunci am rămas eu cu un rictus (sic!) prin controversele impiriforfirabile: cum nu ajung la nici un rezultat cu vreun lătrător obstrucţionist, cum îi trântesc în loc de test de perspicacitate întrebarea „Da’ există Dumnezeu?” ca el să fie cretin şi să răspundă „Da” sau „Nu”, fiindcă oricum ai răspunde la întrebarea asta, prin da sau prin nu, tot cretin rămâi. Am căutat şi prin scriitori, cu atenţie, şi arareori mi-a fost dat să găsesc pe la câte unul vreun răspuns inteligent. Uite, de exemplu, în Gorki: „Dacă tu crezi, e, dacă nu, nu”.
Este o întrebare-capcană teribilă. Păi cum îţi închipui tu, măi tămâie, că aşa, brusc şi dintr-o dată, la un pahar de vorbă, o să fii în stare să dai verdictul în cea mai adâncă dilemă a omenirii cu care şi-au spart capul toţi isteţii lumii de când e lumea lume? Păi, dacă o să zici „Da”, eşti un vameş şi un fariseu care, de fapt, nu crezi în nimic ci doar te baţi cu pumnu-n piept, fiindcă toate religiile au propovăduit taina credinţei. „Să nu te închini pe la colţurile străzilor, să nu te făleşti cu credinţa ta înaintea oamenilor aşteptând recompensă de la oameni pentru ea, ci doar în taină, când te încui în camera ta, sigur că nu te vede ochi străin să te rogi. Dar rugăciunea ta să nu fie cu glas mare, ci să rosteşti în inima ta, că Domnul te aude. Şi nici de cerut să nu ceri multe – nu-l ispiti pe Domnul-Dumnezeul tău – că ştie El de ce are trebuinţă robul său”.
Iar dacă zici „nu”, dacă zici „nu” este ca şi când ai fi vorbit degeaba – mai rău decât dacă ai fi tăcut: fiindcă „nu” la întrebarea asta nu înseamnă nimic: poţi să răspunzi aşa fiind un dreptcredincios care ţine datina şi se ascunde, sau poţi spune „Nu” fiindcă eşti cu adevărat ateu. Eu de unde vrei să ştiu de ce zici tu „Nu”?
Şi iarăşi, dacă Dumnezeu există, el există fie cu, fie fără asentimentul tău expres şi atunci, orice crezi tu, nu are nici o însemnătate. Poţi da mărturie de el? Dacă nu l-ai văzut şi cunoscut tu, nu! Poţi crede în El, dar credinţa ta nu e un argument de mărturie. Şi, de la Moise şi Ilie încoace, nimeni nu poate mărturisi nici că există, nici că nu există (fiindcă „s-a îndepărtat împărăţia Cerurilor” – GM 2004). Iar dacă nimeni nu l-a cunoscut pe el, nimeni nu poate mărturisi nici că există, nici că nu există. Dacă nu există, poate fi, eventual, pentru tine şi în tine, dacă tu crezi. Credinţa poate fi un sprijin moral. Dar credinţa are valoare pentru cel ce crede şi pentru nimeni altcineva.
E clar. Orice zici, da sau nu, tot un cretin orgolios, găunos şi fad rămâi!
Că „zeii” pot sau nu să existe în principiu, teoretic, asta s-ar mai putea oarecum întreba şi răspunde cu vreo noimă. Dar aşa cum e ea formulată, întrebarea lui Rectman a fost şi rămâne o capcană perfidă.
(După 1989, Rectman a terminat filologia şi a plecat din ţară. Câţiva ani mai târziu am citit în presă că a fost arestat la Hamburg, sau Frieburg, nu mai ştiu pe unde, cu un Kalaşnicov sub anteriul de preot – GM2004)

Ei bine, Sâmbătă 28 mai, la Timişoara, în camera 103, sub decibelii muzicii disco şi în învălmăşeala de acolo, pentru ca întunericul şi mocirla în care se zbătea sufletul meu în seara aia să fie totale şi ireversibile, l-am întrebat iar pe Merişca, peste un hiat de şase sau şapte ani: „Merişca, tu crezi în zei? Există Dumnezeu, Merişca? Sau, fiindcă mie îmi place mai mult formulată astfel aporia, mai clar după mintea antică elenă iar nu după îmbâcseala iudeo-creştină: există Logos?”
- Nu cred în Dumnezeu, mi-a răspuns Merişca, şi era multă decenţă în felul în care a zis-o.
Începea să-mi fie cald şi aproape cu băiatul ăsta.
- Dar în Logos?
- În Logos cred. Există un Sens. Noi suntem Sensul. Mişcarea.
La început nu m-am dumirit ce vrea să zică el cu „Mişcarea” asta. Căutam tâlcuri obscure, asociaţii bizare (Mă gândeam la Leucip, Democrit, Epicur… - GM 2004). Dar el se referise la Mişcarea de Anticipaţie.
- Merişca, am zis, poate că tu ai ajuns mai departe decât mine, mai presus de mine. Poate că tu cunoşti Adevărul. Poate că ai aflat deja ceea ce eu încă mai caut! am zis. Spune-mi: există Adevăr? Crezi în Adevăr?
- Nu, a zis Merişca. Adevăr nu există. Nu există nici un Adevăr.
Stăteam aşa de vorbă cu el. Era o discuţie încărcată de sensuri profunde, cum nu mai purtasem de multă vreme cu niciunul dintre apropiaţii mei, pe care-i consideram prieteni, pe care-i iubeam şi stimam, cu care mă simţeam înfrăţit şi pentru care eram dispus să sar într-ajutor, făcând sacrificii, ori făcând altora rău în numele lor, ca să le apăr interesele. Şi, iată, cu Duşmanul mă înţelegeam mai bine decât cu Fratele. Cu Duşmanul chiar mă înţelegeam, vorbind aceeaşi limbă, în vreme ce şi el se comporta firesc, răspunzând cu tâlc la tâlcurile mele, ca şi cum m-ar fi înţeles.
( - Dar tot nu înţeleg de ce e o capcană întrebarea lui Rectman, mă întrebase miercuri seară Bogdan, în discuţia aia încinsă de după lecturarea Săritorilor în gol.
- Fiindcă răspunsul îl dai în Clipă, iar Adevărul e în Eternitate, îi răspund eu. Şi atunci este cu neputinţă de admis, este de neconceput să nu fi crezut şi să nici nu ajungi să crezi niciodată. Iar de câte ori crezi, cel puţin pentru tine, Dumnezeu există. Răspunsul „nu” este o farsă. Nu crezi acum, fiindcă este lumină şi eşti cu mine, cu noi alături, gata să-ţi sărim într-ajutor la nevoie, dacă Iraţionalul ar încerca o ofensivă dând buzna peste tine. Nu crezi că e, fiindcă „ai crescut” şi te simţi puternic şi sigur de tine. Fiindcă te consideri isteţ şi suficient de matur cât să-ţi închipui că ai pătruns cu mintea ta de vierme toate tainele lumii ăsteia NESFÂRŞITE. Dar ca să poţi să nu crezi în zei, cândva ai crezut, şi atunci ei au fost. Cândva te-ai zvârcolit şi tu într-un pat ud de transpiraţie rece, o noapte întreagă, torturat de ideea obsesivă că ar putea fi CINEVA, UNDEVA, un ochi-a-toate-văzător care să te cunoască la fel de bine ca tine însuţi, ori poate şi mai bine, că El nu uită şi nu iartă nimic şi CÂNDVA ar putea să te judece după intenţia adevărată a faptelor şi gândurilor tale. Să te judece aşa cum eşti şi cum ai fost, adevărat şi fără părtinire. Necruţător, şi incoruptibil, şi crud, în faţa oamenilor şi a ta însuţi. Acum, toate astea pot suna stupid şi ridicol. Atunci însă, în noaptea aceea de groază, nu te interesa dacă mai e ridicol şi stupid, sau nu. Fiindcă era doar teribil!
A, poate că o să vrei să bravezi înaintea noastră cum că tu, TU în mod special, dintre toţi oamenii lumii ăsteia, nu ai trecut niciodată prin aşa ceva! Că tu „eşti pur, eşti pur, eşti pur!” cum se asigurau ei pe ei înşişi egiptenii în Papirusurile morţii puse cu ei în morminte să-i însoţească până la Judecata lui Horus.
Însă, dragul meu, abia atunci când vei pretinde inepţia asta – fiindcă este o inepţie, eu, care sunt un vulpoi bătrân, versat în efecte retorice, am să-ţi pot zice: „Sărmane imbecil! Dacă nu ai trăit nici măcar atâta lucru, apăi n-ai trăit nimic pe lumea asta şi ai trecut de pomană sub soare purtându-ţi hoitul acesta nenorocit de colo-colo doar ca să ai ce da într-o zi pradă viermilor! Poţi să te stingi chiar mâine sau poţi să mai trăieşti o mie de ani. Tot degeaba. Puteai să nici nu te mai naşti, mai bine”.
Iar dacă vei spune că „Da”, că tu încă mai crezi, că abia acum ai ajuns tu să crezi, eu tot am să te pot căina ca pe un nenorocit ce eşti şi ca pe un bolnav şi nedezvoltat mintal. Fiindcă se cheamă că nu ai reuşit să depăşeşti în evoluţia ta psihică şi intelectuală o fază jalnic de incipientă a conştiinţei. Dacă vei spune că „Da”, eşti un naiv! Eventual şi pe argument că lumea este prea prost alcătuită ca să-i poţi destina un Demiurg, Atotputernic, Atoatevăzător şi Înţelept mai ales. Însă şi argumentul acesta e vulnerabil şi, dacă aş face greşeala să-l plasez într-o dispută niţel mai elevată, imediat se pot iţi din asistenţă câţiva colegi care să-mi dea peste nas că nu am priceput nimic din alcătuirea lumii ăsteia ca să am dreptul să o judec; sau vreun Leibnitz care…
Da, prietene, crede-mă că întrebarea asta a lui Rectman este afurisit de isteţ concepută ca o capcană pentru spirit!)

Asta e tot. Adio, Merişca! Acum te las cu bine, în paginile astea, într-o veşnică Timişoară de sfârşit de mai, în camera 103, să meditezi asupra existenţei sau inexistenţei zeilor. Adio, prietene! Mă duc şi eu acasă, că programul meu de serviciu s-a isprăvit de vreo oră şi mi-e şi mie foame – Aurora mă aşteaptă cu masa. Adio!



1 iunie 1983, după masă, acasă

Pe drum m-am oprit şi am luat de la chioşcul de „Răcoritoare” din staţia de la Piaţa Unirii un covrig. Era o armă cumplită, de provenienţă iliro-dacă, unul dintre acele pumnale încovoiate atât de temute de soldaţii romani. Făurit dintr-un material la fel de dur ca stiletele de Maltha, alimentul-relicvă-istorică reprezenta o moştenire sacră lăsată nouă din moşi-strămoşi. Cred că anul fabricaţiei se pierdea în negura veacurilor şi, dacă mi-ar dezvălui cineva că am muşcat eroic dintr-un corn promoţia 2050, coleg de generaţie cu cele servite la masa lui Burebista, nu m-aş mira deloc ci aş exclama entuziasmat: „Ei da, asta da mărturie a continuităţii!”

1.
Am isprăvit agenda pe anul în curs pe care-mi începusem, cu inocenţă, scrierea discursului ăstuia interminabil. Azi, la serviciu, am mai umplut cu scris mărunt 6 coli format A4 iar acum am trecut pe nişte caiete de cincizeci de foi cumpărate în drum spre casă. Scriu, scriu de zor, iar discursul neîntrerupt nici gând să amuţească în forul meu interior.
Nu mi-am propus nici o limită, nici un minimum sau maximum de întindere la care să mă opresc. Singurul lucru scontat este Adevărul, pe care trebuie să-l scuip din mine o dată pentru totdeauna. Atunci când, stors ca o lămâie, voi simţi că nu mai am nimic de zis mă voi opri şi, poate, voi fi, pentru o clipă, liniştit şi mulţumit de mine. Însă numai pentru o clipă, ştiu prea bine, fiindcă senzaţia de a fi imortalizat şi oferit celorlalţi Adevărul meu integral va înceta chiar în vreme ce voi reciti textul şi voi constata, cum e şi firesc, că sunt nemulţumit de el, că ne-întreg mă regăsesc reflectat într-însul, că nu mă reprezintă aşa cum sunt şi aşa cum am fost, pe mine şi lumea mea. Satisfacţia va înceta chiar de a doua zi după scriere când un cuvânt, un gest, o scrisoare, o boare de vânt, o impresie nouă sau un gând vechi – uitat şi regăsit – vor modifica din nou Adevărul acesta de care, ceas cu ceas, eu mă voi îndepărta şi înstrăina, în vreme ce ţie, cititorule, prin lectură, îţi va deveni tot mai apropiat, mai al tău, prin el descoperindu-mă şi cunoscându-mă. Apropiindu-se de tine, Adevărul meu se îndepărtează de mine şi se înstrăinează. Nu mă voi mai recunoaşte cu de-afurisenie în concluziile tale de după lectură, şi e şi firesc să fie aşa, că eu, Devenitul, faţă de eu Autorul, mă voi afla veşnic în raportul celui care a supravieţuit potopului, faţă de un mort viu sub o scară fără trepte.
Deocamdată însă, Adevărul grăieşte încă viu în mine, cu voce de tunet, iar eu, pentru a putea trece mai departe şi Deveni, am nevoie să îl aştern aici, aşa cum e, aşa cum a fost el sâmbătă 29 mai 1983, şi aşa cum va deveni el până în momentul în care îl voi epuiza, isprăvind naşterea lui la lumină.
Aş fi simţit nevoia să fac un requiem al începuturilor mele în Anticipaţie (13 iunie 1983: l-am făcut deja!), un raport privitor la persoanele cunoscute de mine în gruparea asta literară, când şi cum i-am cunoscut, relaţiile mele cu ei şi ce am crezut şi ce cred eu despre ei (13 iunie 1983: am făcut-o şi pe asta!), dar îmi dau seama că timpul trece şi că voi rata atmosfera zilei aceleia formidabile de Sâmbătă, aşa încât mă grăbesc să isprăvesc povestea ei, fiindcă în ea se reflectă Întregul, iar după aceea, la stilizare, voi completa eu şi locurile rămase mai nebuloase în naraţiune. Precum am rămas dator cu povestea Dinei-cea-blondă-de-la-Biofarm, voi mai rămâne dator şi cu istoria contactelor mele de început cu Mişcarea de Anticipaţie.

(Despre momentul în care scriu nu pot spune mai mult decât că trec printr-una din etapele de ură faţă de „consacrarea mea literară”. După ce am ieşit de la serviciu am poposit la socri, să prânzim. De dimineaţă, nemaiavând nici un ban, nu am putut să-mi iau nimic de mâncare, aşa încât eram lihnit de foame. La socri era şi Tudor, dar acest amănunt nu are legătură cu povestea mea – ce ciudat! fiul meu nu are nici o legătură cu povestea Mea. Şi nici cu mine. El nu reprezintă în existenţa mea decât un element aleatoriu, un contact care putea să aibă sau să nu aibă loc, fără a-mi influenţa – dacă nu destinul, dar evoluţia spirituală în mod cert – în nici un fel.
Exagerez, desigur.
Aşadar, după masă m-am simţit, dintr-o dată, pur şi simplu năruit de somn. Am pus capu-n poala Aurorei şi am rugat-o să mă scarpine în cap – teribil ce-mi place să mă scarpine cineva în cap! Însă nevastă-mea a protestat că „nu, nu te scarpin, că adormi!” Dar şi-a trecut, totuşi, mâna prin părul meu, aşa că eu am adormit aproape instantaneu. Dacă nu mi s-ar fi încleiat gura de somn, i-aş fi replicat, poate: „Ce fel de soţie îmi mai eşti şi tu? Până şi în poveste, Cosânzeana îl scărpina în cap pe Zmeu să doarmă. Iar Zmeul nici măcar nu-i era soţ!”
Ştiu, episodul acesta intim pare stupid, dar are, pentru un soţ ca mine, un sens, un tâlc anume încărcat de înţelesuri şi implicaţii adânci.
Am adormit pe la ora trei şi jumătate. M-am sculat la cinci:
- Hai! Trezeşte-te! Să mergem!
Mormăiam ceva încă năuc de somn.
- Hai! Scoală! M-am plictisit să mă uit la tine cum dormi! Deşteptarea!
M-am simţit cumplit de jignit. Niciuna, dar chiar nici una dintre femeile astea idioate care se vântură prin viaţa mea, nu îşi dă seama că stă alături de un Creator, că are ocazia ieşită din comun de a fi consoarta unui om care, îndeobşte, este categorisit de cei de rând drept „geniu”, „personalitate”? Niciuna nu-i în stare să aprecieze drept ceva deosebit şi nu tocmai cu uşurinţă de îndeplinit munca asta a mea de creaţie? Niciuna nu-i în stare să-i, şi să-mi acorde niţică importanţă – măcar atâta câtă-i acordă soţia unui hamal, să zicem, soţului care vine seara acasă şi e întâmpinat, la el, ca un om important – atâta importanţă încât să priceapă cu minţile lor de găini că de bunăvoinţa lor, de climatul înconjurător, familial, ce mi-l creează, depinde reuşita actului meu, că pentru mine, ca om, atmosfera în care sunt silit să supravieţuiesc este esenţială şi că nu pot trăi fără un moment de destindere pe care numai drăgălăşenia lor sufletească, zâmbetul lor, liniştea lor, mi-l pot oferi? Oare sunt atât de căpoase încât să nu înţeleagă că aportul lor la creaţia mea este de neînlocuit? Că eu-Creatorul trăieşte prin eu-Omul-de-rând şi că, deşi sunt uluitor de puternic şi nu mă vait niciodată de asta, mă mir eu însumi de cum de mai pot supravieţui, darămite crea în condiţiile astea, hăituit şi lovit din toate părţile, gonit şi târşâit de colo-colo ca un mizerabil, ca un nenorocit!
Dacă femeilor ăstora nu le pasă de opera mea, atunci ce le mai place la mine? Eu sunt un Creator, un artizan, un saltimbanc! Eu, omul, social şi corporal, nu fac nici două parale, precum se vede sunt o zdreanţă, un ciuruc, un rebut! Dar „raza mea de lumină” va dăinui în veac. Vedetele zilei vor fi demult cenuşă şi uitare când mii de oameni vor mai buchisi slovele mâzgălite de mine aici să le descifreze sensurile, să se formeze ca oameni cu ele! Dacă femeilor ăstora nu le place cum scriu, atunci nu le place nimic la mine, nu are ce să le placă! Şi dacă nu le plac, de ce-şi mai pierd vremea cu mine şi nu mă lasă-n pace să-mi caut perechea mea capabilă de un sacrificiu pe măsura celui pe care îl fac eu pentru ca pe lume să ia fiinţă Opera, Adevărul meu, Raza de lumină menită să le aducă oamenilor o mare bucurie!
Cam aşa s-ar putea transpune în cuvinte senzaţia mea de revoltă la primul impact de azi cu soţia mea, dată mie înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu. Încercam să modelez în vis femeia care ar fi în stare să renunţe la sine ca să mă ajute cu blândeţea şi prietenoasa ei apropiere în efortul meu şi, singura dintre cele cunoscute de mine ce-mi părea cât de cât asemănătoare idealului propus, dispusă a-mi oferi afecţiunea ei cu umilinţă, ca pe un tribut acordat celui pornit către izbândă mi-a părut, pentru o secundă, Maria-cea-urâtă-de-la-Timişoara. Însă sunt convins că asta a fost numai ca urmare a depărtării care ne desparte şi a insuficientei mele cunoaşteri a ei. Şi apoi, cititorule, chiar dacă ar fi ea Idealul Sufletesc de Soţie de Artist, este o femeie urâtă! Iar omul-autor nu este nici el dispus a primi chiar de la oricine ofranda. Prefer să nu primesc mare lucru de la o Auroră mândră ce aşteaptă mai repede ea ofrande, însă după care ştiu că se ling pe bot o droaie de şmecheri care la o licitaţie ar fi dispuşi să ofere chiar mai mult decât mine – că, fie vorba între noi, pe lângă „zgomotul” pe care-l fac (şi „o femeie iubeşte mai mult cu urechile, după cum un bărbat iubeşte mai mult cu ochii”, cum zice bătrânul Oscar Wilde) şi eu, pe lângă zgomotul de tinichea, de doi ani încoace am câştigat însă cât un inginer şef şi am făcut toţi banii praf cu ea – decât să primesc TOTUL din partea unei femei ca Maria.
Sau, de fapt, nu e nici aşa. Simt nevoia să culeg, ca un bondar lacom, mierea de peste tot de unde o pot găsi şi îmi e accesibilă. Dar simt nevoia să o şi risipesc, totodată.
Oricum, deocamdată Aurora stârneşte în mine ură. Degeaba şi-a cheltuit ea salariul pe material pentru pantaloni cu care să mă îmbrace, să „nu mă mai vadă în blugii ăia decoloraţi de cloramină”. Degeaba o să mi-i coasă ea la maşină. Toate astea nu le face decât ca pe o trăsnaie a ei, iar nu ca pe o ofrandă la altarul unui „zeu aproape muritor”. Aşa că gesturile ei de compensare nu valorează în ochii mei nici cât o ceapă degerată.)

2.
- Iată! (i-am spus lui Merişca) Uită-te şi tu! Nu-i aşa că e frumoasă fata aceea dansând! Şi ce bine dansează! Hai şi noi, să nu o lăsăm să danseze singură, că e păcat!
Era vorba de una dintre ieşence. Merişca mi-a insinuat că fata-i cu bărba-su’ după ea. Dar Merişca mă interpretase greşit, că pe mine nu mă preocupa problema asta. M-am repezit la ea şi am invitat-o la dans, dacă mai era nevoie. S-a întors către mine cu un zâmbet şuchiu care-mi amintea de Dina-cea-blondă-de-la-Biofarm. Mi-a acceptat invitaţia şi am dansat împreună. Eu cu ea, adică, şi ea cu mine (şi cu nimeni altcineva). Dansa, într-adevăr, excelent.
Lucrurile din jur parcă au început să capete ceva mai multă noimă şi consistenţă (deşi valul creştea, creştea mai departe şi, dacă aş fi căscat gura o clipă, ar fi năvălit peste cei din jur „ca un bivol negru” – nume de carte-reportaj pe atunci la modă, GM 2004 – să-i înece, pe ei, continentul, planeta, Universul), ieşeanca îmi zâmbea, şi era (ieşise – GM 2004) bine: nu mă pupasem chiar cu Merişca-n fund, dar nici departe nu fusesem.
Taman în celălalt capăt al sălii, Paligora îşi expunea cărnurile pulpelor cam flasce de sub un mini care, în mintea ei o fi fost „la modă”, dar care venea pe ea „ca o ghilotină pe o catedră”. Se dănţuia de zor cu Viorel. Merişca dispăruse. Cred că şi Ştefan dispăruse. Rămăsesem singur cu fata aducând oarecum cu Dina-blonda: - aveau amândouă un zâmbet bun pe chip, o vârstă oarecare şi, mai ales, câte un soţ nedumerit, ca al ăsteia, de pildă, la masa alături de care dansam. (Acum, peste ani, fata cu care dansam atunci cred că era Dana Gropariu, ajunsă după ’89 ingineră la Atomocentrala de la Cernavodă, iar tipul cu care era ea atunci, „soţul”, fusese, mai mult ca sigur Răzvan Haritonovici, mai târziu director la Bancorex, arestat când cu falimentul fraudulos al băncii; dar asta este o altă poveste pe care o voi scrie, poate, cu altă ocazie, dacă va mai stârni interes pentru cineva atunci – GM 2004).
După ce s-a terminat dansul m-am dus să-l caut pe Terziu. Stătea de vorbă cu un tip, chiar în dreptul „vitrinei” („ecranului” ferestrei – GM2004) cu Lună-Plină.
- Ei, ce facem? mergem?
- Sigur că mergem, zice el. Te aşteptam.
- Bine. Hai să mă duc să-l iau şi pe Ştefan. Vrei să luăm la noi texte de citit?
- Sigur că da! Dacă vreţi voi… Însă e târziu… (era vreo douăşpe). Şi mâine e o zi!
- Corect! am exclamat voios. Şi mâine e o zi! Dar, la urma-urmei, de ce mergem la tine?
- Fiindcă vă face plăcere… explică el paşnic.
- Da, desigur, lasă asta! Eu întrebam de ce mergem ACUM la tine? Ce să facem? Care e programul?
- Păi, ÎNTÂI MÂNCĂM CEVA! Bem un pahar… şi ne culcăm!
Valul tălăzuia deasupra mea la o înălţime ameţitoare. Toate erau cu fundu-n sus. Pe Bega curgeau mingi, Luna era rotundă ca o bilă de biliard, Mirela mă ocolea, Aurora stătea la liru-liru cu Apostol şi Terziu ne invita la el să ne culcăm.
- Dacă tot e vorba să ne culcăm, atunci am putea rămâne aici să ne culcăm. Dacă tot merg juma’ de noapte până undeva, nu merg de somn când patul e la etajul de deasupra şi mă aşteaptă gata făcut. Ştii ce, George? Hai s-o amânăm pe altă dată! Te rog eu! Vrei? Uite, de altfel sunt absolut întors pe dos astăzi. (- Aşa e, şi eu mă simt la fel! confirmă Ştefan iţit ca din pământ.) Aş fi un partener morocănos, fără sare şi piper…
- Bine, domne, gata. Nu insist, zice George.
Şi a fost cel mai preţios mărgăritar care i-a ieşit lui vreodată pe gură.
- Nu te superi pe noi?
- Nu, cum o să mă supăr! Doar că nevastă-mea ţinea mult să te cunoască şi o să-i pară tare rău…
- Şi mâine e o zi, precum ai spus. În drum către gară trecem pe la tine. Te iubesc!
- M-am oprit la măsuţa cu fotolii de pe hol. O localnică de-a lui îl bârâia la cap pe Lucian Ionică, „marele critic” al Timişoarei, dacă nu o conduce el acasă, că ea vrea să mai stea dar prietenul sau soţul ei, io ştiu ce-i era şi ăla, vrea să plece.
- Sigur că da, o asigură Ionică, încercând să reia discuţia cu Secu.
- A! Dar tu eşti cu bicicleta! îşi aminteşte tipa cu mult regret.
- Nu-i nimic. O las aici şi mă întorc să o iau după ce te conduc, sau mâine.
- Deci mă conduci? Sigur? Contez pe tine?
- Da.
- Dacă ţi-e greu, poţi să-mi spui, şi…
Luna de biliard se străvedea prin perdeaua de nailon a vitrinelor înalte de la fereastră. Muzica urla. Pe culoarul dinaintea sălii 103, Mirela, Ana-Maria, Liviu, Iulian şi Doru Pruteanu se bâţâiau temeinic. Şi Ana-Maria, şi Mirela erau amândouă îmbujorate. Şi când priveam la Mirela încercând cu tot dinadinsul să-i caut nod în papură drept compensaţie psihologică a blugilor mei pătaţi cu cloramină şi a ratării de care eram ros ca de şoareci pe dinăuntru, nu-i găseam nici un cusur. Era ca aurul.
M-am ridicat din fotoliu (Lucian Ionică, Secu şi piţipoanca făcuseră şi ei aripioare) şi m-am dus în doru’ lelii să mă învârt şi eu, fără nici o treabă, prin jurul dansatorilor. Muzica era bună, ce mai! Se putea da din fund în ritmul ei, dar cu condiţia să ai cu cine.
După ce m-am zgâit o vreme, proptit de zid şi simţindu-mă din ce în ce mai străin, neluat în seamă cum eram, m-am hotărât să mă vâr şi eu în horă ca musca-n c… calului. La un moment dat a mai apărut printre noi meteoric şi Lavinia, geloasă se vede treaba pe Ana-Maria, care era atât de unsă cu miere încât Doru Pruteanu nu se mai dezlipea de ea nici dat cu şpaclul.
După cele dintâi mişcări de dans am realizat din nou că nu dansez cu nimeni, aşa că am renunţat şi m-am proptit iar de perete. Când mă zbuciumam mă mai şi înghimpa sub coaste, în dreapta, şi durerea mă crispa de parcă aş fi fost ruginit. Dar am rămas acolo, să-i admir, să LE admir. Erau frumoase, pe cuvântul meu! Şi m-aş fi putut simţi chiar bine, dacă n-ar fi fost valul teribil care creştea în mine ameninţător, incomodându-mă şi amintindu-mi că sunt, în loc să nu mai fiu. Şi, devenind ACTOR în loc de SPECTATOR, sufeream. Mă stingherea, deşi eram obişnuit cu el, rolul de „mort viu sub scara fără trepte”.
În pauza între două dansuri, Mirela s-a apropiat de mine. Dar înainte de a schimba o vorbă, muzica a explodat din nou.
- Tu nu dansezi cu noi? Ce e? Nu-ţi place cum dansăm? mi-a strigat ţopăind prin faţa mea.
- Ba-mi place! Grozav îmi place! Însă mă simt bătrân. Nu sunt în stare să vă stau alături.
- Minţi! m-a contrazis Mirela. Nu e asta.
- Zău că nu mint! Când mă uit la voi, la tine, la Ana-Maria mai ales, îmi aduc aminte că am, fără drept de apel, trei’ş’doi şi mă inhib.
Tot dialogul a fost schimbat prin urlete şi mimică. Muzica scufunda totul într-o apă tulbure.
- Dar, dacă îţi face plăcere să dansezi cu mine, îi strig, te invit la primul blues, ori vals, la primul cântec mai lent.
A roşit. Credeam că o să refuze propunerea, dar ea a zis că „Bine” şi şi-a luat vânt la dans ca o înotătoare de pe bloc-start.
„Ştiu eu cum vine asta”, mi-am zis. „Bine”, după care : Adio! Gata! m-am prins eu care-i mişcarea! Ei, dar nu-i nimic! Eu am 32. Tu 18. Totu-i anapoda. Pe Bega curg mingi”…
Am intrat în sala 103. Merişca a trecut pe lângă mine visător.
- Ce zici? Facem un cenaclu şi în noaptea asta după ce se isprăveşte aici? îl întreb.
- Sigur că da, îmi zâmbeşte el.
Sandu, care era şi el prin preajmă, ne asigură de participarea lui. Merişca pleacă. Sandu-mi destăinuie:
- Ştiu că e o tâmpenie, dar, îmi bag picioarele! în seara asta mă dau în spectacol: o să citesc şi eu.
- Nu faci nici o tâmpenie, îl asigur. Şi eu am chef să citesc, să ascult, să critic şi să fiu criticat. De-aia am venit aici, nu?
Am căutat prin toată sala 103 un pahar curat. Până la urmă am preluat unul de nu mirosea a nimic – nu s-o fi băut din el decât apă – mi-am turnat oarece dintr-o sticlă şi am dat pe gât. În clipa aceea, la magnetofon, un italian scopit s-a pus pe chelălăit de mama focului, lent, lent, lent şi bocit. Mirela se îndrepta spre mine prin spatele meselor, dându-şi scaunele la o parte din cale: chiar venea, nu uitase!
M-am strâmbat cam cum te strâmbi când ai o crampă la stomac în plină partidă de bridge când partenerul a licitat cererea de aşi iar tu, de durere, ai răspuns „nici un as” cu trei aşi în mână.
- Ce e? m-a întrebat Mirela.
- Nimic. Muzica.
- Nu îţi place? Dacă nu-ţi place, nu dansăm!
- Cum să nu-mi placă? Îmi place! zic. E mortală! Cred că şi Hăulita de la Gorj ar fi mortală-n clipa asta. Ar fi chiar formidabilă.
Mi-a zâmbit, destinsă. Am luat-o-n braţe. Făcusem un pas mai încolo şi ieşiserăm pe hol înaintea uşii deschise de perete. În camera 103 era prea înghesuială şi, pe deasupra, Paligora şi Viorel se chiombeau la noi ca două pupeze berce.
O ţineam în braţe, dar aşa, decent: la vreo 2-3 kilometri şi ceva unul de celălalt. Însă o ţineam în braţe, răsuflându-i relativ cât mai către umăr damful meu de vin acru şi scârbos. Dacă nu mi-ar fi fost târşeală de damful acela, poate că aş fi încercat să o sărut. Poate că aş fi tras-o uşurel-uşurel de mijloc ceva mai aproape de mine, să ne atingem piepturile. Dar aşa, o lăsam acolo unde era, că stătea bine, cu toate că mi se sfâşia inima.
Când dansul s-a terminat, am întrebat-o dacă mai dansăm.
- Mai dansăm, mi-a zâmbit ea.
Când Liviu, când Iulian, treceau pe lângă noi într-un du-te vino neîncetat, de parcă s-ar fi temut să n-o pun cumva capră chiar acolo, pe hol. Sau poate că lor le era să nu ne dăm dispăruţi. Nu ştiu ce era în mintea ăstora.
Dar când Mirela a zâmbit Valul s-a prăbuşit peste noi, dintr-o dată.
- Totul este fără nici o noimă, m-am pornit eu să vorbesc ca pus în priză. De-azi dimineaţă, de fapt, nu, de alaltăieri, de doi ani încoace, totul nu mai are nici o noimă pentru mine. Mi-am dat demisia de la serviciu, nu mă mai înţeleg cu nimeni, am venit aici, la Timişoara, dansez cu tine şi e ca şi când n-ar fi. Dacă aş deschide gura, totul s-ar nărui împrejur! O vorbă numai să scot, că totul s-ar spulbera. Îmi vine să urlu o dată cât Pământul!
Ea mi-a spus ceva de genul că „mă iubeşte”, că ea mă iubeşte, nici nu mai ştiu ce mi-a spus. Şi atunci eu i-am zis: „Tot degeaba!” După care am început să enumerăm ce mai este pe lumea asta pentru noi „degeaba”: că suntem tineri, că ne iubim, că am o carte publicată, că sunt corespondentul „Ştiinţei şi Tehnicii în probleme de Anticipaţie tehnico-ştiinţifică” la Consfătuirea aia, că tembelul acela blond şi creţ de dincolo (- „Cine?” – Ei, cine! Autorul! Marele reprezentant al Fandomului de care ascultă cu sfinţenie toată Conducerea Mişcării ca de un tată de albine înţelept ce e!” – aşa se lăudase pe la Craiova idiotul de Viorel când venise de la Bucureşti, de la întâlnirea cu colectivul Almanahului Anticipaţia din care făcea şi el parte şi unde îmi băgase mie strâmba că Leoaica Rănită, povestea mea pentru Almanah, nu este atât de bună şi nu merită să apară acolo, drept care şi fusese scoasă de pe listă deşi avea viza de principiu a lui Albescu), că tembelul face tumbe ca un măscărici ce este ca să o „amuze” pe Paligora şi să-i scoată aia şi lui un amărât de volumaş; ei bine, şi cel mai idiot lucru este…
- Că şi asta e tot degeaba! încearcă Mirela să mă intuiască.
- Da de unde! Nu! Cel mai idiot lucru e că nici măcar nu sunt în stare să simt repulsie din cauza asta. Nici pentru el, nici pentru ea. Că pur şi simplu aşa…
- Aşa ai făcut şi tu?
- Nu. Sau, da. Nu are importanţă cum am făcut eu sau cum nu am făcut. Nu asta voiam să zic. Voiam doar să precizez că dacă aş fi în locul lui, sau în locul ei, poate că tot aşa aş proceda şi eu, fără nici o deosebire! Nihil humanum…
- Şi tot degeaba.
- Corect! am confirmat.
Liviu a trecut pe lângă noi şi a dat din cap, zâmbindu-mi pe sub mustaţă: era un fel de încurajare îngrijorată în semnul acesta al lui.
- Hormoni şi enzime! Ce stupid! Ce obscen! am exclamat. Suntem numai nişte marionete acţionate în modul cel mai vulgar cu putinţă de hormoni şi enzime.
- Şi eu sunt tristă, mi-a spus Mirela. Neliniştită şi tristă.
- Şi Ştefan mi-a spus că e. Toţi ne simţim aşa în seara asta. Şi ştii care e explicaţia? o întreb.
Ea clatină din cap că nu.
- Şi nici nu vrei s-o afli?
Ea dă din cap că da.
O iau de mână şi o duc la vitrina mare a ferestrelor şi-i arăt Luna rotundă, clară şi luminoasă ca figura Anei-Maria.
Am văzut cândva un film cu nu-mai-ştiu-ce specie subacvatică năvălind pe uscat cu ocazia Lunii Pline, pe o plajă de prin Florida sau de prin Africa de pe undeva. Miriade de miriade colcăiau, într-o singură noapte (nici nu mai ţin minte ce erau: reptile, crustacee, batracieni, peşti?) fecundându-se, dansând, pulsând, folfăind, frenetici, demenţiali, ca noi aici: un val de spermă hipertrofiată ejaculată de un Titan (strivit cândva de zei) către un Uter Cosmic străluminând alb pe boltă.
- De asta! zic, arătându-i Luna, deşi era doar o metaforă, din punctul meu de vedere, ne având câtuşi de puţin certitudinea că e vorba chiar de o explicaţie ştiinţifică.
Dacă e să gândeşti la rece, „ştiinţific”, mareea solară e şi ea puternică şi, cu toate acestea influenţa ei asupra organicului este absolut insignifiantă. Ar fi putut fi Luna explicaţia stării noastre, dar sigur, sigur nu eram deloc sigur că este efectiv aşa şi nu altfel. Însă Mirelei i-am vorbit cu aerul cu care ai rosti un mare adevăr, de parcă aş fi fost în posesia cine ştie căror taine ale firii absolut secrete pentru restul muritorilor.
- Aha! a exclamat ea. Ha-ha!
A mai privit pe geam o vreme, apoi ne-am luat de mână şi ne-am aşezat cu posterioarele pe o măsuţă de pe hol. Liviu şi Iulian patrulau ca la Doftana.
- Nici nu-ţi închipui ce-şi calcă pe cuvânt şi pe conştiinţă lăsându-ne să discutăm singuri, să stăm împreună, fiindcă i-au promis mamei că n-or să mă lase nici un moment singură cu tine.
Idioată de iubire maternă! Adică, doamnă mamă-de-fecioară-neprihănită, Iulian îţi este o garanţie de moralitate, iar eu nu! Habar n-ai tu, sărmană doamnă morală, că „L’amour? C’etait le premier venue!” (cum ar zice Claudel).
Pe de altă parte – ingrată situaţie hazlie integrând batjocura universală: eu însumi, Don Junaul corupător, mă aflu, element manipulator şi element manipulat, în slujba Moralei şi Prohibiţiei – Desfrâul, paznic fără de voie al castităţii – că fata asta îndrăgostită fiind de mine, pe mine mă doreşte, fiind ferită astfel de ispita dragostei câtă vreme e păzită de mine. Ce aiureală, Dumnezeule mare!
Valul se prăbuşea, se prăbuşea continuu, uluindu-mă, scufundându-mă ca pe un înecat ce eram, verde la faţă, umflat de apa sărată a unei mări de lacrimi.
(Ridic o clipă ochii de pe text. Pe uşa de la bucătărie se plimbă nestingheriţi doi gândaci: unul venind de sus în jos, celălalt urcând. Ca în poezia lui Stanca: „Unul care vine-ncet din Moarte, altul se îndreată repede spre ea”. Mă tentează, un moment, să mă ridic de aici şi să-i strivesc pe amândoi cu sandaua. Dar, fie că mi-e lene, fie că ajung la concluzia că nu rezolv cu asasinarea ăstora doi nimic, nu mă scol, ci mă uit la ceas: este ora 10,30. Sper să pot continua naraţiunea până la punctul conflictului cenaclist cu Ceauşu pe marginea temei capodoperelor, ca să pot scrie: „Aici vine inserat pasajul de la pagina ics. Vedeţi cum se leagă lucrurile între ele într-un sistem şi cum nu are importanţă de unde începi şi unde îţi propui să termini? Important, într-un sistem, este Sistemul, şi tot ce trebuie să-ţi propui este să-l faci accesibil spectatorului”.)
- Am citit de curând – i-am spus Mirelei – primul roman porno din viaţa mea (primul, fiindcă Satiricon-ul lui Petronius nu-l consider porno ci, pur şi simplu, roman): Pisica în cizme. Romanul, în sine, nu are nici o importanţă. Este o măgărie. Dar citindu-l mi s-a revelat un adevăr nemaipomenit: condiţia socială şi funciară (se pare că mă obsedează termenul ăsta: „funciar”), condiţia deplorabilă a copilului. Copilul, în societate, joacă un rol inferior până şi celui de sclav, că sclavului nu i se interzice să iubească, pe câtă vreme asupra copilului legile permit părinţilor şi tutorilor să exercite un control tiranic: nu numai că un copil nu are dreptul de a gândi liber şi neconstrâns (fiind obligat să înveţe cum şi ce să gândească; el nu e lăsat să-şi gândească propriile gânduri, ci este silit să gândească doar ce trebuie), dar, pe deasupra, statutul de fiu sau de fiică – mai ales – îţi impune şi un control asupra senzaţiilor şi sentimentelor! interzicându-ţi să simţi atunci când simţi fără asentimentul părinţilor. Copilul este controlat până şi asupra senzaţiilor şi instinctelor sale! Şi poate că aşa şi trebuie să fie, că altfel niciunul dintre noi nu am suporta – dacă nu am avea drept termen de comparaţie opresiunile şi starea subumană pe care le-am avut de suportat în copilărie – niciunul nu am admite înjosirile la care ne obligă viaţa la maturitate. Însă faptul că sunt conştient de acestea nu schimbă cu nimic situaţia noastră socială, Mirela! Suntem nişte sclavi, cei mai nenorociţi şi umili sclavi de sub soare! Ne este interzis să fim până şi ceea ce suntem. Tu încă nu eşti, iar eu sunt „mortul viu de sub scara fără trepte”.
Atunci am fost întrerupţi brutal de cineva. Cred că era Liviu.
- Veniţi şi voi să dansaţi!
Ne-am întors în sala 103. La început am dansat în dreptul boxei de lângă uşă. Ştefan, în sfârşit, dansa şi el, cam pe la mijlocul sălii.
- Uită-te la el! Parcă e „un cal într-un salon”! am exclamat. Hei, Ştefan! am strigat peste marea de capete clătinându-se între noi în ritmul muzicii.
Ştefan s-a întors către mine şi mi-a zâmbit dulce-acrişor, dar aproape mulţumit acum: „Mâmm”…
„Ce puţin lucru i-a fost necesar”!... mi-am spus.
Paligora şi Viorel tropăiau şi ei – tropăiau, ce să facă?!
- Ultimul dans! a urlat Secu în microfon.
Ajunsesem, nu mai ştiu cum, pe undeva prin fundul sălii. Cred că fugisem cu Mirela de Viorel şi Pligora. Am nimerit lângă Merişca, dansând acum şi el cu Ana-Maria şi Doru Pruteanu. Lavinia pândea şi ea, pe aici pe undeva. Nu o vedeam, dar o simţeam, în umbră. Fachiru’ zâmbea imperturbabil din fotoliul din care nu se mişcase toată seara, ca un hemipleg.
- Ultimul dans! a urlat iar Secu. Vă rog să ne înţelegeţi! Toţi ne simţim bine şi ne vine greu să ne despărţim, tuturor ne pare rău că s-a terminat aşa de curând, dar vă rog să ne înţelegeţi! Mâine programul începe la ora nouă! Va fi festivitatea de premiere! Trebuie să o onorăm toată lumea, aşa cum e firesc! Ultimul dans!
A pus, ca de adio, cântecul Voulez-vous couchez avec moi ce soir? L-a pus o dată. L-a mai pus o dată după aia, pretinzând că este tot ultimul dans şi că ne urează să ne conformăm, care vrem, care putem, invitaţiei interogative a cântecului. Simpatic, Secu acesta, numai că niţel cam grosolan.
Când a plouat cu întrebarea muzicală, eu şi Mirela-cea-îmbujorată tropăiam ca toţi ăilalţi. Merişca ridica din când în când mâinile deasupra capului cu degetele căscate în „V”, „ca pe vremea noastră”, uitând, se vede treaba, că eu sunt cu vreo cinci ani – dacă nu şi mai bine – mai mare decât el şi că „pe vremea mea” era niţel altfel: bluze roşii cu insigna lui Mao, tangarezi cu ţinte pe care-i tăiau caralii cu foarfeca pe bulevard, razii unde dacă te găseau că părul mai lung decât freza a la Unchiu’ Vanea îţi făceau cu maşina o cărare în cap până la sânge; ce mai una-alta, pe vremea mea era altfel! – aşa că, atunci când franţuzoaica aia nimfomană (de fapt era englezoaică – aria pe care o cânta era din opereta Moulin rouge) de la peste o mie de kilometri depărtare ne-a interogat, abstract şi neangajat, dacă „vrem să ne culcăm cu ea în seara asta?”, eu i-am urlat Mirelei:
- Da! Dar tot degeaba!
- Ce? a zbierat ea, nedumerită.
- Aia de acolo, franţuzoaica de cântă, ne întreabă dacă vrem să nu-ştiu-ce cu ea, şi eu am răspuns că „da, dar tot degeaba”!
- Aha! s-a dumirit cu indiferenţă Mirela. Bine.
După ce şi „ultimul dans” a fost epuizat, am luat-o din om în om: - „Cenaclu?” – „Da.” – „Tot la ieşeni?” – „Da, hai acolo!”
Numai că în seara asta la ieşeni era groasă, lumea se culcase: gravida le soilea tare şi cu forţă şi mârâia prin somn că să nu intre nimeni că e dezbrăcată; bărba-su s-a ridicat într-un cot alături de ea şi se zgâia la noi cu ochi înceţoşaţi ca la Sfântu’ Petrache de la Maglavid, iar un pat mai încolo, strâmbându-se nemulţumiţi către obiectivul camerei de luat vederi, Lucian Merişca şi o puştoaică lătrau şi ei ceva: aia, în patru labe ca un căţel, peste Lucian, însă, în modul cel mai paradoxal cu putinţă, îmbrăcată, cu blugi şi bluză pe ea, şi ăla, întins pe spate şi cu mâinile sub cap, însă înţolit şi el ca pentru Operă.
Asta a fost. Treptat-treptat am ajuns toţi îndărăt, la sala 103, unde nu se mai aflau decât Lavinia şi nu mai ţin minte cine. Cred… Da! Pe cuvântul meu: Fachiru’!

3.
(Mi se pare că „revoluţia” propusă de discursul meu perpetuu se rezumă la simplul caracter eminamente oral al naraţiunii.)
Întâi ne-am fâţâit încolo şi încoace pe culoare încercând să ne decidem unde ne vom strânge (era evident că la ieşeni în cameră nu erau şanse). La noi Vampiru’ şi Omul-negru-şi-păros erau copii cuminţi, se culcaseră devreme. Am tăbărât în sala de protocol, dar Secu ne-a spus că el se duce să se culce şi că nu ne mai lasă cheia că… nu-ştiu-ce. Mai târziu un pic, în sala asta de protocol i-am descoperit pe Lucian Hanu citind ca un şoarece texte de la Concursul literar şi pe Angela şi Lavinia stând la taclale. Când, în cele din urmă, Hanu avea să ne dea afară, Agela îmi şoptise: „Doamne, ţicnită mai e şi asta!” (referitor la Lavinia); vă daţi seama dacă Angela afirmă despre cineva una ca asta cam cum trebuie să fie persoana în temă; „Pe toţi, ea i-a învăţat să se f…, pe toţi i-a avut Lavinia asta! M-a înnebunit!”
Dar toate astea aveau să fie câteva ore mai târziu. Deocamdată ne-am îndreptat în grup compact către sala 103 unde nu mai erau decât Lavinia şi Fachiru’ stând la taifas. Ne-am strâns în adâncul încăperii. La grupul format se lipise şi lugojanca dolofană de voia autograf de la Merişca. Era împreună cu o fetiţă (o fi fost fie-sa? n-o fi fost?) pe care o târâia peste tot după ea şi care, primisem asigurarea în vreme ce urcam scările, sau le coboram, nu mai reţin exact, cânta la quitară (sic!) ceva ce nu s-a mai pomenit. „Păi, să ne cânte şi ea ceva! Vorba ceea: voie de la mine ca de la Banul Ghica, timp avem până mâine berechet”… zic. „Da, numai că şi-a uitat quitara”… răspunde trist lugojanca. „Însă ne-a promis o fată de la Sângeorz-Băi că ne-o dă pe a ei”. „În tren?” arunc eu, la o ragadă. „În tren ce?” se întrerupe ea, perplexă. „În tren şi-a uitat quitara?” Ingheborg a răspuns oarece fundamental neclar şi, cine ştie? nu este exclus ca juna eutherpistă să fi uitat într-adevăr în tren chitara, deşi eu nu pusesem întrebarea aia decât ca să fac caragaţă.
Ne-am strâns la un loc cu greu. Sandu a scos pâinea şi roşiile artistice şi s-a pus pe molfăit text literar. Lavinia vorbea ca la Conferinţele alea cu megafoane trase jur-împrejurul sălii şi cu carafe pântecoase cu apă înaintea guriştilor. Abia acum am putut constata eu că totuşi sala 103 avea o rezonanţă excelentă, degeaba se plânseseră moşmondiţii ăia cu prune-n gură de dimineaţă!: ia uite Lavinia ce bine se auzea vorbind în paralel cu lectura lui Sandu!
Unii dintre noi au făcut „sss” ca şerpii, dar pe Lavinia n-o durea nici în tuhăs de „sss”-ul nostru.
Cam pe-atunci s-a iţit şi Angela printre noi. Mi-a spus în şoaptă: „Hai la mine-n cameră mai bine, că Mirela nu se culcă şi nici mie, nici Anei-Maria nu ne e somn!” Zic: „Stai aşa să termine Sandu lectura şi mergem”.
Dar după aceea, peste şi lângă Lavinia, a mai apărut şi Secu-disperat (tocmai se introdusese legea cu ora limită până la care aveau voie să funcţioneze noaptea localurile publice). I-am făcut noi semne cu mâinile şi picioarele: „Lasă, domne, că ne cărăm în câteva minute (pantomimă cu ceasu’) de aici, sus (arătat plafon cu degetu’; Secu privit plafon cu nedumerire), dar Secu s-a coalizat cu Lavinia, de parcă aia ar mai fi avut nevoie de vreun ajutor la făcut diversiuni în tabăra duşmană! şi şom-şom, amândoi, până când îi zic lu’ Sandu:
- Bre, aşa nu se mai poate! Hai la Madam Angela, că suntem invitaţii ei, ceea ce, desigur, nu e cazul aici.
Secu nu s-a simţit deloc la apropo-ul meu mai subtil ca o copită de măgar – şi iar, cu mic cu mare, tropa-tropa pe scări până la etajul trei.
(Gândacii ăia împuţiţi continuă să mişune pe uşa mea de la bucătărie şi mă disturbă de la treabă. A mai prins a mieuna şi o pisică în călduri chiar sub geamul meu şi, undeva, departe, latră un câine.)
Măi frate, şi când s-au strâns odată vreo 40 de măgădăi şi garofiţe amirosind a ţipar în apartamentul acela de trei paturi! (la noi în cameră Vampiru’ şi Omul-negru-şi-păros continuau să tragă la aghioase, dar, prin compensaţie, colac peste pupăză, jockeul-de-disc al discotecii improvizate timişorene trăsese şi el pe dreapta într-unul dintre paturile libere să dea cu porcu’ la noi, că Timişoara n-are trafic de noapte, pe câte am înţeles eu). Nimerirăm care pe unde: unii pe pat, alţii sub pat, care pe lustră, care pe pervazul ferestrei – pe start să-şi ia zborul la primul pocnet de puşcă. Uşa, când se deschidea, când se
(staţi aşa, că mi s-a terminat cerneala-n stilou: mi-am cumpărat o sticlă de cerneală neagră şi folosesc un stilou Flaro de 29 de lei, care nu-mi place deloc cum scrie, că scrie gros şi îmbâcsit; s-ar putea face un studiu asupra culorii cernelii şi influenţelor instrumentului de scris ale autorului reflectate în caracterul scriiturii, pe de o parte – înceată sau repede, estetică sau mâzgălită - şi, pe de altă parte, implicit, oglindirea uneltei în ideile expuse, în fluenţa verbului; în aspectul de ansamblu al operei.
Da, cred că se pot face „studii” pe marginea tuturor tâmpeniilor din lume!)
deschidea iarăşi, unii mai veneau, alţii, furaţi de peisaj, se cărau, dar, în general, Sandu citea grupă, întrerupându-se doar să se încrunte peste foi, agasat, cine naiba mai intră, mai iese, mai se scoală, mai se aşează, şi aşa mai departe. Ăştia erau, evident, mai mult ieşeni, dar cel mai adesea nu erau decât Lavinia, care a făcut cât tot Quasarul la un loc – iar Quasarul făcea şi el degringoladă cât toate celelalte 32 de cenacluri – dar numai până când a dispărut cu Angela, am precizat unde: la Sala de Protocol, dar amănuntul acesta de interes obştesc noi nu aveam să-l aflăm decât mult mai târziu.
Eu mă tolănisem pe un cap de pat, cu Maria la picioarele mele ca o cadână. La un pat diferenţă, Mirela se instalase şi ea întru roiul de craioveni ca o balegă bâzâită de muşte. Lugojencele, una pe masă, alta pe jos. Ceauşu, pe patul de lângă mine, picotea magistral.
Ştefan refuzase categoric să vină. Cică-i era somn. Cică el, şi pe tren are de gând să doarmă, că luni merge la serviciu şi are treburi importante, ca un economist de aprovizionare ce e. Ce mai, un spărgător de chef. Numai la mine în vizită când vine stă el până se face ziuă şi nici atunci nu vrea să plece acasă, chiar dacă-l dăm noi afară. Da’ mai bine că n-a venit şi el acolo, că pe acela chiar că nu mai aveam unde să-l punem!
După lectura întretăiată şi în diverse reprize a lui Sandu a urmat critica. Ceauşu s-a deşteptat în prostia lui (sic!) şi a luat imediat cuvântul, să-mi taie mie macaroana cu „capodoperele” (ei, aţi văzut cum se leagă elementele într-un sistem!). Dar după ce-a citit Sandu, după ce am înălţat eu osanale, după ce m-am mârâit cu Ceauşu, a intervenit Viorel, că şi el e om:
- Nici mie nu mi se pare o capodoperă, fiindcă se referă la un subiect pe care l-am tratat şi eu, însă complet altfel! (Adicătelea, asta venea cam aşa: textul lui Sandu nu era o capodoperă că nu era ca al lui, al lui Viorel, care este, şi nici nu poate fi altfel, o capodoperă!). O să vă citesc textul meu.
- Mai bine să citească Grămescu ceva! zice lugojanca.
- Da! zice şi fie-sa.
- Da! îşi mai dau cu părerea câţiva.
Zic: - Mie mi-ar face plăcere să vă citesc şi eu, dar nu am decât texte vechi la mine, pe care o bună parte dintre cei de aici le cunosc deja…
- Ce? se interesează Merişca.
- Umbra tigrului, Construcţia şi încă un text ceva mai puţin cunoscut: Veiatris, dar cumplit de lung.
- Citeşte-l! decretează Merişca.
Îl scot din traistă. Îi citesc moto-ul. Aud un mârâit. Ridic privirea.
Paligora: - Doar nu o să stăm aici toată noaptea să ne citească Grămescu un text!
- Corect! zic. Atunci renunţ. Sau vă citesc Umbra tigrului, care e mai scurt.
Câteva voci: - Citeşte!
Merişca: - Umbra tigrului o ştiu eu.
(Mă simţeam lezat deja, dar nu era prima oară. Paligora se plictiseşte azi la textele mele şi se cară în timpul citirii lor. Sunt întâmpinat cu ostilitate ori de câte ori vreau să citesc şi eu, alături de ei. Dănuţ Ungureanu, de pildă, poate citi acelaşi text şi de cinci, şi de o sută de mii de ori. Nimeni nu-l taxează. Paligora suportă, ba chiar mai spune şi ea câte un cuvânt bun. La textele mele, nu. Dacă într-o sală de treizeci de oameni unul îmi cunoaşte textul, acela face ca toţi dracii: „Ce, îl ştiu, să citească altcineva! Vrem texte noi!”
Însă, de ce să zic, aşa, în principiu, Paligora avea totuşi dreptate şi, de aceea, mi-am ţinut gura. Nici eu, nici ea, nu suntem de vină că mergem peste tot, eu să citesc, ea să asculte. Deşi, cu astfel de metode, unii dintre cenaclişti îmi vor cunoaşte un text, alţii alt text, dar nu vor putea în veci să se pună de acord asupra unui text de-al meu care să fie cunoscut de toată lumea. Şi, în felul acesta, şansa de a lua eu Premiul de popularitate al fanilor, singurul premiu către care mai am acces ca „semiprofesionist” ce mă aflu, mi se reduce simţitor. În mod firesc, vreunul dintre textele mele „de anvergură” ar putea concura. Dar cu astfel de „tălpi”, nu.)
Viorel se îmbulzeşte în faţă, din nou, cu textul lui, tocmai când îmi amintisem că mai am la mine ceva: Întoarcerea Vizitecilor, neterminat – că era conceput să ajungă roman – dar cât scrisesem deja, finit: primul capitol – s-ar fi putut citi şi ca povestire de sine stătătoare.
(GM 2004 – În 1998, o parte din acest text a luat premiul SocCon, la Moscova, apărând în Pravda.)
- E lung textul tău? îl întreabă Merişca pe Viorel.
- Nu, zice, inocent, Viorel. Cel mult jumătate din cât este al lui Grămescu, pe care îl cunoaştem toţi.
Bun aşa! Viorel era, de fapt, invidios pe Sandu. Voia şi el laude şi îşi închipuia, probabil, că este o conjunctură favorabilă laudelor şi că noi, ăştia, strânşi aici, în frunte cu mine, desigur, căruia voia el să-i rupă gura, că noi, ca o turmă de lingăi, o să-l urcăm în slăvi şi pe el, şi pe oricine ar fi să fie, ca pe Sandu. Măi, nimic nu pricepea băiatul ăsta!
- Ştiam că se va întâmpla aşa, îmi şopteşte Maria cu năduf. Că nu or să te lase să citeşti, că până la urmă or să tabere pe tine şi nu or să te lase – ştiam tot, exact aşa cum s-au petrecut lucrurile!
Avea harul anticipării, fata asta. Numai că, poate, şi eu ştiusem. Şi, poate, vrusesem să mă conving.
Mirela era şi fusese mută, Liviu şi Iulian la fel. Doar lugojanca spunea în surdină că tot mai bine ar fi să citesc, totuşi, eu.
Textul lui Viorel era lung, lung de tot, mai ales că nu se întâmpla într-însul nimic răscolitor, ba chiar nimic coerent. Şi, bietul de el, îşi dădea atâta silinţă!... (Poate nici în textele mele nu se întâmplă nimic, mi-a trecut atunci un fior prin şira spinării. Poate că şi eu, tot aşa, citesc, oamenii mă ascultă şi, după aceea, nu au nimic de spus. Sau, când spun ceva, se referă la ce a fost în mintea lor, nu la textul meu! Poate că totul pe lumea asta nu e nimic mai mult decât o mare confuzie. Sau o impresie de moment. Şi degeaba avusesem eu ambiţia că după textul lui Sandu care, nici el, parcă, nu mai era atât de formidabil, degeaba îmi închipuisem eu că doar un text ca Umbra tigrului sau ca Veiatris ar mai fi putut stârni interesul la ora şi în condiţiile astea. Probabil că şi textele mele ar fi fost primite cu tot atâta resemnare şi dezinteres. Poate că nici măcar propriile lor texte, la ora asta, cei de-aici nu le-ar mai fi recepţionat. Şi singurul fel sincer în care s-ar mai fi putut manifesta de acum încolo, întrucât tot nu mai asculta nimeni nimic, ar fi fost, cine avea la el ceva de citit să scoată şi să citească, toţi de-odată, în grup, în cor polifonic, pentru a economisi timp, nu de alta! şi apoi să se felicite unul pe altul cu toată bunăvoinţa, să se pupe care cu cine şi, la urmă de tot, să se dezbrace şi să facă dragoste, claie peste grămadă, fiindcă majoritatea dintre cei adunaţi de-asta veniseră şi asta urmăreau şi îi ardea la bojoci mult mai tare decât spanacurile de texte mototolite cărate cu noi de pomană în speranţa schimbării lor pe un zâmbet, pe o strângere de mână sau pe un sărut.)
Textul lui Viorel era lung şi eu nu am înţeles nimic din el. Dar mă complac cu iluzia că nici nu aveam ce.
Când a isprăvit, în fine, de citit, Ceauşu dormea dus, sora Mariei îi pusese acesteia capu-n poală să o scarpine (Maria: - „Sor-mea nu poate să doarmă dacă nu o scarpin în cap”; Eu: - „Şi tu o scarpini?” Maria: - „Da”. M-am lins pe bot de poftă: uite, de o fată ca asta aveam eu nevoie! O Maria să te scarpine-n cap până adormi e o adevărată comoară la casa omului). Ceilalţi vegetau şi ei.
După ce Viorel a terminat, nimeni nu a rostit un cuvânt. Viorel albăstrea ca floarea din poezia cu acelaşi nume. Se vedea pe el că trecea prin starea cea mai penibilă prin care poate să treacă un autor într-un cenaclu în care a citit. Cunosc bine starea asta. Dar l-am lăsat, cu sadism, ca să mă răzbun, să soarbă paharul cu venin până la fund.
Este ceva teribil de stupid când simţi auditoriul opac şi ostil. Toţi tac, nimeni nu ia cuvântul, nimeni n-a înţeles nimic. Nu a înţeles nu în sensul major al vorbei ăsteia; nu a înţeles nu tâlcul adânc al textului tău, nu! pur şi simplu, deşi te-au ascultat, nimeni nu a receptat textul. Da’ deloc! Nici nu te-au urmărit. A fost linişte, tu ai citit ceva, iar ceva-ul acela a fost atât de leşinat că le-a trecut la toţi pe lângă ureche. Nici măcar să te critice nu sunt în stare, fiindcă textul tău a fost mai prejos de orice critică.
Atunci îţi pui problema, în modul cel mai serios cu putinţă, dacă mai are sens să scrii ceva în viaţa ta, dacă nu cumva mâzgălelile tale nu sunt numai bune de şters la fund cu ele (dacă ai folosit la scrierea lor o hârtie mai finuţă) sau de făcut aeromodele (dacă ai comis pe ceva mai grosier); în sfârşit, te frămânţi dacă nu cumva faci umbră pământului de pomană şi-ţi treci în revistă metodele cele mai eficiente şi puţin dureroase de a-ţi pune capăt zilelor.
Ca să-l turtesc de tot pe Viorel, după circa vreo cinci minute extrem de silenţioase, am luat totuşi cuvântul şi mi-am gustat victoria de cenuşă rostind sec:
- Nu vreau să înţelegi afirmaţia mea ca pe o comparaţie tendenţioasă, dar TU ne-ai impus paralela; nu o spun nici ca pe o critică la adresa textului tău sau al lui Sandu, însă nici ca pe o laudă: mie, cel puţin, nu mi se pare că ar avea nimic de împărţit ce-ai citit tu cu ce ne-a citit Sandu.
Într-adevăr, nu avea.
- Eu consider că este vorba de acelaşi subiect… a murmurat Viorel şters.
Nimănui nu i se părea ca lui. Nici lui Sandu, binevoitor din vârful columnei. Nici lui Merişca. Fetele tăceau. Şi, ca un colan cu diamante de câte zece mii de carate bucata, până şi Paligora a zis:
- Textul lui Sandu e mult mai bun. E complet altceva.
- Mult mai bun… a şoptit Viorel zăpăcit.
Jubilam. Paligora îi trântise cea mai dură chestie posibilă. Şi, culmea, în naivitatea ei, nici măcar nu o făcuse din răutate. Nici măcar eu nu-i turnasem în cap blegului ăstuia ceva atât de tare. Iacă-aşa arată o lovitură de graţie!
Demult, Radu Pintea se bunghea cam pe aceleaşi teme şi subiecte cu mine. Fiecare le tratam în felul propriu caracteristic, dar speculaţiile de bază rămâneau comune. Tocmai de aceea, fiindcă Radu este, şi ca idei şi ca stil, cam obscur de felul lui şi destul de greu accesibil spectatorului neavizat, când eram în toane bune, fiind probabil singurul de prin cenacluri care-l înţelegeam cu adevărat, mă erijam în rolul de intermediar între autor şi public, adică făceam pe liderul-interpret pe lângă textele lui. În felul acesta-i aduceam servicii incalculabile în privinţa popularităţii. Mie, în afară de răposatul Ionescu, nimeni nu mi-a prea făcut serviciile de lider-interpret, că excepţiile mărunte când Ştefan sau Sandu au contribuit cu aportul propriei lor nelinişti la decodificarea textelor mele, eu le consider inconcludente.
Îndeobşte sălile sunt opace, inerte. Dacă nu vine cineva să expliciteze textul lecturat, asistenţa, deşi fiecare a surprins câte ceva, tace ca o turmă de eunuci spirituali, nimănui nu-i trece nimic prin cap. Dacă vii tu şi le faci lumină „despre ce a fost vorba în text”, au fiecare câte ceva de spus, de bine de rău. Dar dacă nu ai un lider-de-interpretare în sală, şedinţele de cenaclu sunt cel mai plicticos lucru de pe lume. Textele citite în cenacluri sunt, şi trebuie să fie, cel mai adesea, simple argumente pentru discuţii teoretice pe marginea lor.
Ei bine, vine Radu odată cu un text obscur. Îl citeşte. Nimeni nu înţelege nimic şi mârâie care câte ceva complet pe arătură, şi atunci mă apucă pe mine vorbitul şi le explic (fiindcă, având eu un text, ca de obicei, similar, înţelesesem şi eram în măsură să apreciez toate subtilităţile), şi reiese din „discuţii”, până la urmă, că avem de-a face cu o capodoperă.
Paligora era şi ea în sală şi expunerea mea a emoţionat-o de-i sticleau lacrimile-n ochi. Paligora e o influenţabilă (de fapt, toţi suntem „nişte influenţabili”). Dar nu a înţeles că meritul capodoperelor evidenţiate de public este în egală măsură al autorului dar, nu arareori, în şi mai mare măsură, al liderului-interpret. Un Holderlin fără un Heidegger rămâne un poet nebun.
Aşa că, atunci când, o săptămână mai târziu, mi-am lecturat şi eu textul, lipsit acum, privat de neprevăzutul poantei şi decodificat pentru ochii tuturor de tâlcul profund de transmis, textul meu, care expunea idei asemenea celor dintr-al lui Pintea, însă mult mai clar, mai explicit, textul meu care, tocmai pentru a le face cititorilor accesibilă Ideea evitase orice poezie obscură, textul meu nu a mai avut nici o priză. Şi Paligora a pus moţ platitudinilor critice ale celorlalţi cu afirmaţia scurtă şi cuprinzătoare că diferenţa între ce a scris Pintea şi ce am scris eu este diferenţa între o capodoperă şi un text meritoriu, dar fără valoare.
Când a rostit sentinţa asta, eu am simţit că o urăsc şi că nu voi mai avea încredere niciodată în părerile şi gustul ei. Fusesem cu ea, până în clipa aceea, un prieten stupid de sincer şi exagerat de binevoitor. De atunci încoace am încetat de a mai fi aşa. Degeaba a îndulcit-o ea până la urmă că acela nu a fost nici pe departe unul dintre cele mai bune texte ale mele, în vreme ce Radu nu a mai elaborat nici o altă capodoperă pe măsura Meşterului Zacharias. Dar Meşterul Zacharias a fost premiat la o Consfătuire, pe când textul meu l-am pus bine într-un sertar. E drept însă că şi Meşterul Zacharias, când a fost să vadă lumina tiparului, nemaiexistând nici un interpret între el şi public, a fost atât de ostil primit încât Suplimentul literar-artistic al Scânteii Tineretului, care începuse publicarea în foileton, a întrerupt-o, isprăvind de-atunci încoace şi colaborarea cu Anticipaţia tânără. Dar degeaba! În sufletul meu jignirea a persistat şi persistă. Şi va persista!
Iar de atunci mă abţin cu stoicism de a mai populariza şi decodifica ideile nebuloase ale confraţilor. Eu sunt un orator elocvent: ştiu să conving atunci când tratez orice subiect. Şi de ce să le înalţ eu altora statui cu elocinţa mea, când sunt răsplătit pentru gestul meu, nu arareori, cu pietre?
Ştiam, ştiam prea bine ce va fi simţit Viorel în clipa în care Paligora a aruncat cu nonşalanţă bomba. Şi, pe deasupra, Viorel nu avea nici compensaţia intimă că primise răsplata şutului în gură pentru naivitatea unui gest frumos, cum fusese cazul meu cu Pintea. Nici nu se putea măguli că doar elocvenţa lui poartă vina dizgraţiei în care căzuse, nici nu se putea complace în autocompasiune cu gândul că beneficiarul decăderii lui e un prieten (fiindcă Pintea s-a comportat întotdeauna faţă de mine cu prietenie). Aşa încât orgoliul putea ţipa în el nemăsurat şi, sunt sigur că după înjosirea la care a fost supus, va fi un duşman neîmpăcat al Paligorei.
Dar, ajunge cu peroraţiile! Am descris cu lux de amănunte întâmplarea fiindcă se încadra şi ea în aerul de absurd al serii, însă nu a tresărit în ea nici o notă aparte faţă de rest şi, după secvenţa asta, Ana-Maria ne-a declarat că i s-a făcut somn şi că vrea să se culce, Mirela băgase şi ea cornu-n pernă, iar eu am racolat-o pe Ingeborg, care ţinea morţiş să audă ceva scris de mine şi nici gând n-avea să se culce – să-i citesc din agenda cu Vizitecii şi cu poezii. Valul se prăbuşea peste mine cu duşul lui rece şi sărat: pe Mirela o trăsnea soilitul ca şi pe nevastă-mea taman când voiam şi eu să citesc, Ana-Maria ne dădea afară; pe hol, ca în întreaga Casă a Tineretului era o chioreală de să-ţi bagi degetele în ochi şi singurul auditoriu pe care fusesem în stare să-l adun se rezuma la Ingheborg cea doritoare de autografe de la Merişca şi la încă un puştan ţigănos, tot din Lugoj.
Am căutat o sală în care să le măcăn şi eu oarece: să-mi mestec în faţa lor cuvintele destinate în sufletul meu să dea gata Mapamondul. Nu găseam nici un colţişor propice. Era ora 6, nu mai avea nici un sens să mă culc, mă temeam că vor renunţa şi ăştia până la urmă să se tot târâie după mine în căutare de lumină când era evident că rezultatele eforturilor mele erau mai mult decât derizorii în sensul citat mai sus şi, dacă erau aşa în privinţa asta, nu exista nici un argument că ar fi fost în altă privinţă mai demne de luat în seamă.
- Hai să mergem jos, pe holul de la etajul I. Erau acolo o masă cu patru fotolii. Cum nu am mai rămas decât noi, e la fix.
- Hai.
Pe hol era întuneric. Luminile fuseseră stinse şi aici de o mână econoamă şi asasină. Dar la Sala de Protocol era deschis. Secu şedea-n prag, gata de drum. Hanu citea şoriceşte iar Angela şi Lavinia ajunseseră la faza spovedaniilor de dinainte de sfânta împărtăşanie.
- De unde se aprinde lumina pe hol? îl întreb pe Secu.
Că câr, că mâr, că mai bine ne-am duce sus, pe culoar, unde nu sunt scaune, că mai bine la etajul doi, la rotondă, unde tot nu e lumină nici acolo… Pentru o clipă m-am gândit până şi la closete, unde era lumină! Dar mirosea prea tăios.
Până la urmă, după atâtea peroraţii inutile cu Secu, ne-am proptit în trei fotolii din celălalt capăt al Sălii de Protocol. Hanu citea într-o extremă, Lavinia şi Angela măcăneau pe mijloc, şi eu le citeam Ingheborgăi şi tânărului lugojan… poezii (!) în extrema opusă.
„Doamne, şi doar mi-am jurat că nu o să-mi mai ofer versurile decât femeilor cu care sau tocmai am isprăvit de făcut, sau tocmai am de gând să fac în curând dragoste aşa încât faptul că ele vor fi proaste şi nu vor pricepe nimic din efuziunile mele sentimentale să nu aibă nici o însemnătate!” mă lamentam eu în inima mea. „Ce vreau să demonstrez cu lectura asta patibulară? Ce aştept eu din partea conopidelor ăstora stresate? Că doar nu am intenţia să pretind că mi-ar fi mintea să o cordesc pe Ana-Lugojana lui Filaret Gară că, de puşti, sunt sigur că la el n-am nici o bucurie!”
Dacă mă uitam eu la ea mai bine, Ingheborg nu era chiar nasoală, dar nimic nu avusese nici un chichirez toată seara, aşa că putea să rămână în continuare tot aşa. Cu cât mai absurd, cu atât mai firesc! Să citim poeme pe closete! În vestiare! La balamuc!
Însă atunci a sclipit pentru mine prima şi, poate, singura adevărată rază de speranţă din tot haosul fără cap şi coadă în care mă găseam scufundat. Citeam din agenda pe anul în curs poemele mele, Ingheborg privea pierdută undeva cam în pieptul meu scorojit şi galben cu emblema AIS brodată pe buzunarul stâng, niţel cam erodat de timp. Şi eu tocmai declamam:
„acum, de nu mai sunt, îţi las o urmă
pe care, de păşeşti, voi reveni!
absenţa cheii zvârcolită scurmă”…
când fleica de Lugoj, cum catadicsisem s-o batjocoresc în sinea mea, a scandat la unison cu mine, lăsându-mă cu sufletul tăiat de emoţie:
„să vezi ce-am fost, şi ce voi deveni!”
(Poezia a apărut în volumul Cioburi de înger – ed. Tritonic, 1999)
Sincer să fiu, nu mi s-a mai întâmplat niciodată să fiu atât de cu atenţie ascultat (şi încă în condiţii atât de vitrege) de o asistenţă feminină atât de modestă (ba chiar, pot zice, de orice soi de asistenţă, feminină ori masculină, elevată au ba, numeroasă sau unică, n-are nici o importanţă) încât să-mi fie intuită, cuvânt cu cuvânt, trăirea ce mi-a stârnit în minte un vers din poemele mele cam hermetice şi cam neprevăzut de livreşti semantic. Şi m-am întrebat dacă Ingheborg asta, fiinţa ce mi-o adusese hazardul sau pronia cerească alături în dimineaţa asta dementă, o fi fost atât de pătrunsă de tâlcul şi starea vorbelor mele încât să rezoneze dintr-însa propriile mele cuvinte mâzgălite în agendă? Dar asta înseamnă… Dumnezeule Mare!
Am simţit că-mi dau lacrimile. Îmi venea să o iau în braţe pe lugojanca dolofănică şi naivă şi să o port triumfal, ca pe un monument al sincerităţii şi respectului pentru artă şi atist, şi dragostei de frumos sau orice alt sentiment nobil mai doriţi domniile voastre, orice menit să-i dea curaj unui scriitor, sens în viaţă şi încredere că nu-şi toceşte peniţele şi mintea degeaba, că nu se zbate de pomană în infern, că nu are degeaba curaj să vină în Hadesul unei reuniuni naţionale în blugii lui pătaţi cu var de clor să scoată de mână o Euridice din piatră seacă, asemenea unui Pigmalion divin.
Ce să mai spun, Ingheborg m-a dat gata!
Oare i s-o mai fi întâmplat oarecui – poet necunoscut, ca mine – una ca asta, vreodată, în Istoria Literaturii? Dacă da, acela nu a putut fi decât un tip nemaipomenit! Chiar dacă nu fusese mai înainte, după ce a trăit un asemenea moment nu putea să nu devina astfel, fiindcă toate dubiile i s-ar fi spulberat în aceeaşi clipă şi se putea concentra de atunci încolo, cu toate forţele, la împlinirea menirii lui.
Fiţi, poeţilor, invidioşi pe mine! Eu am trăit momentul acesta înălţător! Nu exagerez cu nimic!
Degeaba o să daţi voi din umeri şi o să spuneţi, încercând să vă păstraţi impasibili: „ei, şi ce dacă?” Vă puteţi zgâria liniştiţi pe ochi! Care dintre voi se mai poate lăuda cu asemenea performanţă?
- Da! a oftat Ingheborg de parcă nici nu ar fi trecut cu o clipă înainte printr-un miracol frizând imposibilul. Da! Sunt foarte frumoase versurile.
Dacă, în loc să spună asta, mi-ar fi pretins să merg în mâini până la Bucureşti, via Lugoj, i-aş fi îndeplinit doleanţa fără să crâcnesc.
- Sunt atât de clare! (Clare? Dumnezeule! Şi când te gândeşti că poemele astea sunt, chiar şi după părerea mea, nişte creaţii ermetice şi tenebroase) (nu, era evident, micuţa şi naiva Ingheborg nu înţelesese nimic din STAREA care se stârnise o clipă între noi, atunci şi acolo, din meritul ei, receptor fidel, ideal, şi abia după aceea, meritul meu de emitent al unui mesaj, calitatea, IMPRESIA lăsată de versurile mele, că erau, sau puteau fi, muzicale, coerente, sugestive sau frumoase). Da, minunate versuri: muzicale şi limpezi… Şi cât de bine reciţi!
- Chiar ţi-au plăcut! m-am extaziat eu într-o efuziune retorică. Vrei să-ţi mai citesc ceva? Uite: mai am la mine o proză: Amănunt de butaforie, vrei să ţi-o citesc?
Dar vraja se spulberase. Ingheborg mă urmărea atentă, însă nu mai era deloc acelaşi lucru ca înainte.
Hanu a prins a mormăi:
- Gata! Mie mi-e somn. Secu mi-a dat cheia personal, aşa că, nu vă supăraţi, trebuie să închid aici…
- Nu-i nimic, am zis, întrerupându-mă chiar la jumătatea unei fraze foarte dramatice din text. Ar trebui să-ţi cerem scuze că te-am deranjat din jurizare. Cred că-ţi vine să ne baţi!
Lucian tăcea. Nu zicea nu, ca un băiat binecrescut ce era. Probabil că îi venea cu adevărat să ne dea cu ceva-n cap.
Am urcat sus, la 3, la camere.
- Te culci? m-a întrebat Ingheborg.
- Nu.
- Să mai stăm împreună…
- De acord, dar unde? Lasă… Mâine… Altă dată…
Am făcut schimb de adrese. Am să-i scriu! Cum aş putea să nu-i scriu celei mai fantastice auditoare din Istoria Literaturii? În clipa asta, când povestesc, îmi dau seama că o iubesc pe Ingheborg şi că o voi iubi chiar dacă mă va decepţiona de acum încolo la fiecare gest ce-l va face, chiar de-ar fi să rămână aceeaşi găină naivă alergând înfrigurată după frumosul Merişca să-i ceară un autograf pe coperta SF Contact-ului pe care, într-un xerox după un colaj, un tip şi o tipă ţinându-se de mână, vorbesc fiecare la telefonul lui, cu spatele către noi. Deşi încep să mă tem că nu o să-i scriu totuşi niciodată.
Mai voia să citească nu-contează-ce scris de mine. Uitasem în cameră la Ana-Maria şi Angela dosarul cu textele dactilografiate. Şi cum Angela şi Lavinia tocmai ajunseseră sus, am rugat-o pe Angela să mi-l înapoieze. Când ea a căutat dosarul, eu am băgat capul pe uşă pentru un moment. Înăuntru era întuneric. Doar lumina care cădea, de pe coridor, prin uşa deschisă, pe primul pat – o scotea din neant pe Mirela, cu claia ei roşie, dormind ca o valiză-n gară.

4.
Degeaba i-am dat eu dosarul cu texte dactilografiate, că Ingheborg s-a culcat imediat, n-a mai citit nimic. Mi-a explicat a doua zi că fetiţa dormea şi doar nu era să aprindă lumina şi s-o trezească numai şi numai ca să citească nişte năzbâtii. De altfel, poate că e mai bine aşa, fiindcă cine ştie ce-ar mai fi înţeles din ce era acolo şi cine ştie ce era în stare să-mi debiteze referitor la ele? Mi le-a înapoiat înainte de plecare tot cum le luase, nici măcar răsfoite. M-a întrebat la despărţire dacă, până la urmă, dormisem vreun pic, şi m-a mustrat că n-am mai rămas cu ea. „Unde?” Da, unde?
De dimineaţă, tocmai mă despărţeam de ea şi mă îndreptam către camera noastră cu oameni negri, vampiri şi alte orătănii când m-am interferat cu Hanu care mi-a strecurat o scuză – ceva – despre felul brutal în care ne dăduse-n brânci din Sala de Protocol. Îi trecuseră nervii şi era din nou gentil ca de obicei, poate chiar exagerat de protocolar.
Nu aveam nimic de reproşat. L-am asigurat că se purtase firesc şi că şi eu, în locul lui, aş fi procedat la fel.
Cât am schimbat noi politeţuri a apărut şi Lavinia. Se învârtea pe la uşa camerei ei şi a lui Doru Pruteanu.
- În seara asta să te culci! i-a transmis Hanu sfatul medicului. Ai unde să stai? Ai cheia de la cameră?
- Sigur că da! a răspuns ea înţepată.
Nu arăta totuşi cu aerul s-o aibă.
- Ieri, mi-a explicat Lucian, a „dormit” pe afară, pe fotoliile din hol, că nu avea cheia camerei.
„Aha!” – mi-am zis – „ea era aia de-a bocănit pe la uşi vreo două ore de m-a trezit la un moment dat! Trebuia să-mi imaginez eu că numai ea poate să fie!”
- La noi mai sunt două paturi libere. Să vină la noi să se culce, am zis.
- Am unde dormi! s-a răstit Lavinia la noi, executând o piruetă inexplicabilă şi luând-o pe scări în jos atât de repede de-am rămas cu gura căscată.
- Lavinia! a strigat Hanu după ea. Ce-o fi apucat-o? Lavinia!
Şi s-a pierdut şi el pe scări în jos ca măgaru-n ceaţă.
- Poate veni să doarmă la noi! Îi las uşa deschisă! am zbierat după el refrenul arhicunoscut, ca o caterincă bolnavă.
În camera noastră nu mai era decât un singur pat liber că, uitasem, în celălalt dormea jocheul-de-disc. Am terminat ţigara în dreptul ferestrei deschise. Toţi sforăiau. Zorile mijeau înnourate. Iar eu, în cămaşa mea galbenă AIS de pe vremea când tanti-mea mai trăia petrecându-şi anii cu naveta Los Angeles – Roma – Bucureşti, tremuram, muşcat de ţânţari, absolut confuz şi iritat. Îmi aminteam că-i spusesem Mariei pe malul Begăi ceva despre un câine turbat care urlă la lună, sau cam aşa ceva.
- Nici măcar câine turbat nu sunt, mă răzgândisem. Sunt un lup singuratic urlând la Lună. Ce „lup singuratic” bat eu câmpii? Nu lup, ci coiot, hienă lătrând chelălăit! O cotarlă, aia sunt. Şi nici măcar atât, sunt un iepure turbat repezindu-se la morcov ca o fiară. Sunt un vierme turbat, dacă viermii turbează cumva. Sunt un flaps, aia sunt! Şi nici măcar turbat nu sunt. Îmi place mie să mă vând că-s turbat, dar în realitate sunt perfect lucid şi fricos. Meschin. Îmi ţâţâie fundu’ de frică la cel mai mărunt gest ce-l simul doar spre lume. Sunt un ciuruc. Un nenorocit. Un amărât.
Şi pe Bega curgeau la vale mingi verzi şi mingi albe cu buline negre. Doamne, ce aiureală!
M-am lungit în pat, m-am învelit cu pătura şi m-a furat somnul tocmai când mă pregăteam să mă scol.



2 iunie 1983

1.
M-am deşteptat în zgâlţâielile nevesti-mi. Aurora nu ştia că am făcut ieri schimb de tură cu colega şi se străduia să mă trezească. Era ora cinci.
Azi-noapte m-am culcat la trei.
Cu greu am reuşit să-i mârâi Aurorei să mă lase să dorm, că sunt în schimbul doi.
M-am trezit şi m-am dat jos din pat la ora 10. Fără să mănânc, fără să nimic, m-am pus pe răsfoit ciornele discursului meu perpetuu. Până acum am scris tot timpul ca un posedat, nu m-am întors deloc peste text să văd ce iese.
Am încercat să-mi privesc propria creaţie cu ochi străin, de cititor. Mi s-a părut, cu mici excepţii, interesant. Este o ţesătură de ape ce curg: râuri şi râuleţe vărsându-se unele în altele până se transformă într-un fluviu. Fluviul se deschide într-o deltă, delta dă în mare şi marea lasă perspectiva Oceanului. Iar Oceanul tălăzuieşte.
După ce am citit, am cotrobăit prin şifonier, după o cruciuliţă veche din „lemn sfânt”, de la bunica. Nu. Nu sunt nici credincios, nici necredicios – nu sunt nimic. Dar i-am „confiscat” ieri lui Tudor un lănţişor cu care se juca – îmi plăcuse şi mie - l-am pus la gât şi, dacă tot îl port, m-am gândit să şi atârn de el ceva.
Cruciuliţa nu am găsit-o, dar am dat peste un medalion de tinichea. Cred că e de la tanti Adriana. Pe una dintre feţe scrie: Sancta infantia şi: Inite parvulos venire ad me (aha! adică: „lăsaţi copiii să vină la mine”) şi reprezintă un Iisus cu trei plozi şi o mamă îngenunchiată. Pe cealaltă faţă scrie: Virgo Maria OPN (ceea ce presupun că vrea să zică: „Fecioara Maria, Sfântă Născătoare de Dumnezeu), iar dedesubt Miseris parvulos infidelibus, purtând stanţată o imagine cu un înger cu aripi mari şi cu mâna pe umărul unei fetişcane în cămăşuţă de noapte, în mână cu o floare de crin pe care o ţine ca pe o sorcovă. Miseris parvulos infidelibus o fi ceva cu „milă pentru copiii orfani”, sau poate „din flori”. Ceva neinteresant. Însă mie mi-ar fi plăcut mai mult un îndemn de genul „Milă pentru sărmanii infideli”, sau „pentru nefericiţii infideli”. Nimic nu mă împiedică să o consider ca atare, aşa că mi-am atârnat-o de gât ca să mă îndemne să nu uit să am milă pentru amărâţii ăia de infideli.
Realizarea artistică a kitsch-ului este destul de reuşită, după gustul meu. O mai fi şi preasfinţită şi blagoslovită de „Marele Părinte de la Vatican al tuturor credincioşilor”. Tanti Adriana mi-o fi făcut-o cadou în scopuri de propagandă, fiindcă era mereu tare îngrijorată de soarta mea sufletească. Din excursiile ei, până la urmă, m-am aranjat de vreo două-trei ori cu nişte cruciuliţe şi alte fleacuri din astea pentru „păcătoşi ca mine”. Rudele mai puţin păcătoase au fost miluite de pronia cerească, după credinţă, cu ispite mai mari: care cu o casă, care cu o maşină. Eu: cu miseris infidelibus…
Tanti-mea a fost o bisericoasă la viaţa ei. A dat mâna chiar şi cu Sfântul Părinte. Evident, nu i-a pupat-o, fiindcă el era părintele catolicilor, iar Adriana a fost, ca noi toţi, ortodoxă. Dar a adus, pentru orice eventualitate, de la Roma, o Bulă papală de iertare a tuturor păcatelor ei şi familiei ei. Bula era de aur şi avea anexată o diligenţă foarte frumos tipărită, ca o diplomă de Cântarea României. Capul de aur al papii l-a ciordit „necredinciosul” care a dat spargerea la garsonieră după ce Adriana le-a dat afară de acolo pe mama şi pe bunica spre a o lua în spaţiul locativ pe o matracucă, amanta lui unchiu’ Bebe. Cu totul şi cu totul, gaura făcută de banditul „fără nici un Dumnezeu” s-a ridicat la vreo 100.000 de lei declaraţi, adică, probabil, de 3-4 ori mai mult. Diploma însă a rămas. Ca şi fotografia în culori a Papei şi Adrianei strângându-se cordial de mâini.
Tanti Adriana avea bucurie să se laude cum că ea ar fi crescut-o „pe Puicuţa”, adică pe maică-mea. (Rezonanţa galinacee a acestui apelativ folosit de familie pe adresa mamei mele mi s-a părut întotdeauna şi ireverenţios, şi de prost gust; nici până în ziua de faţă ne fiind foarte lămurit eu de unde până unde Alexandra Beatrice ar putea deveni Puicuţa; dar, asta e! pentru familie lucrurile sunt foarte clare: mama e puicuţă, aşa că mă pot pretinde şi eu, ca Avram Iancu, descendent avicol.) Adriana „o crescuse pe Puicuţa”, adică existau două fotografii cu ele: mama, la nouă ani, în braţe la tanti-Adriana-miss-România-1938.
Adriana a fost sora tatălui mamei mele – bunicul meu tehnician chimist, ca şi mine, decedat la 33 de ani de o boală de plămâni nu tocmai diagnosticată, după ce se jucase cu nişte uraniu. Era „un mare experimentator”, după părerea bunicii.
Adriana a lucrat la redacţia Curentul şi la Adevărul. A fost secretara lui Cezar Petrescu. Acolo l-a cunoscut ea pe Floran. Acesta a fost imbecilul istoric de a comis articolul acela celebru în care declara sus şi tare că, atunci când s-o construi în România primul tractor, el se culcă înaintea lui să-l calce. Nu s-a ţinut de cuvânt.
Eu, când eram mic, îi spuneam Adrianei „Vulpiţa Roşie”. Avea părul roşu şi se purta cu guler de vulpe.
Când a ieşit de la pârnaie, noi eram foarte amărâţi. Cred că de luni de zile nu mai mâncaserăm altceva decât diverse combinaţii gastronomice pe bază de cartofi. Mă purtam într-un costum de trening extrem de vechi şi ştiam că tata e plecat „în străinătate”, în excursie. Afirmam cu mâna pe inimă despre el că e un porc: divorţase de mama şi mă lăsase de izbelişte – cu mama şi bunica pe un salariu de opt sute, când el câştiga (desigur, înainte de a fi luat la „studii”) opt sute pe zi, şi ar fi putut, dacă şi-ar fi dat un pic silinţa, să ajungă şi la opt sute pe oră.
Adriana a fost prima care mi-a dezvăluit adevărul: „Nu-l mai vorbi atâta de rău, că încă nu a fost eliberat – şi să ştii că-i un om cum rar vei mai întâlni pe lume”. La despărţire mi-a dat 25 de lei, „să-mi iau bomboane”, bani cu care am cumpărat de la mezelăria din colţ un salam de vară şi o tobă, şi au fost extraordinar de gustoase după atâta ciorbă de cartofi. Şi, după ce am mâncat mezerlâcurile (să fie de sufletul răposatei!), mi-am zis că tata tot porc rămâne, orice s-ar zice, fiindcă după divorţ ne lăsase până şi fără covor pe jos. Iar el se recăsătorise cu Alla, rusoaica.
După ce a scăpat din juvăţ, Alla, care divorţase între timp, nici n-a vrut să-l mai primească în casă, aşa că, într-o bună dimineaţă ne-a bătut la uşă un ins ras în cap şi-n zdrenţe, slab ca un ogar şi cu tenul nemaipomenit de alb. Când mi-a căzut fisa că acesta e tata, i-am sărit „porcului” în braţe şi el, după ce m-a pupat şi m-a strâns la piept, m-a pus jos şi m-a întrebat de ce-s pe mine cu treanţa aia de pulover împletit de mama-mare pe când aveam eu nouă ani? Eu i-am explicat că altul n-am, şi atunci el mi-a spus că măcar de cârpit îl pot cârpi. Aşa a decurs prima noastră întâlnire după venirea lui „din excursia în străinătate”.
(Citindu-i acest fragment, taică-meu a zis că nu cunosc amănuntele, că deformez adevărul istoric şi că lucrurile n-au stat astfel: că ponegresc de pomană oamenii. Dar pentru mine Adevărul este precum am zis, iar dacă nu-i de acord, să-l dezvăluie el, pe al lui, că e şi el scriitor.)
(GM 26 martie 2004 – A şi făcut-o, în volumele Pactul cu diavolul şi Găini şi şobolani.)
Adriana era mai mare ca Floran dar, în timpul bombardamentelor din ’44 îşi făcuse rost de acte false şi acum ajunsese cam de-o vârstă cu mama, pe care-o „crescuse”. Însă, ce-i drept e drept, arăta nemaipomenit baba. Nu-i dădeai mai mult de patruzeci, deşi trebuie să fi avut către optzeci, probabil.
Eu le spuneam, Adrianei „Vulpiţa roşie” iar lui Floran „unchiule”. Însă tata m-a avertizat să am grijă ce discut cu ei, că din cauza lor făcuse el „excursia”.
După mai mulţi ani, tata mi-a spus altă variantă, mai puţin roz-bombon în ce-l priveşte. Dar eu, ani şi ani de zile am ştiut că tata a fost condamnat pe nedrept din pricina lor – că au stat ei o dată la taclale şi că tata a spus că ar vrea şi el să vadă lumea, că i-ar place să călătorească, să viziteze şi el Parisul, New-York-ul, Londra… Prin 1959, ONT-ul nu organiza încă excursii, nici individuale, nici în grup, decât, cel mai departe, pe litoral, la Mamaia sau pe Valea Prahovei, dar în nici un caz la Vama Veche…
La nici măcar un an după reapariţia, întâi a lui Floran şi apoi a Adrianei, ei s-au dopănit niţel în SUA. Azi, acest lucru mi-ar apare drept extrem de suspect, dar pe atunci nu realizam încă nimic şi nu cunoşteam încă tehnicile ştiinţifice de investigaţie pe principiul „cutiei negre”.
De Floran am ştiut precis că nu se mai întoarce. Era cel dintâi „reacţionar” sadea care se strecura dincolo după Două’ş’trei. A spus câteva cuvinte şi la Bucureşti patru: că „e bine pe aici”, dar că „e prea mult zgomot şi poluare, furturi şi crime”. Concluzia? Staţi acasă, fraţilor, că e mai bine! Lăsaţi-mă pe mine aici, la rău!
A publicat imediat două volume de versuri: Long live America! Şi Ura Nixon şi căciula! Sau cam aşa ceva. Americanii se pare că nu sunt prea imuni la pupatu-n dos şi volumele s-au vândut cu zece dolari bucata; Floran a ajuns coproprietar de fabrică de armament.
Mi-a căzut şi mie în mână un volum din acesta şi mi s-au întors maţele.
În primul an după plecarea lui am primit vreo două scrisorele de la „unchiu”. Mi-a trimis şi trei vederi speriate: „Detroit – un fel de Reşiţă americană” şi „Uite cum e aici!” Aşa era acolo. Mie şi lui tata ne împuiaseră urechile înainte să plece că nici n-o să ajungă bine acolo că ne şi trimit chemări. Dar au uitat. Însă n-are nici o importanţă: ce să caute în America doi scriitori de limbă română care nu sunt dispuşi să mănânce spanac şi care, pe deasupra, mai sunt şi comunişti… „din convingere”, cu toate că nu sunt membri de Partid?
În vreo şase ani Adriana a făcut vreo nouăşpe – douăj’ de drumuri până la Los Angeles şi retur. Aducea de acolo bagaje doldora de boarfe, maguri şi alte marafeturi. Rudele jumuleau ce-apucau, ca la mort. Pe mine şi pe maică-mea ne chema după încheierea ostilităţilor şi ne omenea cu vreo perucă de cincizeci de cenţi, sau cu câte un pachet de gumă de mestecat. I-am rămas extrem de îndatorat că i-a vândut nevesti-mi cu două mii o haină de imitaţie de focă pe care „altora” le ceruse patru. Haina făcea, în dolari, vreo zece – douăzeci şi fusese achiziţionată de la recondiţionări. Dar pe atunci nu se găseau la noi. Când au apărut, un an mai târziu, s-au vândut cu şapte sute.
Adriana avea tot soiul de aranjamente. A scris o carte despre Doctor Sapse, responsabilul din America al Gerovitalului. După ce-a compus-o, a mai trebuit să mai colaboreze şi „Princepele literaturii” noastre – Eugen Barbu – niţel la ea, ca să intre în Istoria Literaturii. S-a tipărit la editura Litera pe banii americanului pe care, după câteva luni, familia lui los-angelesă l-a internat la ospiciu, că-i intrase-n cap să mai facă şi un film după carte.
Tanti Adriana îmbătrânise brusc. Chelise şi purta perucă. Ne făcuse capul mare cu „ce o să facă ea pentru noi”. Ne „ameninţa” cu un „dicţionar universal” adunat de „Cezărică” (Petrescu) şi redactat de ea în nu ştiu câte zeci de volume. După ce a murit, am răsfoit şi eu câteva „volume” – le aruncaseră rudele în curtea interioară a blocului. Ploua pe ele. Erau, de la cap la coadă, nişte gioarse. „Uite ce rămâne din trufia unui scriitor”, mi-am zis. „Nişte mizerii de hârzoabe cu mâzgălituri. Le aruncă rudele în curte şi administratorul blocului înjură că se face murdar în bătătură”. Tanti Adriana visa medalii post-mortem. În afară de mine şi de „Puicuţa”, n-a avut nimeni nici măcar răbdare să-şi arunce ochii peste ce era scris acolo de „ilustra colaboratoare” a lui Barbu şi a lui „Cezărică”. Marii noştri istorici literari şi critici mănâncă pâinea de pe urma mâzgăliturilor publicate, îi urcă-n slăvi pe autori, îi împing de la spate în obiectivul luminos al Istoriei Literaturii, le consemnează numele cu majuscule în manualele de Limba şi Literatura Română, profesorii le dau patru elevilor care n-au buchisit Întunecare destul de temeinic încât să nu uite în eternitate numele eroului principal, amantei acestuia şi ibovnicului amantei acestuia, elevii îşi pierd somnul de teama repetenţiilor şi a bătăilor cu care o să-i procopsească părinţii: „Bă, dobitocule, cum ai putut uita aşa ceva! Să mănânci de prânz nu uiţi?” Şi, până la urmă, pe „operele” lui Cezărică şi ale Adrianei colcăiau gândacii şi ploua nemaipomenit. Şi era şi firesc să se întâmple aşa, când genii tinere şi încă în viaţă sunt descoperite câte zece-douăzeci pe an, lăsând să bată la porţile editurilor alte zeci şi sute de genii şi mai tinere care tocesc pingelele şi peniţele de pomană până la trei’j’doi de ani, cu capodopere de actualitate la subsuară, refuzaţi consecvent pe eternul argument al penuriilor. Cine să mai aibă vreme de operele răposaţilor, buni sau ne-buni, cum or fi fost ei?
Înainte de „accident” Adriana iar ne încânta cu legende şi basme de glorie: că or să deschidă, ea şi Floran, acolo, în America, o editură românească (fiindcă, evident, americanilor le sucombaseră subit toate talentele locale şi importau „materie cenuşie” până şi din Uganda, precum se poate vedea şi din presă). Noi să ne depunem actele de pe acum, că în câteva zile ea ne şi duce acolo, măcar redactori principali dacă nu directori plini! Cu câteva luni mai înainte ne sfătuise, pe mine şi pe Aurora, să urmăm repede, până se întoarce ea, şcoala de şoferi, că ne aduce două maşini – nu una!
Aşa cum este de aşteptat, noi îi ziceam: „Da, tanti. Săru’mâna!” însă nu o luam în serios şi ne vedeam de treabă liniştiţi. Ne lămuriserăm care-i treaba de pe când cu desenele mele. Cu mai mulţi ani în urmă venise la mine valvârtej: „Are Floran o afacere nemaipomenită cu Onasis! O să publice un volum de versuri în memoria fiului răposat al armatorului!” Şi Floran voia să-i fac eu ilustraţiile la volum.
Adriana trebuia să plece într-o săptămână. Eu nu mă mai preocupasem de grafică de ani de zile. Am executat, într-o pierdere a minţilor, cele mai reuşite desene „angajate tematic” din viaţa mea: o grafică fină, mistică, emoţionantă. I-au plăcut Adrianei. Când s-a întors, mi-a spus că i-au plăcut şi lui Floran, iar că armatorul cel bogat a plâns peste ele şi şi-a smuls părul din cap şi barba din barbă de emoţie estetică.
Pentru a le putea scoate peste graniţă mi le vândusem şi cumpărasem singur prin Fondul Plastic. Mă costaseră câte 10 lei bucata să le vând şi încă 20 să le cumpăr. Am aşteptat câţiva ani sutele de dolari promise. Îmi plănuisem chiar cumpărarea de la Shop a unui Philipps. Şi, într-o bună zi, îmi scrie Adriana că, gata! au apărut! vine cu banii!
Când a ajuns în ţară însă, m-a rugat s-o înţeleg, fusese jefuită înainte de plecare! S-a dus suta mea de dolari! Dar, uite, mi-a trimis Floran, special, un ceas nemaipomenit, elveţian.
Era un ceas din ăla „pe zgârciuri”, de cinci lei kilogramul (cu bacşiş cu tot). S-a stricat după o săptămână. Tot „special de la Floran” mai adusese câteva şi pentru copiii de şase şi şapte anişori ai tuturor celorlalte rude.
Cel puţin, cartea ilustrată de mine nici n-am zărit-o. Cine ştie, dacă o fi apărut, cine o fi semnat grafica aia a mea şi cine o fi încasat suta mea de dolari?
În lipsa Adrianei din ţară, mama şi bunica iernau în garsoniera ei. Locuinţa noastră „stabilă” acordată de stat, din Calea Călăraşilor 127, era un edificiu datat 1880, construit de un comersant en-gross-ist perciunat care avusese nevoie de o magazie de mărfuri cu vitrină de vânzare la stradă. Camerele erau de peste trei metri înălţime şi de patru’j’nouă de metri pătraţi bucata, „suprafaţă locuibilă”. Iarna ardeai o pădure în sobele alea fumigene şi ţi se făcea privirea sticloasă ca la lup: soba putea fi ea şi incandescentă ca lava, că în dreptul ferestrelor tot ieşeau aburi groşi ca-n tundra polară.
Adriana avea încălzire centrală.
Când cu cutremurul din şapte’şapte care ne surprinsese la socru-meu, la etajul opt, ne-am jurat să nu ne mai căţărăm de bunăvoie niciodată mai sus de nivelul solului. În epoca respectivă ne-am adunat toată familia la tanti Adriana unde, fiind subsol, ajunseserăm noi la concluzia că mai jos nu avem unde să mai cădem, la o adică.
Adriana ne-a primit atunci pe toţi la ea, cu căţel şi cu purcel. Câteva zile am dormit claie peste grămadă pe cele două paturi ale ei şi pe o saltea Relaxa întinsă pe jos. Veniseră acolo până şi Ion şi Virginia, socrii mei. Am ajuns atunci la concluzia, după un studiu temeinic şi aprofundat, că blocul Adrianei de pe strada Romulus de lângă ambasadă fusese conceput în vederea unui apropiat război termo-nuclear: era un cubuleţ de marmură cu două etaje; după sinistru nici măcar tencuiala de pe pereţii cam coşcoviţi nu căzuse.
A fost femeie de treabă tanti-mea. Şi-ar fi dat şi haina de pe ea, numai că şi-ar fi dat-o cui o linguşea, nu cui ar fi meritat sau ar fi avut nevoie de ea.
A murit în America. Întâi am aflat de Floran, că fusese asasinat. După aia a umblat zvonul că ea „s-a stins” câteva zile mai târziu, de tristeţe. Dar „tristeţea” avea calibru mare…
Ca să fie trimisă şi îngropată în ţară, cum îi fusese dorinţa, ar fi trebuit vărsaţi americanilor vreo cincizeci de mii de lei. Însă rudele nu au fost dispuse să contribuie cu banii ei – că tocmai ridicaseră în numele răposatei beneficiile de pe urma volumului apărut. Toţi au răspuns la solicitare că: „Lasă, că am făcut destul pentru ea. Banii pe care ni i-a dat n-au fost de pomană!”
Dacă nu ar fi dat-o pe mama afară din garsonieră, probabil că „Puicuţa”, nebună cum o ştiu, s-ar fi simţit „obligată” şi ar fi plătit ea tot. Dar bunica tocmai răposase în urma răcelii contractate în casa noastră refrigerator din Calea Călăraşilor. În garsoniera Adrianei ar mai fi dus-o, mai mult ca sigur, încă vreo câţiva ani. Dar nu are nici o importanţă: bine că a murit! Deşi, din pricina ei, care nici nu mai trăia, nici nu mai murea o dată, am fost exasperaţi vreme de aproape un an. Mama îşi epuizase concediul legal, Aurora făcea crize de isterie când auzea de stat cu ea, baba se ţicnise şi dăduse în mania persecuţiei – avea logoree şi-şi făcea nevoile pe ea fără să-şi dea seama, la spital nu primeau „muribunzi” (ce mama dracului or fi primind ăştia pe la spitale dacă nici măcar muribunzi nu primesc?), la azilul de bătrâni nu voiau s-o ia că era bolnavă şi, de altfel, nici ea nu voia să se ducă fiindcă toată viaţa suferise de xenofobie.
Prin urmare, fiind noi porniţi pe Adriana rău de tot, când cu înmormântarea, am declarat scurt şi cuprinzător că ni se brehăne de zecile ei de mii de lei. Mama, cât îi folosise garsoniera, îi plătise chirie pentru ea – nu aveam nici o datorie faţă de răposată. Aşa că, după şase luni de stat la frigider la morga din Los Angeles, americanii au trimis milogilor urna cu cenuşă pe care a înmormântat-o soru-sa, lângă bunica. Locul de veci era al Adrianei. Bunica avea şi ea loc de veci al ei, dar „îl împrumutase” unei mătuşi, pentru o cunoştinţă de-a acesteia. Câte probleme şi cu locul acesta de veci! Nu-i mai bine ca mine? care am spus la toată lumea că funerariile mele vreau să fie ca ale lui Engels: incinerat şi cenuşa spulberată deasupra mării. Şi la „înmormântarea marină” să se bea şi să se danseze rock-and-roll, iar invitaţii să se veselească obligatoriu. (GM 26 martie 2004 – În ultima vreme entuziasmul meu pentru incinerări a scăzut simţitor. Cred că, până la urmă, dacă nu trec la catolicism înainte de moarte, să fiu pus şi eu într-o criptă monastică, o să recurg, totuşi, la tradiţia înmormântării, mai cu seamă că, de anul trecut, de la moartea lui tata, mama a pregătit un mormânt în cimitirul Izvorul Nou, cu pozele noastre pe crucea de piatră de la căpătâi.)
La înmormântarea Adrianei, în afară de soră-sa asta pe care picase măgăreaţa, nu am mai fost decât noi. Celelalte rude au considerat că e un eveniment prea insignifiant ca să merite să se deplaseze pentru atâta lucru până la Cimitirul Sfânta Vineri. Până şi soru-sa s-a scuzat faţă de noi că pomana pentru mort e tare amărâtă (ne-a întins o pungă cu struguri acri şi un ciob de oală de doi lei), dar că nu prea e în bani. Aşa, ca pentru o „miloagă” care ţi-a făcut casă şi ţi-a luat maşină!
Oare meschinăriile astea or avea ceva de împărţit cu Adevărul meu? Probabil, de vreme ce am simţit nevoia să le consemnez aici şi nici nu mă gândesc să le elimin din text!
După moartea Adrianei „unchiu Bebeluş”, care nu avea acasă la el decât trei camere de bloc proprietate, a ocupat garsoniera spărgând uşa. Maică-mea depusese cerere la Spaţiul Locativ să i-o dea ei la schimb cu „casa din Călăraşi”, dar cererea fusese respinsă fiindcă locuinţele erau în sectoare diferite. Dar pe unchiu-meu, care spărsese uşa, nu l-a dat nimeni afară. Şi a avut, săracu’, hogeac unde să se întâlnească şi el cu fetele, că nu putea la alea trei camere, cu părinţii pe capul lui, nu?
„Casa din Călăraşi” a dat-o mama pe două camere-n Ferentari. Iar eu şi Aurora am primit pomană de la madam Istrate apartamentul de la Parcul Rahova, cu trei camere „stil vagon”. „Apartamentul” are trei’j’trei de metri pătraţi cu baia şi bucătăria cu tot, dar este locul nostru sub soare, chiar dacă mă mai bântuie pe mine uneori remuşcările şi-mi vine să-i propun doamnei Istrate să vină înapoi, că-i cedez casa care, de fapt, a ei este. Asta fiindcă madam Istrate s-a mutat la fie-sa, la Doiniţa. Dar acolo nu se înţelege deloc cu ginere-su, Nicolae, care a acceptat mutarea numai pe argumentul că bătrâna, după trei operaţii şi inimă artificială, nu o mai duce mult. Însă „baba” o duce, şi eu am procese de conştiinţă.
Când ne-am întâlnit odată cu Doiniţa şi ni s-a plâns de ce are de suportat, ne-am simţit imediat obligaţi să o asigurăm:
- Casa e a bătrânei. Dacă vrea, poate veni oricând să stea aici, iar noi plecăm înapoi la socrii, sau stăm cu ea, sau vedem noi ce facem…
- Acum e prea târziu… snifăie Doiniţa cu ochii plini de lacrimi.
Binecuvântaţi să fiţi, Doiniţa şi Nicolae Mavrodin, cei mai autentici actori ai teatrului nostru, dar mai ales dumneata, madam Istrate, fostă dansatoare de cabaret! Inima ta artificială este o inimă de om adevărat! Şi chiar dacă n-avem noi timp şi bani să te vizităm şi să-ţi ducem o floare de ziua matale, nu te uităm nici o clipă, şi cum te-am putea uita când ne este atât de târşeală că ţi-am amărât ultimele zile ale vieţii ca să supravieţuim noi? Însă dacă există zei, îţi vor ierta în contul meu, probabil, bună parte dintre greşelile vieţii tale amărâte. Iar dacă zeii sunt aşa cum ni-i promit religiile, atunci mă vor ierta şi pe mine, păcătosul, care fără voia mea fac ceea ce fac şi trăiesc cum trăiesc.

2.
De cum mi-am prins de gât „moştenirea” de aluminiu sfinţit de Părintele Tuturor Creştinilor, a şi sunat telefonul. „Uite, vezi!” – mi-am spus – „Atât a aşteptat Harul Divin să se pogoare asupră-mi!”
Era Paligora. Voia să mă întrebe dacă merg şi eu mâine la zece la căsătoria civilă a lui Dănuţ Ungureanu cu Marina Nicolaev. Asta fiind a doua „nuntă SF” din pădurea verde a fandomului românesc. Primii fuseseră Dan Apostol şi Rodica Bretin, după tabăra de anul trecut de la Guranda.
Am asigurat-o pe Paligora că nu voi lipsi de la un asemenea eveniment. Îmi place şi mie, ca la tot omul, să mă distrez şi bucur de răul altuia, aşa că sunt nelipsit de la nunţi şi botezuri. La divorţuri nu merg, că mă întristează să-i văd pe alţii eliberându-se câtă vreme eu degeaba m-am căsătorit de tânăr: „că prostiile se fac din vreme, ca să ai timp să le îndrepţi mai târziu”, că, până acum, n-am îndreptat nimic.
Din vorbă în vorbă, Paligora m-a întrebat de viitorul meu volum. Ce fac?
Nu fac. Nu am nici o tragere de inimă să lucrez fără speranţa publicării. Am texte. Material pentru un volum, dactilografiat, pregătit numai cât să-l finisez o dată înainte de a-l preda. Şi mai am încă pentru un volum, text scris şi bătut în mare parte şi el la maşină. Asta în ce priveşte SF-ul, că, altfel, aş mai avea şi două volume de poezie. Şi teatru, ca să nici nu mai amintesc de volumul cu istorisiri realiste pe care l-am retras de la Cartea Românească, de la Geta Dimisianu (sau, poate, Magdalena Bedrosian – că mereu le încurc între ele pe ciumafăile astea – GM 27 martie 2004), care, în 1983 (ianuarie), când i-l dădusem (datat 1982), mă întrebase dacă „nu am ceva mai de curând scris, că vrea să vadă cum am mai evoluat între timp, nu se încrede ea în referatul pozitiv al recenzentului extern” (cred că voia ea ceva…) şi care e acum la Ana Barbu de la Eminescu, de mă amână de trei luni cu lectura. Dar, ce pot face? Cui să-i dau scrierile mele? (Până la urmă, Ana de Barbă mi-a spus, când i-am dus un buchet cu trei flori că: „Tu, cu astea vrei să mă cucereşti? Păi, mie trebuie să-mi dai un munte de garoafe ca să-ţi scot volumul!” – aşa că mi-am retras şi de acolo manuscrisul pe care, după 1989 l-am publicat, pe banii mei, la editura Tritonic – Răzbunarea Yvonei – după ce o parte din texte au mai apărut prin Viaţa Românească, iar altele în volumul Moara de apă, apărut în 1989, sub redacţia lui Mircea Ciobanu, la Cartea Românească. – GM 27 martie 2004)
Paligora a zis atunci că să i le dau ei. Mă tem de ea ca de foc. Dar Hanu mi-a zis că nu se bagă peste „colaboratorii” ei, şi eu, întrucât am scos la ea primul volum, aş intra, cică, în categoria asta spirituală. Cred că până la urmă o să procedez cum spune ea şi, cu Dumnezeu înainte! Nu prea am de ales.
După ce am terminat de vorbit cu Paligora, am răsfoit începutul discursului ăstuia şi apoi am scotocit prin hârtiile mai vechi. Şi cum scotoceam, m-am pomenit la ora 1,30 cu Aurora acasă. Oare aşa o fi ieşind în fiecare zi de la serviciu? Oare şi ea ajunge la trei, şi la patru acasă de obicei că şi-o fi găsit vreun tip care… ca mine cu Dina-cea-blondă-de-la-Biofarm?
Nu aş avea nimic de reproşat, dar atunci de ce mi-a mai făcut mie atâta morală? De ce mi-a mai jucat farsa cu îmbufnarea? De ce şi-a mai dat ochii peste cap ca la martiriul Sfintei Inochenţia?

3.
De la atâta scris am făcut scurtă la deget. Când iau plaivazul în mână, mă doare de-mi vine să plâng. Am proiectat un soi de „armură de protecţie” de pus pe deget, dar n-am vreme de prostii din astea până nu termin discursul, iar după ce-l termin, nu o să mai am nevoie de nici o „armură”.

4.
Începutul agendei pe anul ăsta, în care am scris în primele două zile discursul cuprindea şi consemnarea unui proiect de text care a fost, respectând numai parţial ideile din plan, lucrarea Amănunt de butaforie. Voi consemna în continuare proiectul, precum şi câteva pagini din alt caiet care l-am descoperit printre gioarse şi care ar reprezenta, oarecum, un râuleţ vărsat în discursul meu, întru întregirea imaginii de ansamblu.

Proiectul
Îmi propusesem să scriu o Idilă. Idila unui erou în căutarea Adevărului. Un om care nu căuta pe lume nici mulţumirea, nici împlinirea în dragoste, nici fericirea şi realizarea profesională. Un ins profund nefericit şi singur, dar puternic, suficient de puternic încât să fie în stare să dăruiască o mângâiere, un zâmbet, un cuvânt bun. Însă prea puternic pentru a se putea statornici vreundeva.
În Idila mea, bărbatul acesta trebuia să împrăştie o secundă de linişte în inima unei femei străine. După împlinirea gestului simbolic, îl predestinam rătăcirii. Părăsea oaza de pace creată, pleca şi de aici, ca de peste tot altundeva, nemulţumit. Tot mai departe! Părăsind mereu, purtat de destinul lui tragic sub soare.
Înaintea plecării, avea să o mintă pe femeie, declarându-i: „Ai fost nemaipomenită!” Dar să mintă spunând asta.
Însă nu aş fi vrut în nici un chip să rezulte din asta că Bărbatul meu ar resimţi vreo umbră de silă sau repulsie, nici faţă de sine însuşi, nici faţă de detracata măgulită. El nu şi-ar fi urmat decât drumul său, care nu avea nimic de împărţit cu idila pe care o povesteam eu. Calea lui – cale care nu avea nimic de împărţit cu nimic pe lumea asta. Cu nimic altceva decît cu Adevărul pe care-l căuta el, fără să-l găsească.
Plecarea sa ar fi trebuit să lase în locul Bărbatului nemărginită milă şi tristeţe. Dar o tristeţe robustă, a Forţei. Un Om care spune „adio” şi care nu se mai întoarce Niciodată. (Niciodată cu N mare). Un Om pe care Viaţa să nu-l poată păcăli şi prinde în plasa perfidelor nimicuri amăgitoare, care sunt lanţuri care frâng Zborul din noi întru eşecul către iluzorii ţărmuri de Adevăr intitulate Reuşită, Familie sau Glorie.
Trebuia să se degaje din textul meu PUTEREA DE A MERGE MAI DEPARTE, de a te rupe şi de acolo, şi de oriunde, de a rămâne în joc, de a nu te opri la Idilă, de a rămâne cu nemulţumirea neîmplinirii devenirii tale către Adevăr, pe care nu-l vei atinge niciodată. Un fel de : „Asta e! Atât şi nimic mai mult! Atâta tot! Tu ce te aşteptaseşi să fie?”
Pentru Putere, Victoria reprezintă o insatisfacţie. Fiindcă, pe lume, nimeni şi nimic nu-ţi poate aduce Împlinirea. Poate numai Adevărul, cine ştie? la care, însă, nu ai cum să ajungi.
Textul acesta al meu ar fi trebuit să pledeze pentru o eternă şi neîmpăcată întoarcere la duritatea realităţii, fără nici o dezminţire duioasă. O întoarcere furioasă, lipsită de iluzii. Un refuz de oprire la Idilă. O viziune asupra a ceea ce este, cu un ochi rece şi neîndurător.
A îţi fi milă de cineva, e una – dar a te autoînşela, este complet altceva. Şi, având conştiinţa că nu poţi face pentru nimeni nimic, fiecare ducându-şi crucea sortită lui – să îţi iei Crucea şi să pleci. Fiecare cu Crucea lui. Tu cu a ta, Bărbatul meu cu a lui, iar Crucea Bărbatului meu să fie Adevărul, crud şi intransigent.
De aceea, Bărbatul meu nu avea cum să fie altfel decât nemulţumit. Şi mesajul pe care-l doream implicat de text, iar nu explicat de el, era echivalenţa: „O, cât de frumos!” cu „O, cât e de jalnic!” Fiindcă: „O, cât de frumos!” nu înseamnă altceva decât. „O, cât de jalnic este!” (Filozofie în maniera Zgubilitica Mişone. – GM 27 martie 2004)
Pe de o parte, extazul sexual al femeii. Pe de altă parte, nemulţumirea funciară a Bărbatului. Dar nu o nemulţumire de ceva anume, ci o nemulţumire în sine, o neîmplinire persistând în toate ale lumii, fie ele cât de bune, cât de „găsite”. Şi chiar dacă Femeia îşi găsea, poate, împlinirea în Bărbatul-care-ar-fi-rămas-cu-ea, chiar dacă Bărbatul-care-s-a-oprit-din-drum a găsit în Femeie mai mult decât în oricare alt lucru sub soare, comparând în orice moment al Trecerii cât a fost Împlinire cu ce e Nemulţumire, aceasta din urmă rămâne predominantă, funciară, infinită. Şi asta chiar fără nici un motiv (argument) aparent. Sau, mai ales, fără nici un motiv aparent.
Neîmplinirea este Starea.
Idila mea trebuia să devină, în felul acesta, o apologie a FORŢEI DE A RENUNŢA LA TOT atunci când ai câştigat tot. Dar renunţarea să fie fără compromisuri şi fără compensaţii. FORŢA să te determine să renunţi. Şi Nemărginita Dragoste Atoate Biruitoare să fie alterată de Starea-Lumii-Acesteia.
Bărbatul pleacă mai departe în căutarea Adevărului cu neputinţă de atins. Pleacă neconsolat de nici un Aproape-Adevăr. Bărbatul meu trebuie să devină şi redevină „Le Veuf, le prince d’Aquitanie a la tour abolie” din poezia lui Nerval.
Idila mea ar fi trebuit să fie o Idilă fără pic de idilism. Idealismul cel mai fără de speranţă realist. Şi totul trebuia spus fără nici un pic de grandoare emfatică, fără gesturi largi, fără patetism.
Însemnările mele cu privire la scheletul de idei al povestirii se terminau cu câteva rânduri subliniate:
Nimic nu mă reflectă, nimic nu mă reprezintă. Trec mai departe prin viaţă urmând fără speranţă Adevărul din mine, care ştiu că nu îşi va afla împlinirea nicăieri.

2 iunie 1983, la serviciu
Am luat cu mine, la Piscină, un caiet de pe vremea când eram le Două’ş’trei. Copiez din el:


1.
Mi-am înfipt mâinile în buzunarele rupte ale paltonului. Stau lângă freză şi aştept. Cele trei luni petrecute aici m-au învăţat să aştept. Cu mai puţin de trei luni în urmă aş fi considerat aşteptarea asta drept o „înjosire” şi aş fi răspuns cu o renunţare promptă. Pe atunci mi se părea că omul are şi el o demnitate a lui, un drept sfânt de a refuza, de a ţine fruntea sus.
Omul nu are nimic! Sunt ucenicul-strungar Grămescu aşteptând servil şi umil bunăvoinţa tovarăşului Director de a-mi semna foaia de transfer, şi dacă el nu o să aibă această bunăvoinţă, eu o să trebuiască să aştept mai departe, fără nici o demnitate, cu mâinile degerate şi unsuroase înfipte până la cot în buzunarele rupte ale paltonului.
- Ce faci acolo, nea’? mă întreabă Aurel.
Pe dracu’, aia fac!
Aurel este muncitorul frezor dat mie drept „profesor”. Are două’ş’patru de ani. Eu am trei’ş’unu.
După ce, mai pe la început, insinuase cum că ar fi cazul să mă adresez cu formula „Nea’ Aurel”, când a aflat ce vârstă am, s-a simţit oarecum stânjenit.
- „Păi n-ar cam trebui să-ţi zic eu Nea Mihai?” m-a întrebat râzând, cu un soi de nedumerire în glas.
Lunile astea trei care ne-au adunat la un loc au stabilit între noi o relaţie apropiată şi nefirească. Sunt mai mare ca el, am liceul, bacalaureatul, postliceala, scriu şi public, am un copil de 8 ani – în vreme ce el este în pen-ultimul an de liceu la Seral, abia s-a căsătorit şi, cu toate astea, eu sunt „ucenic-strungar în formare”, iar el, cică, ar trebui să mă formeze, „să facă om din mine”.

2.
Aurel mă roagă să curăţ eu maşina, că el se grăbeşte să ajungă la şcoală. Mă roagă. Pe nici un alt ucenic-strungar-în-formare nu-l roagă nimeni să cureţe maşina. Asta intră în atribuţiile lor.
Iau în silă mătura şi cârpele. Adun şpanul de pe jos. Şi îmi amintesc dureros că până mai acum vreo trei luni eram bun să fac tot felul de calcule cu logaritmi şi integrale şi că reprezentam în deplasările prin provincie Institutul. La filiale tratam cu inginerii-şefi de la egal la egal şi-mi notam plângerile lor pe probleme de aprovizionare, ca să intervin pe lângă „colegul meu de birou”, Directorul, când om sta noi la taclale. Directorul alerga după mine prin curte să mă cheme la telefon că „mă caută soţia” şi, de câte ori mă vedea, avea grijă să mă întrebe: „Ce mai faci, Grămescule, mai scrii, mai publici?”
Acum mătur şpan, şi nici şpan nu mătur pare-se cu prea multă dexteritate de îndată ce maistrul trece şi îmi face observaţie că n-am dat cum trebuie pe sub tejghea.
Şi ce mare scofală de avantaj aş pierde dacă mi-aş da, totuşi, demisia de-aici? Ce aş putea păţi?
Nu! Să nu fac asta! îmi spun. E o capcană! O luptă a nervilor în care nu trebuie să cedezi!
Eu, cu nervii mei în pioneze, încă şifonat de ultimele contacte cu Balamucul.
Un HCM afişat pe uşa Serviciului Personal vesteşte pe cei temerari că întreprinderea nu dă negaţie, aşa că dacă pleci prin demisie, nu mai ai drept la reangajare şase luni decât în agricultură. Şi cine mă angajează pe mine în agricultură? Şi mă angajează să ce?
Şase luni… Mă gândesc la nevastă-mea, care nu poate lucra fiindcă n-are cine sta cu Tudor, mă gândesc la Tudor, mă gândesc că nesalariaţii n-au drept de publicare.
În câteva zile este vorba să-mi apară cartea în librării. Cartea! Auzi! Mare sculă de carte.
Iaca, un volumaş de bazaconii. Povestiri SF. Cine ştie ce băşcălie o să trebuiască să mai îndur şi după aia?
Oare, în agricultură, o fi mai rău decât aici?

3.
- Ia spune, mă întreabă Directorul, de ce vrei să pleci de la noi?
Directorul are păr alb şi cămaşă albă. Cu un gest necontrolat, auzind că are de-a face cu un ucenic-strungar-în-formare-scriitor, când am intrat, mi-a întins mâna. Ce puteam să fac altceva decât să i-o strâng, tovărăşeşte, cu mâinile mele unsuroase de ulei de maşină, degerate şi înghimpate de şpan.
- De ce nu vrei să rămâi la noi să termini şcoala? mă întreabă el, căutând din ochi ceva să se şteargă pe mâini. Doar câteva luni şi ai intra în salariu. Am vorbit la secţie şi toată lumea este mulţumită de tine.
Nu de pomană îi trăsesem maistrului o sticlă de Krupkaia pe chenzină.
Disperat, Directorul, negăsind nimic de care să se şteargă, îşi bagă mâinile în buzunarele pantalonilor şi se şterge de căptuşeala lor. Între timp eu îi explic că sunt bolnav (slavă Domnului!) de nervi şi că zgomotul din secţie îmi face rău. Directorul mă ascultă încruntat, scoţându-şi discret, din când în când, câte o mână să vadă: s-a şters? Despre frigul din Secţie nu-i mai pomenesc. Nu mai adaug decât că ăia de unde mă duc îmi pot asigura post pentru calificarea pe care o am (şi el ar putea să-mi asigure, în principiu, dar numai în principiu, că, în practică, pe postul de laborant e angajată nepoata unuia de la Personal, care e verişoară cu secretara, care e sau amanta, sau cumnata, sau amândouă la un loc, ale lui, ale Directorului, aşa că…).
- La ăia o să am salariul cât l-am avut înainte de transfer.
- Şi cât ai avut înainte?
- Două mii.
La ei nu aveam, ca ucenic, decât o mie patru sute.
- Câţi ani de vechime ai?
- Aproape zece.
- Şi de ce te-ai transferat la noi? De ce ai plecat de la Institutul acela unde lucraseşi?
Toţi mă întreabă acelaşi lucru. Aşa că îi pun şi Directorului placa: să vedeţi, eu joc şah de performanţă, eram cel mai bun de la echipa a doua şi, pe chestia asta, i-am rugat pe şmecherii de la Club să-mi aranjeze şi mie un serviciu fără teren, că pe teren mi se ducea tot salariul (da, dar aveam două mii!) şi nici nu mai făceam faţă la tăvăleală şi frig ca la douăzeci-două’ş’cinci de ani. Atunci tipii mi-au recomandat un post de CTC-ist la o chestie cu piese de schimb pentru fabricile de ciment, unde era inginer şef tot un şahist. Dar nici nu m-am transferat eu bine la ăia că, hopa-hopa, hai pe teren de fă inventarul la toate piesele de schimb din ţară! Măi, fir-ar să fie, şi sunt fabricile astea de ciment făcute cu totul şi cu totul numai din piese de schimb! Aşa că eu nu am mai jucat şah pentru echipa MEFMC-ului, ci am căutat să-mi iau cât mai degrabă tălpăşiţa, ca să nu aibă janghinele răgaz să-mi mai atârne şi vreo tinichea de coadă, că de echipă se ocupa un şef de Compartiment din Minister. Şi cum unicul post propus de Forţele de Muncă a fost de ucenic strungar la Două’ş’trei…
Nu-i pomenesc nimic Directorului ăstuia cu păr şi cămaşă albe despre speranţele mele de creştere a salariului într-o întreprindere cu grad zero de salarizare. Ar fi şi ridicol. Nici de visul meu ca într-o zi apropiată să trăiesc din scris nu-i suflu o vorbă. Nici de necesitatea stringentă de a obţine, nu contează prin ce mijloace, dar cât mai repede, o locuinţă, un colţişor, un spaţiu rezervat mie, soţiei şi copilului nostru. Despre asta nici nu crâcnesc.
- Bine, zice Directorul. O să ne mai gândim.
Şi s-a mai gândit el ce s-a mai gândit, până când a uitat complet de mine.

4.
Privesc hipnotizat, de ore şi ore în şir, scula manevrată circular de genialul mecanism. Toţi muncitorii procedăm la fel. Aici nu ai voie să citeşti sau să scrii.
Maşina asta, după primele câteva zile, te devoră. Crezi că eşti mai altfel decât ceilalţi? Mai înzestrat? Mai tare? Te consideri mai presus de ei? Mai subtil? Mai puţin „simplu muncitor”?
Nu eşti nimic! Du-te într-o fabrică şi stai acolo, în frig, îmbibat de ulei, cu maistrul patrulând în spatele tău, în urletul de fier sfârtecat de cuţit şi vei căpăta conştiinţa propriei tale nimicnicii. Frumos sau urât, deştept sau prost, cult sau analfabet, vei fi şi tu asemenea celorlalţi: un om în salopetă urmărind cu privirile goale unealta scrijelind metalul.
Hei, voi, artişti simandicoşi, care vă bateţi capul cum să scorniţi, care mai de care, simboluri ne-mai-impiriforfirabile! Puneţi pe socluri, în locul statuilor voastre fără nici o noimă, un STRUNG! Aşa trebuie să arate Monumentul Forţei Geniului Uman! „Operele” alea ale voastre nu fac nici două parale! Un Michelangelo, comparativ cu opera de artă cinetică a Orizontalelor Mari, este ca o muscă pe lângă un Concorde. Hei, artiştilor, sunteţi nişte cretini! Ia veniţi aici, în scrâşnetul de fiare, să vedeţi ce înseamnă Puterea (de expresie)! Contemplaţia (estetică)!
Un ciob de wolfram-vanadiu rotit la nesfârşit de un braţ mecanic smulgând materiei dure aşchie după aşchie. Ca în urmă cu o mie de ani. Ca în urmă cu zece mii de ani. Un om mizerabil, înarmat cu o sculă, determinând non-finitul şi nedefinitul realităţii să se conformeze unei schiţe grosolane şi pătate, duhnind a ceapă şi a ulei de maşină.
Suntem cu nimic mai presus de oamenii care ciopleau cu zece mii de ani în urmă piatra. Suntem cu nimic mai prejos de zeii care au înălţat Piramidele şi statuile din Insula Paştelui. Şi ăia tot aşa au procedat: au înşfăcat o unealtă dură şi ingenios de simplă şi au izbit cu ea, ritmic şi încăpăţânat, până când ce a fost mai slab a cedat înaintea genialei demenţe.
Asta a fost, este şi va rămâne, mai mult ca sigur, în eternitate, unica şi incontestabila cucerire a geniului uman. Victoria materialităţii asupra materiei.
Cine a pomenit aici de Fericire?


5.
- Nu te duci la serviciu? mă întreabă nevastă-mea în şoaptă.
- Nu.
- Eşti bolnav?
- Da, sunt bolnav.
- Să chem doctorul?
Nu chema pe nimeni. Lasă-mă în pace. Vreau să mor. Viaţa este prea dură pentru mine. De ce să mai exist? De ce să mă mai zbat inutil? Nu mai am nici o speranţă. Nu mai aştept nimic. Toate visele mi s-au spulberat. Nimeni nu mai are nimic să-mi ofere. Nici tu nu mă înţelegi, nici tu, nici fiul nostru, nici părinţii. Nu mai reflect nimic şi nimic nu mă mai reflectă. Nimeni nu a schiţat nici un gest. Cad, m-am făcut tăvălug într-o clipă şi Mecanismul nici n-a remarcat că un bob de strugure s-a făcut zob în teascul Istoriei.
Suntem căsătoriţi de zece ani. În afara compasiunii nu mai simt nimic pentru tine. Mi-e milă de tine, pricepi? Dar nu sunt în stare să fac nimic pentru tine. Nici măcar pe mine nu mai sunt în stare să mă ajut!
- Lasă-mă să mor în linişte, îi spun.
Tace. Pregăteşte copilului masa. Îl scoală. Îl duce la şcoală. Când se întoarce, o aud vorbind cu socru-meu în camera de alături. Socru-meu pleacă trântind uşa. Mai trece o vreme şi nevastă-mea vine şi se culcă lângă mine. Are picioarele reci.

6.
Către ora opt seara dă buzna maică-mea. Îmi spune, plină de nedezminţit entuziasm – aşa cum îi stă bine unui redactor TV, că au intervenit nişte cunoştinţe, că s-a vorbit cu Directorul, că o să-mi dea transferul: să mă duc a doua zi să-l iau.
Şi, cică, s-a rezolvat şi problema casei. Mama unei prietene a ei, madam Istrate, se mută la fie-sa şi ne cedează nouă apartamentul ei.
Maică-mea vorbeşte mult şi repede. Vine şi socru-meu să-şi debiteze gargarele lui bombastice de redactor la Sportul, fost ilegalist, fost redactor la Revista pentru străinătate (cu toate că nu ştie şi nu a ştiut niciodată nici boabă în vreo limbă străină; nici pe asta autohtonă n-o cunoaşte mai mult decât un fost iobag cu patru clase).
Nevastă-mea dă drumul la televizor şi mă întreabă dacă sunt, acum, de acord să mâncăm şi noi ceva. Nici ea nu a mâncat azi, toată ziua.
Mă ridic poponete în mijlocul patului şi înfulec privind către ecranul luminos cu ochi goi. Fiu-meu, de opt ani, stă pe patul lui şi se holbează când la unul, când la altul.
Îmi aprind o ţigară şi mă înăbuşă iar tusea aia seacă de care nu mai reuşesc să scap din toamna trecută. Toţi râd de mine că „horcăi”, râd de gândurile mele negre, de disperarea mea. Şi eu îi ascult, zâmbind tâmp şi înecându-mă de tuse.

7.
Sâmbătă 29 mai 1983, pe holul din faţa sălii 103 din Timişoara, dansând cu Mirela, ţinând-o în braţe ca pe o floare îmbujorată ce era, absurdă şi inaccesibilă şi incoerentă ca vedeta de pe ecranul unui cinematograf, încercând să-mi dirijez răsuflarea cât să nu-i arunc în nas damful meu de vin acru, totodată străduindu-mă să-i zâmbesc cât mai dulce cu putinţă, i-am spus că orice muzică este frumoasă. Până şi muzica de strung.
- Ai auzit vreodată cum cântă un strung Carusel?
Nu auzise. Nici strung Carusel nu ştia ce e. I-am explicat în două vorbe că strungul Carusel este un mamut cu autoprogram, o chestie imensă, cam cât rotonda de la etajul doi în care se adună muzicanţii să le cânte scaunelor puse-n trei-sferturi-de-cerc împrejur.
Strungul se roteşte lent, zile şi zile în şir…
Liviu trece pe lângă noi şi îmi zâmbeşte complice, şi nu prea. Se vede cât de acolo că Mirela a fost tristă fără mine zilele astea, respectând promisiunea făcută părinţilor. Cu mine alături ar fi fost veselă şi îmbujorată, ca în momentul de faţă. Dar părinţii i-au pus să jure că nu o vor lăsa nici o clipă singură cu mine.
Dar ce sunt eu? Ciumat?
- Şi strungurile astea Carusel cântă. Metalul frecat de metal scoate un urlet nemaipomenit. La început nu percepi că e cântec. Nu îl înţelegi. Dar după ore, după zile, după săptămâni, îţi dai seama la un moment dat că metalul ăla plângând şi văitându-se, vorbeşte cu tine. Da, este cântec, cântec în adevăratul sens al cuvântului. Are şi ritm, şi caracter repetitiv, şi refren, şi mesaj, şi emoţie artistică. Tot ce e nevoie.
E un cântec sfâşietor de trist pe care îl înţeleg şi ascultă în fiecare zi miriadele Oraşului mare, nemilos şi colosal, îmbrăţişând într-o îmbrăţişare sufocantă şi mortală planeta.
Eu am de spus Oamenilor un Adevăr. Un Adevăr ca urletul strungului Carusel. O vorbă de să-ţi zdruncine din temelii fiinţa şi să-ţi cutremure nervii, scrijelind oţel pe oţel, într-un urlet neîntrerupt de groază, şi furie, şi ură.
Ce are de împărţit cântecul şi Adevărul meu cu universul ăsta fals de aici, cu paţachina aia blondă şi creaţă ca-n fraţii Max care face dincolo pe bufonul să o distreze pe Paligora pentru un volumaş de inepţii într-o colecţie de adormit copiii?
Mirela îmi zâmbeşte suav, frumos, apetisant şi fără noimă.
- Vorbesc… vorbesc… (murmur eu) şi…
- Şi tot degeaba, mă completează ea.
- Exact! Şi tot degeaba! Pot face orice, pot spune orice – degeaba! Azi, orice aş face şi orice aş spune, nu are nici un sens. Nu mă pot sustrage în nici un chip nonsensului în care mă zbat. Am de rostit un Adevăr pentru şaişpe, şaptişpe milioane din cele nouăşpe-douăzeci ale ţării, şi eu îmi pierd vremea în nonsensul acesta pustiu ca un deşert post-atomic, alergând după tine ca fluturele după lumina lămpii în care-şi va arde aripile. Am un Adevăr de şaptişpe milioane şi…
- Şi tot degeaba, îmi zâmbeşte ea.
- Exact. Şi tot degeaba, confirm.
Apoi am luat-o de mână şi am dus-o să-i arăt Luna: cauza întregii noastre agitaţii hormonale. Asta-i tot.



3 iunie 1983
De patru zile scriu mereu. Am mâzgălit peste o sută de pagini. Dar am senzaţia că va trebui să reorganizez tot ce am scris după criteriile unei opere literare. (21 iunie 1983: Precum s-a putut vedea, am reorganizat.)
Orice s-ar spune, nu poţi scrie în grabă o capodoperă. Ca să scrii îţi trebuie şi timp, şi chef, şi inspiraţie.
Aseară am aflat că mi se va conferi premiul Ştiinţă şi Tehnică pe anul 1982, pentru literatură. Mironov a anunţat-o pe mama. Ar fi frumos să fie aşa. Aş considera că „mi se face dreptate”. Dar ar fi şi cel mai caraghios lucru cu putinţă, fiindcă „dreptatea” mi-ar parveni pe o filieră „politică”. E adevărat că am militat mult pentru angajarea politico-ideologică a SF-ului, dar nu am făcut-o niciodată în speranţa vreunei recunoaşteri şi răsplate oficiale: asta era convingerea mea: Sf-ul este, şi nu poate fi altfel, decât „o artă angajată”, în slujba unui scop politic. Tocmai de aceea îşi şi permite să critice şi să polemizeze mult mai incisiv: o face de pe poziţiile cele mai avansate. Ori, pentru a se afla pe astfel de poziţii, are nevoie de o îndrumare şi protecţie oficiale, din partea forului celui mai… „revoluţionar”, celui mai avansat.
Dar tot e caraghios ca „dreptatea” să-i fie făcută unui scriitor, nu de confraţi, ci de forurile politice. Mai ales când scriitorul respectiv a fost foarte subtil angajat în operele proprii – nu a scris nicăieri „Ura şi căciula!”, iar câte un deştept de critic ori câte un scriitor profesionist ca Aramă, de pildă, îl mai şi întreabă dacă „Tocmai tu, Grămescule, care scrii aşa cum scrii” s-a găsit să discute despre Socialism şi angajare. Să fie, oare, conducerea noastră politică mai receptivă la subtilităţile Artei decât cotonogarii de „membri ai Uniunii Scriitorilor”?
De dimineaţă am fost la căsătoria lui Dănuţ cu Marina. Dinspre „SF” nu am fost decât Paligora, Cornel Mărgineanu şi eu. M-am simţit stingher. Marina mi-a aruncat poanta că „se miră că am venit”, că ea omisese să mă invite. Dar că-mi mulţumeşte. Totuşi.
Pe la ora douăsprezece am luat-o către serviciul Aurorei. Nu era la Laborator. Se dusese până la Policlinica Titan să ducă „urinele la analiză”.
Am patrulat o vreme prin staţia maşinii, aşteptând-o să se întoarcă. Întrucât ieri venise acasă mai devreme, mă temeam că aşteptarea mi-e în van. Într-un troleibuz 84 am zărit o pletoasă căreia nu am reuşit să-i disting figura. Am ajuns, treptat, la concluzia că pletoasa din 84 ar fi putut fi Aurora.
Nevastă-mea s-a iţit în staţie taman când mă sculasem de pe bancă să plec.
- Ce cauţi aici?
- Am venit să-ţi aduc banii să plăteşti întreţinerea la casă. Eu am fost la căsătoria Marinei cu Dănuţ şi nu mai aveam timp să mă duc şi până acasă.
Am condus-o la Laborator. Azi nu mai putea pleca mai devreme. Aşteptau o inspecţie de la Sanepid.
Am rămas cu ea până la ora unu, când am plecat la serviciu. Am stabilit, când iese din schimb, să nu se ducă la noi, ci să vină la socri, care stau chiar în blocul de lângă hotelul unde lucrez. Îmi propusesem să încerc să mă strecor pe la ora trei şi să dau o fugă până la ea. Adevărul e că n-am azi nici un chef de serviciu. Şi nici de scris mai departe la acest discurs care nu se mai încheie odată. Caracterul scrisului meu de azi oglindeşte şi el starea de spirit prin care trec. Deşi mi-am propus să-mi urmăresc povestea cu mult mai multă strategie şi răbdare, continui să am o scriitură nefirească. Grafia îmi e străină. Are un aspect iritat, inestetic. Mă deranjează cum se prezintă vederii şi, străduindu-mă să mă concentrez asupra scrisului, nu pot urmări atent ideile. Am schimbat stiloul – doar, doar… Însă nu-mi regăsesc deloc liniştea interioară necesară. N-am nici cheful, nici calmul trebuincioase unui autor.
Da, trebuie să refac tot. Dar ca să pot reface întregul îmi trebuie mai întâi şi-ntâi materialul integral. Iar bătătura de la degetul mijlociu mă sâcâie nemaipomenit.
Ar trebui să mă ocup de două tablouri care au mare importanţă, dar pe care le-am evitat până acum: 1) venirea, miercuri, şi 2) vineri după amiază, bătaia cu pistoale cu apă. Dar nu mă simt în stare să abordez aceste subiecte cât de cât elocvent. Aşa încât voi povesti în continuare Dumunica.
Mi-am propus ca până mâine să isprăvesc de expus întregul material, pentru ca, după aceea, să pot reorganiza textul într-o formă romanescă. Însă de creat ultimele „cărămizi”, adică „termenul de predare” cum ar veni, să fie mâine. Asta pentru a putea folosi finalul următor:

Final
O invit pe Aurora să ne plimbăm în Cişmigiu. Nu ne-am mai plimbat de multă vreme în Cişmigiu.
Trandafirii de pe „aleea rozelor pale” stârnesc în mine paramnezii profunde. În imaginea mea despre mine, în oglinda mea interioară, îmi apar ca un personaj de carte drag: sunt Contele de la Faire într-o ostentativă reîncarnare extrapolată. Acordurile Drumului spre eşafod din Simfonia Fantastică a lui Berlioz îmi vibrează în urechi. Şi, la începutul de vară, trecând pe aleile invadate de flori, vom fi: o femeie frumoasă în rochii albe şi un bărbat matur, rătăcind tăcuţi prin parc, răvăşind alene cu paşii lor aripile parfumate, troienite de vânt pe nisipul foşnind ca altădată.
Două fantome. Fără trecut. Fără viitor.
Femeia nici nu zâmbeşte, nici tristă nu pare. Un aer romantic, un abur de visare îi pluteşte pe chipul frumos. Dar sterp. Plat. Fără strălucire.
Bărbatul… Bărbatul sunt eu. Sumbru. Nu trist, nu „supărat”. Sumbru. Sumbru şi atât. Morocănos şi încruntat. Cu o oarecare nobleţe în priviri.
Cei doi se plimbă printre roze. Vara a venit. Sunt singuri pe alei la ceasul matinal.
Vara a trecut, lăsându-i aruncaţi pe ţărmul pustiu: două enigme smulse adâncului tulbure.

1.
Duminică dimineaţă am aflat că punga mea cu „mâncare rece” oferită de cantina studenţească din Timişoara făcuse picioare. Ana-Maria se prezentase la apel în locul meu şi o solicitase ca fiind a ei. Mi-o luase pur şi simplu.
Nu plătisem încă găzduirea şi mă temeam să nu rămân dator (nimic nu mă scoate din sărite decât să rămân fără bani prin coclauri străine). Vreme de o secundă mi-a trecut prin minte că punga valora şi ea, probabil, vreo zece lei. Dar imboldul meschin nu a durat decât o secundă şi calculul nu a fost umbrit de nici o notă de reproş la adresa micuţei. Fie vorba între noi, nici nu mă prea tenta bucata de friptură slinoasă şi conserva de peşte oferite de cantina timişoreană drept contravaloare pentru bonul de meniu complet pierdut prin plecarea noastră în zi de sărbătoare, când incinta lor era închisă. Şi apoi, nu asta era pierderea mea cea mare la Timişoara.
La ora nouă treizeci am dat o raită pe la sala 103. Dar nu apăruse încă nimeni.
Pe hol fuseseră afişate textele propuse pentru premiere. Înaintea lor m-am întâlnit cu George Terziu şi cu nevastă-sa-care-nu-mai-putea-trăi-liniştită-dacă-nu-făcea-cunoştinţă-cu-mine. Ar fi putut fi şi mai urâtă, aşa că n-am avut nici o deziluzie. Însă nici vreo revelaţie neprevăzută.
Ana-Maria şi Mirela încă mai dormeau. Ingheborg nu se zărea nicăieri. De Maria nici urmă. Eram singur din nou, însă Valul se năruise peste mine ieri, şi acum mă simţeam aproape ca un om normal.
Terziu, nevastă-sa şi cu mine ne-am retras în sala 103, să stăm la taclale. George expunea ceva cu mult patos, dar eu nu înţelegeam nimic. Îl aprobam de zor şi eram convins că nu pierd mare lucru nereuşind să-l urmăresc. Entuziasmul lui, felul prietenos şi plin de complezenţă în care se manifesta faţă de mine tot timpul, mă făceau să mă simt oarecum îndatorat în ce-l priveşte. Sunt convins că în mintea lui era că mie îmi datorează premierea de la Bistriţa şi îşi închipuia, probabil, că „fusesem pus în mişcare” de articolaşul acela plin de laude neînţelese mie, vizavi de Aporisticonul meu, publicat anul trecut de el în Helion. Mi-era lene să-i mai explic că nici gând de aşa ceva. Poate că era mai bine ca el să-şi închipuie aşa, confuzia transformându-l într-un „prieten” devotat. De fapt, la Bistriţa, textele susţinute de mine fuseseră altele. Dar, ce-i drept e drept, nici împotrivă nu votasem la textul lui (cine ştie, poate că fusesem totuşi influenţat de nenorocitul acela de articol din Helion). Nu votasem contra, nu fiindcă aş fi fost convins că textul lui făcea gaură-n cer, ci fiindcă, încă de la început îmi propusesem să nu votez împotriva niciunui text. În urma experienţei de la Sibiu, nu mai acceptasem să fac parte din juriu decât cu condiţia să nu fiu solicitat decât pentru vorbe bune, dacă aveam vorbe bune de zis pentru ceva, iar dacă nu, tăcerea mea să nu influenţeze pe nimeni cu nimic. Oricum, de rău nu mai voiam să zic despre nimeni, fiindcă îmi pusesem întrebarea: în fond, în numele cui vorbesc eu în juriile astea naţionale? În numele vreunei reviste? Nu! În numele Adevărului meu? Poate. Dar este, oare, confirmată în vreun fel valoarea acestui Adevăr? Nu! Ăia cu pâinea şi cuţitul mă judecă şi pe mine pentru Adevărul acesta, şi nu mă pot lăuda că aş fi ieşit chiar de fiecare dată victorios cu el. Şi-atunci, de ce m-aş certa eu cu belferii de care-mi depinde publicarea? Chiar dacă ei nu mă publică prea tare şi prea des, de ce să-mi fac din ei duşmani? În numele cui? În numele fanilor? Dar, după jurizare, indiferent dacă sunt de bună credinţă sau nu, din unii dintre ei îmi fac duşmani oricum, fiindcă fiecare (dintre noi) suntem convinşi, nu? că textul pe care l-am prezentat la concurs merita, cel mai temeinic, premiul. Ori, indiferent cui îi dau eu premiul, ceilalţi vor fi nemulţumiţi. Şi, indiferent cine va lua premiul, acesta îţi va rămâne „dator”, obţinând cu el un partizan al „corectei tale jurizări”. Chiar dacă premiatul nu e altceva decât o nulitate, sau cu atât mai mult când e o nulitate şi, din acest motiv nu a mai luat premii în nici un alt concurs, o să urle, după ce-i vei acorda tu cununiţa de lauri: „Iată un juriu într-adevăr imparţial! Dacă m-a premiat pe mine, nedreptăţitul tuturor, atunci, în mod cert, n-a fost nici o lucrătură de culise, vă asigur, nici o sforărie ca prin alte părţi!”
Nu există nici un criteriu coerent în jurizările astea colective! Când e unul singur care judecă, atunci când selecţia o face un redactor, o face cu un scop precis: publicarea. Şi chiar dacă are şi el, ca tot omul, unele sfori de tras, e unul singur care le trage, iar aranjamentele, subiectivităţile, sunt şi ele limitate. Dar când şapte, sau zece inşi, se strâng să decearnă laurii, e o aiureală. O loterie.
Stând de vorbă cu George Terziu în sala 103, mi-am dat seama ce greşeală făcusem la Sibiu, certându-mă cu Colin, cu Leul cel Bătrân al Anticipaţiei Româneşti, cu Imperatorul care, indiferent de judecăţile privitoare la ceilalţi, mie îmi fusese favorabil întotdeauna, un sprijin nepreţuit, un prieten adevărat. Ce câştigasem eu că Sandu luase premiu la insistenţele mele, în loc să nu-l ia? Ce-am câştigat opunându-mă unora dintre propunerile Bătrânului Leu? Nimic. Duşmani. Duşmani peste tot: şi între fani, fiindcă orice alegere nemulţumeşte pe cineva, mulţumind pe altcineva; şi între Leii Anticipaţiei, faţă de care mă vădisem infidel şi trădător al intereselor Lor, indiferent care or fi fost ele.
Iar acum era prea târziu să mai schimb situaţia cu ceva. Nu-mi rămânea alta de făcut decât să joc mai departe rolul meu solitar şi individualist.
Sau să mă retrag.
Sau să mă retrag, bineînţeles!
George vorbea de zor. Se străduia să fie cât mai concludent cu putinţă. Dar să fie dracu’ al-dracu’ dacă bâlbâiala lui avea vreo noimă!
De la o vreme, în sală începuse a se aduna lumea. Arătau ca veteranii după Austerlitz. Nici nu mai deosebeai învingătorii de învinşi. Toţi erau în cârje.
Într-un târziu, pe la douăsprezece, a apărut cineva din conducerea Helionului (parcă Lucian Ionică) şi a vestit cu părere de rău că Secu este irecuperabil, ne-a părăsit că nu-ştiu-ce (aici urma o scuză improvizată: „spital”, „teren”, „convocare” – n-are nici o importanţă ce anume), aşa că, pentru început, până ce juriul va decerna premiile, o să ne citească Ana-Maria Popescu textul ei, care era, de altfel, expus şi în sală ca propunere pentru premiu.
Când Ana-Maria, şifonată şi roşie, s-a pus pe citit, eu, care mai auzisem textul acesta de patru-cinci ori şi la cenaclurile din Bucureşti, am ieşit pe hol să fumez o ţigară, că Mirela se aşezase iar, hă-hăt! în celălalt capăt al meselor, înconjurată de grădiniţa craiovistă. Valul trecuse, îi urmase inter-valul şi, iată, acum Valul prindea să se urce iar.
Am fumat însingurat pe culoar şi apoi mi-am zis: „hai să mai intru niţel să văd ce critici se mai fac pe aici, după care să mă duc sus să-mi iau boarfele şi să o întind către Gară”. Exact când am intrat, luase cuvântul redactorul de la Flacăra şi a spus ceva referitor la naţiile din Nord, cu tropăieli în dans, care nu au, ca noi, Moş-Crăciuni, ci îl au pe Moş-Gerilă al lor, fără tradiţie milenară…
Atunci mi-a venit chef să intervin şi eu, să preiau ideea şi să o fac lucioasă şi tăioasă, aşa, ca unul pierdut în publicul din sală, ca un fan patriot animat de cele mai sincere şi înălţătoare sentimente, că poate că înflăcăratul nu bătuse nici el şaua să priceapă iapa de pomană, dorind, poate, să indice un sens anume prin cele spuse. Şi nici nu mi-ar fi căzut prea rău o apropiere de revista şi mişcarea asta puternică şi numeroasă, dacă mi-ar fi stat în putinţă. În fond, mai dă-o încolo de râcă personală cu Păunescu – n-are sens să te sfâşii cu Leii (chiar dacă sunt ei păduchioşi şi de mucava – GM 28 martie 2004) şi eu numai cu de-ăştia îmi găsisem să mă iau în colţi! De altfel, ideea flăcăristului se înnădea oarecum cu ce era în capul meu, aşa că am intervenit spunând „Da!”
Imediat s-a înstăpânit în forfota din sală o linişte ce mă asigura că, dacă nu era Aramă să mă bruieze şuguind ca la el, peste deal, oamenii ăştia mă mai ascultau încă destul de interesaţi de opiniile mele, care probabil că le prezentasem destule garanţii că, îndeobşte, mă manifest ca un lider isteţ şi pe fază:
- Da, am zis. Şi eu gândesc să cam fie momentul când să se treacă la o literatură SF naţională. (Priviri nedumerite.) SF-ul de până acum ne-a parvenit cu predilecţie prin filiera anglo-saxonă. Marţienii, scriitorii din prima generaţie a Anticipaţiei tinere, au păstrat ticuri şi tabieturi de împrumut. Au moştenit fidel calchierile până la amănunt ale modelelor anglofone. Dar nu văd de ce numai David Vincent poate stabili contacte cu alte civilizaţii. Iar impactul cu Noul, şi tulburările ecologice, ori alte tematici predilecte, nu sunt numai problematici valabile în Occident. Iar dacă H.G. Wells era firesc să folosească în povestirile lui, drept personaje principale, cetăţeni englezi de la jumătatea secolului nouăsprezece, dacă la el e firesc să întâlnim primul om pe Lună un londonez, la noi mi se pare forţat să găseşti într-o întreagă sub-specie literară, aproape fără excepţie, numai nume înstrăinate de neam. E drept că şi generaţia dinaintea noastră a mai încercat ea o „autohtonizare” a SF-ului, dar că atunci a fost prea devreme, fiindcă pe subiectele de împrumut era într-adevăr absurd să grefezi băştinaşii, umflându-te râsul când auzeai de un colonizator din Alfa-Centauri care „apela Baza” cu vreo năzbâtie de genul: „Alo” Otopeniul? Aici Gheorghe din Centauri! Ce mai e pe acolo şa?”
Însă, în ultimii ani, Sf-ul local, Anticipaţia tânără, a făcut suficiente inovaţii, descoperind destule tematici neaoşe, originale sau autentice, şi cum, la SF, adresa socială, cum am mai susţinut şi zilele trecute, este partea cea mai tare, şi cum problematica noastră socială este destul de complexă şi marcantă, a-l plasa pe anglofonul Giere într-o societate comunistă „din viitorul acestor plaiuri” mi se pare mult mai nefiresc decât dacă l-ar chema Gheorghe. Totul este să învăţăm să vorbim despre noi şi problemele noastre, nu despre problemele altora.
S-a produs de îndată o reacţie de recul în rândul auditoriului adunat în sală. Toţi care au mai luat cuvântul după mine au pledat împotriva „autohtonizării”. Până şi Mafiotu’. Expuneau, care mai de care, argumente contra, multe dintre ele destul de fondate. Am combătut şi eu cândva cu: „Sf-ul elaborează lumi imaginare, atrăgând mai ales prin exotic, ori, ar fi o ghiulea de picior în elaborarea şi receptarea unei astfel de stări de vrajă de basm un personaj Gheorghe tăndălind pe la Iablaniţa, ori Vadu Oii pe undeva”.
Argumentul acesta zdrobitor i-l plasasem eu însumi lui Colin cu circa zece ani în urmă, cînd îi făcusem zdreanţă povestirea Broasca, la Marţieni.
Altcineva a pretins că „o literatură pământeană de SF ar îngrădi fantasticul în mod inutil”, de parcă Gogol, plasând Sufletele moarte în Rusia contemporană lui, ar fi fost îngrădit.
Se întreceau în a-şi demonstra unul altuia cât este de nefastă ideea „autohtonizării”. Însă eu, dacă o să mai scriu SF, voi practica în viitorul volum, cu predilecţie, inefabilul anodin şi cotidian.
Până la plecarea noastră nu s-a anunţat nici un premiu. Înainte de a părăsi Casa Tineretului am vrut să facem câteva poze în grup. Nepotul lui Mironov (exista şi un astfel de participant la Consfătuire) adusese cu el un aparat de fotografiat. Coborând scările, m-am întâlnit cu Mirela, care le urca.
- Vino şi tu să faci poze cu noi! i-am zis.
- Da! Vin! Un moment numai şi vin şi eu imediat.
A reapărut cu fra-su de mână, după vreo douăzeci de minute, taman când noi plecam spre Gară. Dar nici noi nu ne pozaserăm cine ştie ce, că după prima încercare se descoperise că rolfilmul se terminase. Degeaba-l solicitasem eu pe invitatul de la Flacăra să ni se alăture. Degeaba fusese el de acord „să se compromită cu noi”.
Îmi şoptise, în vreme ce ne căutam fiecare locul pe trepte, că împacientările fanilor sunt inutile. Adevărul şi linia justă erau de partea noastră.
Şi eu presupusesem acelaşi lucru.
- Şi nu-i nici o îngrădire pentru SF-ul românesc să elaboreze şi subiecte cu tematică locală, ancorate mai temeinic în contemporaneitatea noastră.
- Evident, am confirmat zâmbind fin, ca unul cu fler ce mă aflu.
Mai târziu, în tren, Liviu avea să mă întrebe dacă eu chiar cred în „localizarea” asta. Din punctul său de vedere, mi-a zis el, tot ce bălmăjise ăla de la Flacăra nu au fost decât aiureli fără nici o legătură cu preocupările noastre şi complet pe dinafară de textul citit de Ana-Maria.
I-am răspuns, dur, că e un cap-sec şi că, dacă-i vine mintea românului cea de pe urmă şi-i vine cheful să colaboreze la Flacăra să pună repede mâna şi să scrie un text a cărui acţiune să se petreacă, pe cât posibil, cât mai aproape de Craiova, după care să trimită lucrarea prietenului nostru redactor că, dacă nu dă-n gropi de prost ce e, eu îi garantez publicarea în „cea mai cumpărată revistă din ţară”. Puştiul a zâmbit cu tâlc şi a exclamat: „A!”
La Gară ne-au ajuns din urmă Dănuţ Ungureanu care, ca şef de cenaclu ce era, stătuse până la sfârşitul ostilităţilor, să audă lista premiilor. Ana-Maria nu luase nimic. Premiul I nu se decernase, iar premiile doi şi trei le luaseră Lucian Merişca, poeziile unei junioare mici de la Guranda şi Rodica Bretin. Mai existaseră câteva menţiuni lipsite de interes.
M-am despărţit de Mirela pe peron, în dreptul primului vagon al garniturii.
- Mă duc până la vagonul Solaris-ului şi, după aceea, vin la voi.
- Te aşteptăm.
Am lăsat în compartiment sacoşa din care cozile rachetelor de badminton ieşeau ca două antene de radar din pieptul unui robot marţian într-un film american. Am ieşit pe culoar să-mi iau larevedere de la Maria, care apăruse printre noi ca din pământ şi se săruta, tandră, cu toţi, fără nici o discriminare.
- Pa! i-am spus.
- Pa! mi-a răspuns ea.
Trenul s-a pus în mişcare şi ea a mai făcut câţiva paşi în dreptul uşii vagonului de pe scara căruia o priveam lung cât era de urâtă.
- Să-mi scrii! îi strig.
- N-am adresa! îmi răspunde ea.
- Cere-o Emiliei! mai apuc să-i urlu.
- Bine! Bine! îmi face semn Maria.
Mă întorc pe culoar, în faţa compartimentelor Solaris-ului.
- În ce vagon au craiovenii biletele? mă întreabă Sandu Gabriel.
- În vagonul cinci, îi răspund, zâmbind.
- Eu mă duc până la ei, zice el candid.
- Merg şi eu cu tine, se vâră şi blondul cu început de chelie.
- Păi, hai să facem cârd, propun eu, profitând de prilej. Vin şi eu cu voi.
Viorel şi Paligora gungureau la fereastră ca doi porumbei, dar cu ochii erau pe mine, podidiţi de o veselie nefirească.
- Ba tu să stai aici! îmi trânteşte Sandu Gabriel. Că mereu îmi strici ploile cu gagicile. Şi roşcovana aia de la Craiova mi-a plăcut foarte tare şi nu vreau s-o ratez din pricina ta.
„… Dumnezeu mă-ti!” i-am răspuns în gând. Dar cu voce tare n-am zis decât:
- Nu-i nimic. Eu mă voi opri la Ghidoveanu, la vagonul şapte.
Ceea ce am şi făcut.

2.
Valul creştea iar, ameninţător.
Ghidoveanu era pe culoar.
- Unde vă duceţi? ne întreabă când ne vede încolonaţi aşa, ca la şcoala de balet.
- Păi, la craioveni. Nu vrei să vii şi tu? îl întreb eu cu subînţeles.
- Ba, hai că merg, dar întâi mă opresc să mănânc ceva la vagonul-restaurant, că mi-e foame.
- Şi eu vreau să mănânc, spun. Îmi ghiorăie maţele de foame. Dar nu mai am decât cincizeci de lei la mine. Ce crezi, mi-or fi ajungând?
- Sigur că da! mă asigură Ghido.
Eu nu sunt nici atât de sigur, nici atât că da, însă după ce primesc girul său – că mă împrumută el dacă n-or fi suficienţi cincizecii mei, că are bani, a vândut fanzinele – merg cu pas apăsat şi ocup a doua masă, fiindcă în drum ne-au ieşit în întâmpinare Iulian şi Liviu, care au zis că hop şi ei.
- Mă duc s-o chem şi pe Mirela, zice Iulian, şi ne părăseşte cu Sandu Gabriel şi blondul cel pleşuv după el.
- Mă, voi aveţi bani? îl sondez pe Liviu.
- Da, răspunde el sigur pe sine.
- Eu nu am decît pentru mine, îi precizez.
- Sigur că avem bani, repetă el fudul. Cam cât ne trebuie?
- Păi… vreo cincizeci… zic.
- Avem.
- … de persoană.
- De persoană?... o lasă el mai moale.
- Mda, zic.
- … avem… zice el cu juma de gură.
- Bine. Treaba voastră, zic.
Doar nu era să poftesc la masă în tren şase juniori, dintre care cinci îmi jucau tontoroiul pe nervi de patru zile, numai şi numai de drag că Mirela se stropeşte cu ei cu apă din pistoale de doi lei.
Minutele trec. Nici Sandu Gabriel, nici blondul cel pleşuv, nici Iulian, nici Mirela, nu se întrezăresc dinspre partea Craiovei.
Se prezintă chelnerul.
Eu fac comanda.
Liviu întreabă dacă au cico.
- Nu! răspunde chelnerul agresiv şi dispare.
După vreo cin’ş’pe minute, hai că apare şi Iulian.
- Mirela nu vine?
- Ba da.
Chelnerul aduce friptura şi berea mea.
- Băieţii ce servesc.
Iulian:
- Aveţi cico?
Amfitrionul nici nu catadicseşte să răspundă.
În sfârşit apare şi Mirela. Toată Craiova e în păr, dar Sandu Gabriel şi ălălalt nesimţit nu se zăresc de nici o culoare. S-au instalat probabil în compartimentul ăstora şi-i aşteaptă să se întoarcă şi să-şi „facă trampa cu tipa roşcovană” nestingheriţi de mine care, m-au avertizat, ce Dumnezeu!
Mirela se aşează pe locul păstrat cu mari sacrificii liber alături de mine.
- Vrei să mănânci? o întreb gentil când chelnerul se apropie de noi.
- Nu, zice ea.
Chelnerul se încruntă.
- Şi ce luăm? întreabă Iulian.
- Bere, le sugerez eu.
- Bere! aprobă Iulian.
- Eu vreau cico, zice Mirela. Aveţi cico? îl întreabă pe chelner.
- Cico nu se serveşte la un vegon-restaurant de tren unde n-ai voie să ocupi masa mai mult de jumătate de oră.
Chelnerul aşteaptă.
- Vrem bere, comandă Iulian
- Nu servim bere fără consumaţie, răspunde chelnerul şi pleacă.
Mirela se ridică şi părăseşte vagonul-restaurant roşie ca o gogonea. Îi lasă lui Liviu „banii”: câteva hârtii de zece făcute ghemotoc în pumnul transpirat şi iese trântind uşa.
„N-am ce să le fac”, îmi spun, „i-am avertizat”.
Cred că şi eu sunt sfecliu la ten. Valul s-a ridicat, iarăşi, ca o faleză înaltă de smaragd mimând apa, dar numai ca aspect superficial, în esenţă fiind piatră dură, val seismic, lavă topită.
Chelnerul s-a dovedit până la urmă un simpatic. În loc de consumaţie a acceptat ca „tinerii” să „servească doar o cafea”. Pe locul rămas liber lângă mine s-a instalat un ins gras ca o balenă dar, paradoxal, cu un comportament extrem de manierat. Şi-a consumat friptura şi berea ca un domn.
Eu am înfulecat pe cât de repede am fost în stare. Liviu s-a bucurat că e dulce cafeaua. Ştefan, spate-n spate cu mine, dezbătea cu aprindere despre trecutul, prezentul şi viitorul Anticipaţiei româneşti. Pe celelalte trei locuri de la masa lui se postaseră Dana, un puşti de la Craiova care-şi înghiţea cu noduri friptura şi nepotul lui Mironov. Angela şi Ana-Maria, cu care venise el, rămăseseră la Timişoara încă o zi, aşa că el se lipise la grupul nostru. Când întorceam capul spre ei îmi zâmbea molcom. Sau poate ghiduş. Fără a avea nimic ieşit din comun, îmi era simpatic flăcăul ăsta dolofănel şi veşnic zâmbitor. Sunt convins că e mort după Ana-Maria, dar îşi dă toată silinţa să nu facă din asta o dramă, ne-afişându-şi amorul neîmpărtăşit. Doar că e toată vremea ca un căţeluş prin preajma ei.
Liviu şi Iulian şi-au terminat cafelele cu bere şi au plecat. Nici nu ştiu ce am vorbit cu ei, sau dacă am vorbit cu ei ceva. Eram amar ca o fiolă de cafeină natriu benzoic luată dis de dimineaţă fără apă. După atâta mâncare (nu mai mâncasem nimic de sâmbătă de la prânz) mă simţeam slăbit şi imprecis în gânduri şi fapte.
- Ştefane, hai şi noi la craioveni! mă întorc spre Ghido.
Mai avea ceva de măcănit, auditoriul îl asculta fascinat, aşa că am plătit şi, lăsând pe masă un pahar plin cu bere, am întins-o către Mirela-cea-roşie-ca-focul-Iadului, că nu mai aveam răbdare.
Mă aşteptam să dau de ea pe culoar, privind tristă pe geam în zarea întunecată. Adevărul e că-i judecăm greşit pe ceilalţi aşteptându-ne ca ei să se comporte cum ne-ar fi nouă drag să-i vedem comportându-se. Nici noi nu ne comportăm după placul celorlalţi, aşa că nu văd de ce le-am pretinde lor calităţi ideale.
Mirela şedea, foarte încântată, la taifas cu Sandu Gabriel, aşa că eu, ne mai având loc în compartiment, m-am oprit să fumez, întrebându-mă de ce nu mai întârziasem oare la restaurant să termin de băut şi ultimul pahar de bere la taclale cu Ghidoveanu şi ceilalţi.
De ce? De prost! Probabil că apreciasem mai mult statul singur la fumat pe culoar.
Iar Mirelei nici măcar nu aveam ce-i reproşa că, după câteva minute, a ieşit şi ea şi mi-a propus că „dar ce-ar fi să intri în compartiment, ă”?
Ea a mai spus nu-ştiu-ce, eu am mârâit treaba-mea şi, uite-aşa, s-a lăsat iar peste noi o atmosferă de ne-respirat de te-neca atunci când încercai să muşti din ea ca halvaua rusească la cutie. Valul era, din nou, cât muntele şi începuse a-mi cade-n cap cu zvon de clopoţei de sănii uriaşe trase de şerpi cu ochelari de cal.
Dar apare şi Ghidoveanu şi eu mă bucur ca prostu’ de parcă de la el aşteptam mântuire mai ceva ca de la fiul nazaritencei. Numai că Ştefan e şi el în toane rele.
- Acum am văzut eu cam câte sfori se trag cu juriile astea! zice, ofuscat.
- Eu am văzut mai de mult, zic.
- Şi eu mă prinsesem mai de mult, dar acum m-am lămurit pe deplin. Am urmărit atent toate fazele: care cu cine intră, unde, cât stă, ce zice când iese şi aşa mai departe. Auzi, tu nu ştii, Ana-Maria o fi luat ceva? ca să ştiu ce le zic ălora de la sindicat, când ajungem.
- Nu ştiu. Dar nu cred să fi luat ceva. Întreabă-l însă, mai bine, pe Dănuţ, că el a stat până la sfârşit de tot.
- Hai să citim! scoate Mirela claia-i roşie din compartiment prin uşa întredeschisă.
- Hai… accept eu vag, cu gândul că, ori acum ori niciodată, Sandu Gabriel şi celălalt matracuc or să plece-n durerea lor.
Însă ei nici gând.
Ne-am îngrămădit, aşadar, unii într-alţii. Pe mine m-au proptit în fereastră, iar Mirela s-a proţăpit tocmai în celălalt capăt al compartimentului, lângă uşă.
A citit ceva Piticot – adică Liviu. Eu am tăcut. Ghido a mârâit ceva, oarece.
Apoi a citit ceva alt Piticot, o chestie absolut tembelă de vreo oră, o oră şi ceva. Ghidoveanu îşi nota într-un carnet toate tâmpeniile. Ţâcă, însă, afişa o siguranţă de sine de mare-maestru care mă zgâria pe nervi. Când a terminat el cu lectura, m-a apucat vorbitul şi i-am plasat câteva răutăţi. Mi-am venit însă repede în fire şi mi-am văzut de admirat peisajul pitoresc al defileului Jiului. După ce a mai vorbit şi Ghidoveanu, am întrebat cine mai citeşte şi m-am repezit eu, de-a-nboulea. Am tras două poezii cu treceri prin tunel – nimeni nu pricepea bocnă, nici măcar eu: degeaba mă patetizam ca Vraca pe moarte – aşa că după a doua mi-a trecut şi am revenit la peisaj. Ghidoveanu a afirmat că i-au plăcut fiindcă „au imagini frumoase”, şi asta a fost tot. Nimeni n-a mai zis nimic. Valul se prăbuşea peste mine, rece şi sărat. Am ieşit să fumăm şi, după ce am fumat, am spus:
- Ei, eu plec la Solaris-ienii mei.
- Hai că merg şi eu, zice Ghido. Poate reuşesc să dorm un pic.
- La-revedere, copii, le-am întins mâna celor doi fraţi.
- Dar mai avem până la Craiova… protestează Liviu.
- Ştiu. Dar eu mă duc la Solaris. Cred că mai ţineţi minte că nu-mi place să-mi iau rămas-bun prin gări.
- Bine, pa, zice Mirela, distantă.
Şi gata.
Sandu Gabriel şi blondu cu frumoasa rarişte-n creştet răsfoiau frenetici fanzinul puştilor. Mirela nu a mai adăugat nimic. Se uita la mine ca vaca. „Pa” şi basta!
M-am dus şi am jucat şah cu Tonceanu. Îmi spuneam: uite, am aşteptat vreme de săptămâni, de luni chiar, aceste Zile pentru a putea veni aici, la Timişoara, am cheltuit ultimii trei sute de lei din casă, am făcut un drum de douăsprezece ore dus şi fac un drum de încă douăsprezece ore întors special să o văd pe veveriţa asta roşie câteva ceasuri, iar acum, „pe timpul nostru” de stat împreună, eu joc şah cu Vampiru’ în vreme ce ea cine ştie ce gogoşi înghite de la Sandu Gabriel. Şi îmi spuneam în sinea mea că totul este iar cu zgaibaracele-n sus, şi că Viorel şi Paligora râd iar ca doi tâmpiţi pe culoar în vreme ce eu nu reuşesc deloc să mă concentrez şi să mă trezesc pe ce lume sunt, că Vampiru’ mă bate cum n-am mai mâncat eu bătaie de ani de zile de la o tămâie ca asta, că pe Bega curg mingi, şi aşa mai departe. Şi mai speram în mintea mea că Mirela o să îşi facă totuşi apariţia în uşa compartimentului să-mi zică: ”Iată, am venit şi eu să te văd: dacă nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed!” ori ceva de genul ăsta.
Dar nu apărea nici Mirela, nici Ştefan, iar Craiova aia nu mai venea niciodată, aşa că m-am ridicat, m-am scuzat că „mă duc niţel până undeva” şi am trecut pe lângă Viorel şi Paligora râzând, pe lângă compartimentul lui Ştefan fără Ştefan, apoi, din masă-n masă prin vagonul-restaurant expunându-mi blugii pătaţi de cloramină privirilor sfredelitoare ale consumatorilor, şi am poposit la craioveni.
- Bau! mi-am vârât capul pe uşă. Ce mai faceţi?
Iar ei, stând unul într-altul: „Şşt!”, toţi în cor: „Şt”, că nu ştiu care dintre ei, măre Doamne, citea. – A! zic. Pardon!
Şi ies pe culoar înapoi, îmi aprind o ţigare, şi tocmai mă pregătesc să plec atunci când ies şi ei, întâi Ştefan, cu o mapă la subsuoară (venise şi el să se dea în bărci, nu? păi ce!), după care Iulian cu pistolul cu apă şi Liviu fără pistol cu apă. Mirela rămâne în compartiment să-i scrie „un autograf” lu’ Sandu Gabriel pe diploma de participare. În câteva minute trenul intră în gara Craiovei. Tocmai acum!
Îmi aprind încă o ţigară. Trenul opreşte. Craiovenii coboară. Fereastra către peron este astupată de un dop constant de tipi şi tipe expunându-şi o jumătate de duzină de posterioare săltate pe poante de balerine obeze. Ghidoveanu atârnă şi el pe geam, frânt de la mijloc. Sub fereastră îi întrezăresc pe Mirela, Liviu şi Bunicu’ lor. Bunicu’ a adus un pachet de Antologii Alfa „pentru Angela”. Ghidoveanu preia, râzând nu-ştiu-de-ce, coletul.
- O să-mi opresc şi eu una, le declar tinerilor între cin’ş’pe şi şapte’ş’cinci de ani, care se sperie:
- Vai, nu! O să se supere Angela!
Eu nu exist. Stau proptit de uşa compartimentului. Sunt departe, dincolo de mări şi ţări. În planul două’ş’doi. În planul două mii.
- Cât stă trenul aici? îl întreb pe Ghidoveanu.
- Vreo zece minute.
Cobor ca din puşcă şi o iau la galop pe lângă garnitură, către vagonul Solari-sului, ca să nu fiu silit să mai trec pe culoarele înţesate cu lume şi, poate, cu gândul să mai întrezăresc, fie şi pentru o clipă, o claie roşie de foc pâlpâind în mulţime, fără Ghidoveanu pe post de transperantă între noi.
Dar nu întrezăresc nimic. Doar la uşa vagonului doisprezece al Solaris-ului mă încurc cu Viorel şi Paligora care-şi iau rămas-bun. Viorel are un aer stupid, de pămpălău. Dar eu ştiu că nu-i pămpălău, că e „viclean”, un ţăran viclean. Îmi amintesc cum m-a blestemat într-una dintre scrisorile către Aurora „să ajung şi eu, ca el, să gust din bunăvoinţa şi ospitalitatea Mirelei!”
„Uite că am ajuns!” îmi zic, şi îl salut din fugă:
- Noroc, Viorel! Toate cele dorite!
- Noroc… mormăie el, puţin cam năuc.
Probabil că nu pricepe ce mi-a venit şi-şi bate capul blond şi creţ de ţurcană să prindă tâlcul salutului meu – ce-am vrut eu cu vorbele alea, fiind evident, din tonul pe care le rostisem, că nu făcusem garagaţă şi că nu le zisesem nici cu ciudă, nici cu mânie, nici cu nimic…
Dau buzna în compartiment şi mă trântesc pe pernele de vinilin ale tapiţeriei, alături de cei doi Dumitrescu: Fachiru’ şi Mafiotu’. Trenul pleacă. Îmi mai las ochii o clipă să rătăcească peste gara ticsită. Însă nici o vâlvătaie roşie nu mă caută cu privirea de pe peron. Şi, mă rog, la ce m-ar căuta?



3.
Trenul hurducăie de zor. Mafiotu’ îi ţine Fachirului o disertaţie despre cât de măreţ este spiritul rus. Am mai citit eu astea. De curând. Evident, în Dostoievski.
- Sunt un Mare popor, domne! Avem noi de împărţit cu ei unele lucruri, dar sunt un Mare popor. Au sentimentul mesianic al unui Mare popor.
- Glinka… îi cântă-n strună Fachiru’.
- Daaa!... se înalţă Dumitrescu. Un Gogol, un Dostoievski, nu ar fi putut apare decât dintr-o seminţie cu sentimentul măreţiei, ca a lor. Sunt un popor ales, ca şi evreii…
„Sunt un spanac pe varză!” îi răspund eu în sinea mea, iritat de elocinţa grandomană şi fadă a profesorului. Dumitrescu şi-a ţinut gura trei zile în şir, nimeni nu i-a cerut părerea la Timişoara purtându-se cu el de parcă ar fi fost adus acolo numai de decor şi, acum, profesorul ultragiat dintr-însul răbufnea. Ca tot omul, are şi el un orgoliu, o prestanţă. Ca să şi le satisfacă are nevoie de o compensaţie, cât de măruntă. Fie chiar şi înaintea Fachirului, care-l pune să repete, din două-n două vorbe, că nu a auzit ce zisese (Fachiru’ e niţel cam surd). Fie şi-naintea mea picotind.
Dar faptul că am toată înţelegerea pentru el nu mă împiedică să nu simt doar o agasare surdă în faţa patosului de cafenea, fără subiect, al unui om deloc prost de felul său, foarte instruit şi competent, dar, iată! gol ca şi mine! Gol prin circumstanţe. Gol prin context. Gol în atmosfera de absurd şi fără noimă în care ne-am bălăcit patru zile la Timişoara.
Şi, pipăindu-mă pe dinăuntru, parcă aş fi fost iarăşi de saptişpe ani, în patru labe, la antrenamentul la care pumnul lui Pistol de la semi-grea mă surprinsese pe plină contră, drept în bărbie. De câteva luni îmi făceam ringul cu Pistol, că Mielu Doculescu, antrenorul, mă considera prea bun pentru cei de categoria mea şi voia să mă deprindă „să lucrez” repede şi „tare”. Contra lui Pistol mă găsise cu gura întredeschisă, greşeală de neiertat la un boxeur cu opt ani vechime, ca mine.
Şi atunci, ca şi acum, o furie surdă mă îneca. Un fel de spaimă ca înaintea unui abis întunecat. Îmi mestecam cioburile scrâşnite ale propriilor măsele şi nu reuşeam, oricât mă străduiam, să-mi descopăr în suflet nici un resentiment faţă de namila aia mare şi puternică de mă mutilase, într-o clipă de neatenţie, pe viaţă. Era vina mea. El nu o făcuse special. Dar când îmi plimbam limba printre cioburile acre de sânge, descopeream în adâncul gurii absenţe tăioase. Şi, pipăind cu grijă în locul unde mai înainte se afla molarul mare din dreapta jos, nu mai găseam decât un ditamai golul dureros, mustind de sânge.
De data aceasta, golul dureros şi imens, hăul mustind de sânge, îl purtam în suflet.
Am prins să moţăi cu fruntea proptită de podul palmei. Craiova, cu Mirela cea Roşie cu tot, se pierdea „în neagra veşnicie”, rămânând tot mai departe în urmă. Trenul hurducăia. Dumitrescu se întrecea pe sine în tirade sforăitoare urcând în slăvi spiritul slav. Când i-a epuizat pe slavi, a trecut la nemţi: „Germanii! Germanii… sunt un Mare popor. Au în ei spiritul mesianic al Marilor popoare. Wagner, Hölderlin, Nietzche!”
Mi-am revenit când mi-au căzut ochelarii din mână. Am ieşit pe culoar, la aer. Tocmai trăsesem jos geamul când a apărut şi Ştefan, opărit rău.
- Parcă ziceai că te culci, l-am râcâit eu cu unghia pe rană.
- Am în compartiment nişte nesimţiţi care se bes, sforăie şi s-au întins şi pe locul meu! Să-i f… câinii! Aşa nu pot dormi…
Cred că şi lui îi pâlpâia înaintea ochilor o flacără roşie cu chip de fată de şapti’ş’pe ani.
Am fumat o vreme privind orbi în noaptea de afară. Incandescenţa jarului se oglindea roşu în geamuri şi tinichele nichelate.
- Nu mai plec niciodată fără nevastă-mea în chestii din astea, zice.
- Îmi pare rău că nu v-a anunţat Aurora că mai e un loc liber la Solaris…
Ştefan tace, iar mie chiar că îmi părea rău. Dar, în piept mi se holba gaura aia cumplită ca lăsată de un dum-dum rătăcit cine ştie de pe la ce bătălie istorică taman pe ruta Craiova-Bucureşti.
„Suntem în plină Istorie a Literaturii, Merişca. Dar ştii de e cel mai caraghios şi fără sens, Merişca? Cel mai caraghios şi fără sens este că ăia care vor citi despre noi în manualele de literatură, uitându-se spre noi prin prisma deformantă a Istoriei Literaturii vor vedea Lumină, când şi acolo unde noi nu vedem decât mocirlă: mocirla în care ne zbatem”.
Când am ajuns în Gara de Nord, cu vreo jumătate de oră întârziere, Dumitrescu a rostit cu alean:
- Ah! Recunosc Marele Oraş! După aer! Pute a closete publice şi a poluare! E zgomot! Sănătate curată! Acasă, am ajuns acasă!
Ne-am despărţit cu atâta grabă că nici nu ne-am mai luat rămas-bun unii de la alţii. Pur şi simplu m-am pomenit singur pe peron, pierdut în şuvoiul revărsându-se spre Ieşire (pe plaja pustie, după ce Valul trecuse), cu paporniţa mea cu cele două rachete de badminton pe umăr, cu blugii mei pătaţi de var de clor, cu sandalele mele cele noi roase de vântul nemilos „răsfoind cu mâini înfrigurate paginile nebuloasei mele Istorii şi Treceri”.
Am zărit undeva, departe, printre şirurile mulţimii îmbulzindu-se, pe tatăl micuţei Dana, venit grijuliu să o întâmpine. Dumitrescu o preda bună şi întreagă, schimbând, în trei, zâmbete cordiale cu strigături şi urale tradiţionale. Îmi venea să strig peste capetele defilând între noi:
„Lasă, domne, ce te-ai mai deranjat la ora asta! Trebuia să rămâi liniştit acasă! În fond, nu are ce să păţească! Eventual o să o cordească vreun golan – dar sexul doar nu-i bai!”
M-am pomenit alături cu Fachiru’. Mă întreba ceva, dar de data asta eu nu auzisem, eu fusesem surdu’.
- Ce-ai zis? l-am întrebat, constatând nedumerit că sunt răguşit rău.
- Mergi la 2? La tramvai?
- Da.
- Şi eu la 20. Avem drum comun.
În sufletul meu era un gol atât de teribil încât mă temeam să nu mă calce vreun tramvai şi să implodez, ca Vent, personajul din Săritorii în gol. Numai că Fata mea cu păr violet nu-mi urase înainte de plecare: „Zboară, vulturul meu!”
Doiul nu mai venea şi, de la o vreme, am început să înjur.
- Răbdare şi tutun, mi-a recomandat Fachiru’, scoţând un pachet ciufulit de Carpaţi-fără.
- Am şi eu, am zis. ducând mâna la buzunar.
- Nu fi meschin! mi-a scrâşnit printre dinţi, rânjind.
L-am privit mirat. Era, cu toate astea, şi el, un om, un Bărbat.
- A fost o porcărie excursia asta la Timişoara, mi-a spus trăgând adânc din ţigară.
- Da, am aprobat. Auzi, câţi copii ziceai tu că ai?
- Patru.
- Să-ţi fie sănătoşi, i-am urat. Şi tu să fii sănătos. Şi soţia.
- Păi suntem, că n-avem de ales, mi-a răspuns el tocmai când a apărut şi doiul din ploaie.

4.
„Sunt un mizantrop”, îmi spuneam, privind împrejur la figurile celor din tramvai. Cred că n-am mai văzut în viaţa mea atâţia clăpăugi şi ciume la un loc ca în doiul ăla. Două specimene absolut sub-umane fumau chiar în spatele meu, iar un al treilea, beat cuc, înfăşurat împrejurul barei de la uşă ca un boa cu suspensuri, urla cât îl ţinea gura, în dulcele grai moldovinesc, spre ăştilalţi doi nenorociţi de care vă zisei: „Nea Vasile! Nea Vasile! Nu sunt pe lume oameni mai buni la beutură ca noi, moldovienii. Noi nu suntem iuţi, dar deşi. Nea Vasile! Noi nu suntem iuţi, dar deşi! Nea Vasileee!”
Pe o bancă mai în faţă, un ţigan cu o chitară cânta de mama focului. La Piaţa Unirii s-au mai căţărat o armată de ţigani cu ţigăncile şi s-au adunat toţi împrejurul „artistului” să le zică de-ale lor şi să joace. Din vreme în vreme, o ţigancă ţipa ascuţit, de parcă ar fi tăiat-o.
„Ce-ar fi să mă duc şi eu să-l rog să-mi cânte şi mie? Ia zi, nene, un Şalu’ Negru! Sau La Canal la Poarta Albă! Sau chiar La Temniţa cu Capace, „unde toţi golanii zace – Ferentariul, Colentina, şi din Gran’, Pantelimonu’ – şi-aoleo ce rău i-aici!” Şi când o fi să mă ducă-n şuturi la Secţie, să le spui: - Staţi aşa! Eu sunt nebun, am şi patalama de la 9. Nici armata n-o făcui. Acuşi vin de la Timişoara, de la Zilele Helion. Ştiţi, eu sunt lider al Anticipaţiei tinere, patronată de cece al utece!”
Şi eventual să le dau număru’ de-acasă al tovarăşului Albescu, să-l sune ca să le confirme şi el, nu-i aşa, că sunt „corespondentul special al revistei Ştiinţă şi Tehnică” – ţin rubrica Telex SF, care nici nu ştiu dacă mai există.
Am coborât la Parcul Rahova, zgribulit de frig. Cică ăsta e sfârşit de mai şi început de iunie! Trecând dârdâind printre blocurile în construcţie din mahala îmi imaginam cât de hazliu ar mai fi de asemenea când oi ajunge acasă Aurora să fie cu unu’n pat şi să mă întâmpine cu uluială şi reprobare: - Ai venit? Păi aşa ne-a fost vorba? Eu te aşteptam abia mâine în zori!
Sau, şi mai nostim, să sun, să nu-mi răspundă nimeni, iar când apăs pe clanţă uşa să se deschidă scârţâind şi s-o găsesc tăiată de ţigani. Nu ar fi fost cine ştie ce minune. Doar cu o lună în urmă, la colega mea de serviciu în bloc, iaca nu mai departe decât vizavi de noi, au găsit-o într-o dimineaţă pe una violată, ciopârţită şi aruncată la crematoriu.
Nevastă-mea, însă, era bună-ntreagă. Mă aştepta. Când mi-a deschis a dat să mă pupe, dar eu i-am făcut semn că nu şi m-am năpustit glonţ în baie, să mă spăl pe faţă şi pe dinţi şi să mă… fac pe ea de viaţă.
După ce am ieşit de acolo, i-am zis să-mi dea să mănânc, că n-am mai mâncat şi eu ca omu’ de ieri pe vremea asta.
- Tu ce ai făcut în zilele care au trecut? am întrebat-o, înfulecând.
- Nimic, zice ea modestă.
„Aiurea!” îmi zic în sinea mea. „Nici Dănuţ?”…
- Chiar nimic?
- Chiar nimic! Uite, am chemat pe ăla să ne repare telefonul. Acu’ sună.
„Să te creadă cine-o vrea că n-ai făcut tu nimic patru zile singură acasă!” mi-am zis. Dar cu voce tare nu am mai adăugat altceva.
Nici ea nu m-a mai întrebat de altele, deşi sunt sigur că o rodea ce am făcut cu Mirela la Timişoara, că doar nu-şi închipuia că rămăsese acasă de pomană. Sau îşi închipuia? Oricum, eu nu i-am povestit cum a fost. Am mâncat, am fumat o ţigară şi, după aia ne-am culcat. Şi ea m-a scărpinat în cap să adorm.



22 iunie 1983
Sunt, cum îi şade bine haiducului, la serviciu „la şobolani”. Am isprăvit de transcris textul „romanului” de pe ciorne şi mă aflu înaintea „operei” încheiate.
Se scriu greu două sute treizeci de pagini de caiet mare într-o săptămână, şi se prelucrează şi mai greu în încă două.
Acum, dacă tot am promis în primele pagini ale acestui manuscris că-l voi încheia cu un prolog, nimic nu mi se pare mai lipsit de imaginaţie şi mai plicticos decât să mă ţin de cuvânt. Voi încheia lucrarea cu un:



EPILOG
fiind şi mult mai interesant un text cu două epiloguri, mai ales că pentru cel care doar va frunzări aceste pagini, întregul volum va apare, în întregime, drept epilog (alt titlu de capitol ne mai existând pe traseu, în afară de datele scrierii textului).

1.
Probabil că eventualul spectator al operei mele este curios a afla continuarea din perspectiva (timpului care a trecut de la ultima pagină scrisă încoace) destinului personajelor acestei cărţi. Ţin să precizez indiscretului că nici prin cap nu-mi trece să mai adaug ceva în acest sens. Stau de aproape o lună şi mă ambiţionez să scriu şi să transcriu materialul care are, din punctul meu de vedere, un caracter finit. Nu mi-am permis nici o pauză, nu am scris nici o scrisoare, evitând tocmai apariţia de elemente noi, capabile, poate, să tulbure echilibrul textului de până acum. Nici Mirela nu mi-a mai scris. Pe la cenacluri n-am mai fost (cu două excepţii: la Solaris, acum o săptămână, şi la Universal Fandom, ieri – la acesta din urmă nu ne-am adunat decât şase oameni: eu şi Aurora, soţii Ungureanu, Florin Romila şi Augustin Doman).
Rolul Artei nu este acela de a da răspunsuri şi verdicte la întrebări, ci de a formula întrebările.
Cu toate acestea, faptele realităţii au năvălit peste mine de câteva ori, perturbându-mi procesul de creaţie.
Aurora a fost internată la spital. Are, de la ultimul chiuretaj încoace, o hemoragie ce nu-i mai trece. Dar, în urma analizelor, doctorii au stabilit că nu-i ceva clinic. În cele câteva zile cât a stat internată am fost la ea să-i duc clătite, am înnoptat la socri şi am transcris frenetic la textul discursului. Apoi, cam acum o săptămână, m-au chemat la Ştiinţă şi tehnică, unde mi s-a înmânat Premiul. Albescu a însăilat o şedinţă semifestivă. Eram trei premianţi: eu, profesorul Păun, pe care l-am bârfit eu pe undeva pe aici şi care era într-o delegaţie în RFG şi n-a putut veni, şi Săsărman. A venit şi un delegat din partea ceceului al utece, un „şef de cabinet”. În biroul Redactorului Şef au fost aduse şase cafele şi şase pahare cu cico. Lui Albescu nu-i plac formalismele. Nici mie.
A spus el câteva cuvinte. Apoi a mai zis şi ceceistul câteva. Şi văzând eu că Săsărman tace, le-am mulţumit, cu precizarea că e o mândrie pentru mine recunoaşterea asta oficială a meritelor mele, mai ales de către organizaţia UTC-ului, fiindcă mă consider printre cei mai sârguincioşi adepţi ai angajării politice a artei de Anticipaţie Tehnico-Ştiinţifică. Şeful de Cabinet mi-a zâmbit (era un dulce, la venire ne întrebase: „Ei, sunteţi emoţionaţi?” la care Săsărman a tăcut mustăcind a râs, dar eu am apreciat felul „popular” de a fi al „politicianului” şi i-am răspuns că da; nu eram emoţionat deloc, eram flatat, măgulit, încântat, dar nu emoţionat – însă era evident că pe omul nostru îl încânta ideea că „suntem emoţionaţi” şi, dacă el ne făcea o plăcere din toată inima, de ce nu i-am fi făcut-o şi noi tot aşa).
După spiciul meu cu declaraţiile de angajament plenar, Săsărman s-a simţit dator să o dea şi el pe „cât a fost el de angajat la viaţa lui”, că a mai luat în cinze’şapte, mi se pare, premiul utece. Dar eu nu spusesem chestia cu angajarea mea în mod ostentativ, iar dintre „cei vechi”, ştiam şi eu că sunt, majoritatea lor, „angajaţi”. Eu însă mă referisem la noua generaţie, la „amatori”, cărora cuvântul acesta le zgâria timpanele, şi poate chiar pe bună dreptate de vreme ce, pe parcursul anilor, prin „scriitor angajat” s-a ajuns a se înţelege „oportunist”, „lichea”, „om fără şira spinării, care se apleacă încotro bate vântul” şi, cel mai adesea, „antitalent flagrant care altfel decât cu pupat-dos nu se poate afirma”.
Şi totuşi, cu toată discreditarea termenului, arta este şi rămâne „angajată”. Angajarea nu este un defect. Defectul este atunci când cel care afirmă că „susţine prin opera sa Cauza”, face exact pe dos din lipsă de talent şi inteligenţă. Nu este un cusur ca opera artistică să aibă sens şi tâlc. Este un cusur când, decât aşa cum „sprijină”, mai bine lipsă. Atunci, uneori, „e mai valoros duşmanul deştept decât prietenul nătâng”. Fiindcă nu cu prieteni cretini se câştigă bătăliile spirituale.
După crisparea din primele momente, am dat-o pe taclale. Au fost câteva clipe de-a dreptul plăcute, relaxante. Şi, în drum spre casă, mi-am scos de mai multe ori banii de premiu, diploma şi medalia cu antetul Ştiinţă şi Tehnică, să mă uit la ele. Evident că nu în aglomeraţia din trei-sute-trei-zeci-şi-unu am făcut eu gestul acesta, ci discret, pe o bancă la şosea. Este plăcut lucru să te întorci acasă cu un trofeu!
- Aceste recunoaşteri ale meritelor dumneavoastră, ne spusese ceceistul, nu sunt, sperăm, un capăt de drum, ci un început, Ele sunt menite să vă stimuleze şi pe mai departe în colaborarea la revista noastră.
Şi eu care, dezabuzat, mă hotărâsem tocmai să mă retrag pentru totdeauna din Anticipaţie! Dacă, într-adevăr, asta şi-au dorit, apăi chiar că m-au stimulat şi sunt foarte curios cum or să mai scape de mine? Pe care etajeră or să mă plaseze? Că sunt, recunosc, o pasăre teribil de ciudată!
În seara aceea, după ce am fost la Aurora la spital, am mers cu mama în Centru să bem o bere şi ne-am întâlnit cu Augustin Doman. Am băut berea şi i-am chemat la socru-meu, să le citesc din „roman” câteva pagini. Socru-meu, care de obicei nu asistă la lecturile mele nici bătut, a şezut pe capul nostru tot timpul, numai ochi şi urechi, aşa că m-am văzut silit să evit toate părţile din manuscris referitoare la Aurora sau Mirela. Nu am citit decât cele vreo patruzeci de pagini cu Maria.
Augustin a zis că-i aduc aminte de J. Joice. Avea dreptate, şi nu avea. Aşa că am precizat – orice asemănare este întâmplătoare.
Mama nu a zis nimic.
Hoabăn, socru-meu, a afirmat că sunt „prea realist”.
L-am condus pe Augustin care m-a rugat, când oi termina de scris, să-i dau textul integral să-l citească fiindcă e nerăbdător „să afle tot”, Ieri, când ne-am întâlnit la cenaclu, m-a întrebat dacă am terminat de scris, pretinzând că fragmentele ce i le-am citit în seara aia i-au lăsat o impresie puternică. L-am sondat ce mai reţine din acţiunea prezentată de mine în paginile respective. „Impresia şi atmosfera”, mi-a răspuns el. Cred că nu-şi mai amintea nimic.

2.
Ar mai fi de consemnat două episoade:

Angela şi emisiunea ei de la Radio

Vineri seară mă sună Angela pe la ora două’ş’trei.
- Ce faci?
- Ce să fac… obosit după serviciu.
- Bine, uite de ce te caut. Mâine dimineaţă, la nouă, ne întâlnim la Radio să-ţi iau un interviu.
- Interviu?
- Da.
-Mie?
- Da. Te bucuri?
- Nu. Nu îmi place să vorbesc despre mine altfel decât prin intermediul artei pe care o fac. Ce să le spun oamenilor într-un interviu? Ce să-i sfătuiesc? Cum să facă să ajungă muncitori necalificaţi? Nu, nu dau nici un interviu nicăieri!
- Nu se poate! Am vorbit. Suntem aşteptaţi…
- Nu.
- Credeam, zice ea, trântindu-mi, probabil, singura chestie care mă putea pune în cumpănă, că ar fi cazul să vorbească vreunul dintre voi despre ce a făcut Albescu pentru Anticipaţia tânără.
- Bine, spun. Vin să vorbesc despre amatorii de Anticipaţie şi despre Ştiinţă şi Tehnică. Dar nu dau nici un interviu.
- Foarte bine. Vorbeşti despre ce vrei.
Când a auzit despre ce e vorba, Aurora a exclamat, dezaprobator:
- Iar vre-o tâmpenie de-a Angelei. De ce ai acceptat?
- Nu am putut refuza. Are dreptate: despre Albescu nu vorbeşte nimeni, şi nu-i cinstit aşa.
A doua zi, la nouă, eram la Radio. Emisiunea la care Angela voia să dea interviu cu mine era La sugestia ascultătorilor. I-a citit redactorului planul de interviu.
- Ce este Anticipaţia? Iată câteva răspunsuri din Ştiinţă şi Tehnică. (Asta este) a ţinut ea să precizeze măgulitor (o surpriză pentru dumneavoastră!) îi declară în hohote redactorului care o ascultă sceptic, învârtind între degete o bandă de magnetofon. „O găină pe maioneză?” „Efectul Psi?” „Aviaţia în slujba păcii?”…
- Da, da, da! o întrerupe redactorul. Să vedeţi de ce am eu nevoie: o emisiune muzicală. Poate exista o referinţă la Anticipaţia tânără, dar una singură. Ştiţi, emisiunea noastră este o emisiune de divertisment. Rubricile nu trebuie să fie mai lungi de patru minute. Consultaţi-vă între voi şi daţi-mi un plan de emisiune. Eu, între timp, o să bat la maşină un text şi, după aceea, discutăm planul emisiunii propus de dumneavoastră.
Mă aşez la masă şi scriu câteva titluri de formaţii de muzică uşoară, câteva preferinţe simfonice: Elton John – Funeralii pentru un prieten, King Creamson – La curtea lui Creamson King; Sibelius – Finlandia, Berlioz – Drumul spre eşafod, Brahms, Schubert, Wagner, Stravinski, Buxtehude, Mendellsohn Bartoldy, Gran Funk, Leonard Cohen…
Angela: - Iată la ce m-am gândit! Mi-au trecut prin minte câteva versuri în vreme ce am vizitat un centru arheologic. O să le citesc. Apoi, am auzit eu în Ardeal o baladă nemaipomenită…
Redactorul: - Unde este înregistrată…
Angela: - Nu era înregistrată.
Eu: - Este nevoie, neapărat, şi de folclor?
Redactorul: - Nu. Cum doriţi dumneavoastră.
Angela: - Mie îmi place şi Cinci Te, formaţia Savoi, Marina…
Eu: - Domne, eu încep serviciul la ora două. N-am mâncat nimic şi mi-e foame. Dacă vreţi să spun două-trei cuvinte despre Anticipaţie pentru emisiune, eu zic să tragem repede ce e de tras, şi să…
Redactorul: - Acum este imposibil. Cabina de înregistrări se eliberează abia la ora două… Şi apoi, nu aţi înţeles rolul dumneavoastră în emisiunea mea: vom vorbi între secvenţele de muzică despre ce vă sugerează respectivele piese muzicale, ce credeţi despre Artă, impresii, păreri…
Eu: - Adică un fel de prezentator?
Redactorul: - Da. Uite, într-o emisiune cu Vulpescu, el a adus o placă a Mariei Tănase…
Eu: - Oricum, mi-e imposibil după ora două. Serviciul meu n-are nimic de împărţit cu Arta…
Redactorul: - Nu-i nimic. Mâine.
Eu: - Excelent. Mâine.
Redactorul: - Până atunci vă puneţi de acord cu tovarăşa Angela ce să cuprindă emisiunea…
Angela: - Da, am şi un reportaj de la Vatra Dornei…
Am plecat smulgându-mi părul din cap. Jos, la Intrare, m-am întâlnit cu Călin Ioachimescu, mare compozitor mare, responsabil al secţiei muzicale, prietenul meu din copilărie.
- Ştii că Didi a plecat în America? mă întreabă.
- Ştiu. Dă-l dracului de Didi. Tu ce mai faci?
- Uite, zilele astea trebuie să-mi apară un disc. Muzică electronică. Nişte creaţii proprii.
Îmi amintesc cum ne-a pus el odată o compoziţie de-a lui de-am vrut să-l cotonogim după aia. Blestem se numea. Într-adevăr, era un blestem. Al zeilor.
Mă asigură că o să fie şi piesa asta pe disc.
- O, ce bine! mă bucur eu. O să te caut să-mi dai un autograf.
- Ce autograf? se zbârleşte el. Nu dau eu aşa ceva!
- Facem schimb – eu îţi dau o carte…
- Am cumpărat-o.
- Şi?
- Eşti dement. N-am înţeles nimic din ea.
Îmi vorbeşte despre accesibilitatea la public. Hermetism şi comerţ…
- Tocmai tu îmi ţii teoria artei accesibile? îl întreb.
- Muzica este o artă ermetică prin definiţie… încearcă el o divagaţie.
- Hai, lasă-mă că-mi dai insecte! Îţi pot pune la dispoziţie, în cinci minute, ca la o mie de bucăţi muzicale absolut accesibile…
- Aia nu mai e artă! se ofuschează el.
- Bine. Hai să nu ne certăm degeaba. Noi nu ne-am înţeles niciodată unul pe celălalt nici în ce priveşte literatura, nici în privinţa muzicii. Mai bine zi-mi ce-ţi mai fac nevasta, copiii…
Ne-am despărţit buni prieteni, ca pe vremea când Zgubilitica Mişone, care-şi bătea joc de ea flirtând cu el, prefera să-i dea papucii spre a putea veni la mine, zglobie, să-mi povestească diverse amănunte picante din experienţa lor sexuală. A rămas stabilit să-l caut totuşi să-mi dea un autograf pe marele lui disc. (Evident, nu mi-a dat niciodată – 27 aprilie 2004)
Seara m-a sunat Angela.
- Îţi dai tu seama ce-am făcut eu pentru tine? mă întreabă.
- Ce? mă sperii eu.
- Păi, te-am pus în legătură cu un redactor de Radio pe care eu îl cunosc de ani şi ani: este un om foarte inteligent şi influent…
- Auzi? o întreb. Apropos! Cum ţi-a venit ideea să mă iei tocmai pe mine?
- Păi, să vezi: ei m-au căutat la redacţie, că auziseră că mă ocup de Mişcarea Sefe. Şi mi-au cerut un tip inteligent şi cult. Eu te-am recomandat pe tine, fiindcă eşti cel mai…
- Aha! mă lămuresc eu.
- Noi, şi eu, şi Ana-Maria, te iubim foarte mult. Îţi dai tu seama cât ţinem noi la tine?
- Da, zic.
- Aşa? spune ea. Şi tu nu vrei să colaborezi cu mine? Vrei să înregistrăm separat? Redactorului i s-a părut că relaţiile între noi sunt reci şi că tu nu vrei…
- N-am nimic împotrivă, i-am spus. Facem emisiunea împreună. De altfel eu sunt un spicher prost, nespontan. Nici nu vreau să particip la emisiune.
- Ei, nu, nu! Cum să nu participi? Tu eşti cel mai important!
A doua zi m-am dus la Radio, am găsit jos, la poartă, un bilet de intrare pe numele meu; în biroul „redactorului cunoştinţă veche şi om influent” era pustiu – bătea vântul. I-am lăsat propunerile pe masă, cu precizarea „Luni, ora 4, înregistrarea!”
De sâmbătă până luni redactorul a fost imposibil de găsit. Luni am întârziat cincisprezece minute. Când am ajuns, Angela ieşea din Radio.
- Vai, de ce ai întârziat?
- Fiindcă…
- Ei, nu-i nimic. Mă duc la serviciu, că sunt de după-masă, dar mâine…
- Nu! zic. Mâine nu!
- El va pleca la Radio-Vacanţa. Nu se întoarce mai devreme de o lună…
- Foarte bine. Atunci peste o lună! răsuflu eu uşurat.
- Te sun eu mâine să mai discutăm planul emisiunii! îmi strigă ea, depărtându-se în mare grabă, „că întârziase”.
De două zile nu mai răspund la telefon.


Hanu, eu, şi mesele din sala 103

Mi se întâmplă adesea să uit câte un fleac. Fleac-fleac, dar începe să mă irite omisia respectivă. Aşa, la locul şi timpul potrivit, fleacul acela ar rămâne un fleac, dar scos din contextul lui normal, devine important, semnificativ. Cum e cazul cu ăia zece lei împrumutaţi de la Bagdasar, secretarul Muzeului Literaturii Române. În rotonda Muzeului îşi ţin Marţienii şedinţele. Acolo l-am cunoscut pe Bagdasar, care e un tip simpatic, bonom, ne salutăm pe stradă şi, în afară de „Ce mai faci?” „Bine”, nu ne amestecăm prea tare unul cu altul.
Ei bine, de Anul Nou m-am dus să fac cumpărături. Mai rămăsese de luat pâine. Dar la singura brutărie cu pâine caldă din zona Amzei-Romană-Sebastian, o coadă de cel puţin o mie de oameni. Când mă întorc să plec, mă aud strigat. Mă întorc. Bagdasar – a cincia persoană din faţă.
- Vrei să iei pâine?
- Da.
- Vino şi stai cu noi.
Mai era cu un tip.
Când mă scotocesc eu de bani şi fac casa: ghinion! Nu-mi mai rămăseseră decât cinci lei – nici pentru o pâine. Şi doar nu era să iau jumătate de franzelă caldă la o coadă de o mie de persoane!
- Domne, nu cumva mai ai zece lei să mă împrumuţi până mâine? îl întreb pe Bagdasar, lăsând jena la o parte.
- Sigur că da! zice el gentil şi mă împrumută. Marţi trec pe la Muzeu. Vino şi adu-mi-i.
Nici până în ziua de azi nu i-am mai înapoiat nenorociţii ăia de zece lei care mă apasă pe conştiinţă mai rău decât o crimă. La ultimele şedinţe ale Marţienilor nu am mai fost… că nu am mai fost! (am mai spus că eram pornit să o rup cu Anticipaţia). Şi nici până la el, deşi lucrăm la cinci minute unul de altul, nu m-a tras sfoara să mă duc. Ce-şi va fi închipuind omul acela de treabă despre mine? Că sunt atât de meschin încât sunt în stare să nu mai trec pe acolo luni de zile doar ca să „ciupesc” zece lei de la el! Eu asta mi-aş închipui. Şi e penibil!
(Până la urmă, cei zece lei i i-am dat ani de zile mai târziu, tot întâmplător, la aceeaşi unitate de pâine unde ne-am regăsit iar la coadă. Era după 89 şi, cum l-am văzut, i-am şi înapoiat banii. Între timp aflasem că pe unul dintre cei care „îl lucraseră” pe tata când a fost dat afară de la Şcoala de literatură, când i s-a imputat poziţia retrogradă şi anticomunistă fiindcă luase poziţie în favoarea poetului Arghezi, îl chema… Bagdasar; probabil acelaşi cu directorul Muzeului de Istorie a Literaturii – GM 29 martie 2004)
Cam aşa e şi cu povestea cu mesele de la Timişoara. Dacă aş fi plasat-o la locul ei (dar care e locul ei) ar fi fost altceva. Dar pusă aici, în final, va fi penibilă! Penibilă de tot!
Sala 103 avea o potcoavă de mese pe margini. Mesele erau „legate” – plasate adică una lângă alta, fără loc de trecere între ele. Cei ce dansau în mijloc, sâmbătă 29 mai, dacă voiau să treacă de cealaltă parte, la „scaune”, ocoleau tot şirul de mese.
Eu tocmai (nu mai) dansam, în plină jumătate de piesă muzicală, cu nimeni. Realizând fenomenul, m-am dus lângă Ghidoveanu. Dar nu am mai ocolit mesele ci, pur şi simplu am extras una dintre ele din şir şi am intrat prin breşa formată.
- Extraordinar! strigă Hanu în spatele meu.
Toată lumea se întoarce spre mine să vadă „extraordinarul”. Eu îmi trag încetişor picioarele sub mine să-mi feresc de zecile de priviri petele de cloramină. Dar Hanu insistă:
- Iată, le explica el celorlalţi, extaziat. Priviţi! O reacţie tipică „Grămescu”. Toată lumea cu minte la cap ocoleşte obstacolul, cuminte, iar el, pur şi simplu, o ia prin şirul de mese, revoluţionând gândirea!
„Creatoare”, completez eu formula consacrată în minte, zâmbind blând ca mielul la tăiere.
Bun. Vremea trece. Lucrurile se potolesc. Dar în finalul delirant al bairamului, după un moment de stupizenie totală din parte-mi, reiau „revoluţia creatoare în gândire”, însă cu mult mai puţin succes. Hanu, cu paharul plin, întinde mâna spre mine, eu mă feresc de paharul lui şi îmi răstorn propriul pahar pus pe colţul mesei de alături de cea pe care tocmai o extrăgeam din angrenaj. Cu ocazia asta mai cade un pahar care se face ţăndări. Cu un gest, nu înţeleg nici eu de ce disperat, prind paharul meu din zbor, însă îl ciocnesc, dezechilibrat cum sunt de o atingere involuntară cu Hanu şi îi ciobesc marginea în formă de V. Dar mai rămâne în pahar cam jumătate din conţinut.
- Scuză-mă! Scuză-mă! se vaită Lucian Hanu.
Toată lumea priveşte nedumerită. Şi atunci eu îmi ridic ciobul de pahar, urându-i „noroc”, şi dau să-l golesc.
- Nu! se sperie Hanu.
- Nu ce? îl întreb.
- Să nu te tai în cioburi!
- Nu sunt cioburi, declar, privind în lumină şi, cu un gest brav, îl trag peste cap dintr-o sorbitură.
- Stai! Îţi aduc eu alt pahar! îmi strigă Hanu, rămas o clipă în urmă, şi dă fuga la masa de vizavi, luând paharul lui Merişca. Merişca rotunjeşte ochii precum chinezii de când cu scumpirea orezului (cum ar zice Apostol). Hanu vine ca un avion şi depune paharul lui Merişca înaintea mea. Eu îi mulţumesc. El mă întreabă unde e vinul din paharul meu. Eu îi explic că vinul e în burtă. Totul e stupid, ca într-o comedie bufă sau ca într-o pantomimă de vodevil. Nici să râzi nu-ţi vine, că n-ai de ce: „o adevărată revoluţie”, ce mai! Merişca vine tiptil şi reintră în posesia paharului său, iar Hanu, zâmbind şi ridicând din umeri, se reîntoarce la dans, lăsându-mă singur şi pustiu în fotoliu.

3.
Şi, iată, în sfârşit, discursul meu stins. Nu mai simt nevoia să-i mai adaug nimic. Nu mai am decât dorinţa de a ieşi să mă plimb în Cişmigiu cu Aurora, pe „aleea rozelor pale”, pentru a fi: eu – un bărbat între două vârste, sumbru, încruntat; iar ea – o femeie de treizeci de ani, frumoasă, tristă şi visătoare. Însă degeaba mi-a croit şi cusut ea pantalonii ăştia noi de pe mine! Afară plouă cu găleata. Imposibil să ieşim astăzi să ne plimbăm.
Vei gândi, poate, ca şi mine în momentul de faţă, că s-a isprăvit „rătăcirea” mea. Gata cu Mirela cea Roşie de la Craiova!
Ei bine, dacă vei judeca astfel înseamnă că nu ştii mare lucru despre sufletul unui bărbat de trei’ş’doi de ani. Viaţa nu închide poveştile ca pe coperţile unei cărţi. Viaţa nu dă verdicte şi, câtă vreme nu ai murit încă, rămânând numai „un clasic în viaţă” (cum m-a catalogat Mironov într-un articol), un „mort viu sub o scară fără trepte”, mai poţi învia. Viaţa este o perpetuă parusie. Va fi suficientă o întâlnire, peste o zi, o lună, un an: o scrisoare rătăcită care să stârnească iar flacăra ascunsă sub cenuşă, şi totul va avea iar noimă, lipsindu-se de cea mai elementară noimă. Atras ca fluturele de flacăra în care să-şi ardă aripile, voi alerga la cel dintâi gest schiţat spre mine, simulat spre mine. Lăsând totul de căruţă, planuri de viitor, siguranţă, prietenie, iubire, voi trăda, iarăşi şi iarăşi, câtă vreme sunt încă viu. Iar dacă Aurora va şti să fie o Solweig aşteptând, sau va şti să mimeze asta cu oarecâtă dexteritate, mă voi întoarce, până la urmă, la ea, de fiecare dată. Fiindcă totul este trecător şi efemer.
Iar dacă Mirela cea Roşie nu va mai exista, cu atât mai bine. Dumitrescu Mafiotu’ m-a întrebat duminică dacă mergem în tabăra de la Guranda.
- Eu merg, am răspuns.
- Dar soţia?
- Ea nu poate veni, am răspuns.
Discutasem cu ea mai dinainte. Nici să vrea nu s-ar putea învoi de la serviciu. Este singura înregistratoare medicală rămasă în Policlinică. Celelalte două şi-au luat concediu.
- Nu înţeleg ce-ţi veni să te înscrii să mergi şi tu în tabăra aia, se miră nevastă-mea ipocrit.
- Eu înţeleg de ce: fiindcă nu are nici o noimă.
- Nu zic să nu te duci…
- Să nici nu zici! îi spun.
Era, anul trecut, în satul acela, o puştoaică blondă şi micuţă de vreo paisprezece anişori…
„Bărbatul nu e turturel”, ce mama naibii!

SFÂRŞIT